Tunisia – Elveția Maghrebului

Iată că a venit și ziua plecării: 3 ianuarie 2007. Cu câteva ore în urmă mă întorsesem din Făgăraș, unde am întâmpinat noul an. Ninsoarea cernută pare că a venit cu mine de acolo și aeroportul Băneasa e scena unui real viscol ce deja troienește zăpada. Condițiile meteo întârzie decolarea cu aproximativ două ore și jumătate. În cele din urmă îmi iau zborul pe la ora 14 (în loc de 11:35).

Dupa ce avionul traversează Marea Mediterană și salut Sicilia din zbor, aterizarea pe aeroportul din Monastir se întâmplă în jurul orei 16. Orașul este unul dintre principalele aeroporturi din Tunisia, țară considerată ca un fel de Elveție a Maghrebului. Întâmpinarea o fac niște mlaștini și rămân uimită cum avionul aterizează exact între ele. Dacă rata aterizarea... mai aveam puțin și înotam.

În aeroport așteaptă o ploaie mică și un ghid ce aduce cu personajele iubitoare de aventură ale lui Jules Vernes sau cu detectivii romanelor polițiste, un bărbat la vreo 50 de ani, o combinatie între savantul Paganel și Hercules Poirot. Ce m-a învățat de la început e că trebuie să fac abuz de tehnicile de negociere. Aici totul se negociază (chiar și cărțile din librării) și să nu fi surprins dacă reușești să scazi pretul la cel puțin o treime din cel solicitat inițial. Dacă cumva îți încerci norocul prea mult și sari calul (sau cămila) oferind un preț... imposibil, ești aclamat ”Bandita!”, cum mi-au pus mie câțiva, zâmbind. Probabil că banii pe care îi vei avea la tine vor fi euro sau dolari. Vei primi aproximativ 168 de dinari pentru 100 de euro sau 128 de dinari pentru 100 de dolari. La plecare ar fi bine să mai știi că nu ai voie să scoți din Tunisia mai mult de 10 dinari.

O primă lecție de istorie îi reamintește pe cei ce au fost mai devreme pe meleagurile Tunisiei: fenicienii (punii) care, conduși de Hannibal, au trebuit să facă față romanilor; romanii, care au lăsat urme adânci în peisaj, printre care cea mai de seamă este ceea ce a mai rămas din amfiteatrul El Jem); vandalii, care au distrus în parte ceea ce au construit romanii și care ca activitate specifică au avut  spargerea nasurilor statuilor, precum și proeminentele masculine de mai jos cu 1 m, așa cum pot fi acum admirate la Muzeul Bardo; bizantinii; arabii; turcii. Tot din lecția de istorie mai aflu de înrudirea dintre berberi și etrusci (cei care au întemeiat Roma), pe versantul nord-vestic al Pirineilor, în Țara Bascilor.

Între anii 1574–1881, Tunisia a aparținut Imperiului Otoman. Azi cam 60% din populația țării are descendență turcă. Mulți dintre aceștia pot fi recunoscuți după fesul (nume turcesc) = seshia (nume tunisian) pe care îl poartă pe cap.

Undeva spre nord-vest, în drumul de la aeroportul din Monastir spre Hammamet, se poate vedea lanțul Munților Atlas, prin aceste părți nu mai înalți de 700–900 m. Spre sud se află localitatea Dousse, "Poarta Deșertului", care aparține Marelui Erg Oriental (erg = deșert de nisip cu dune, caracteristic Saharei, format de obicei în porţiunile mai coborâte ale scoarţei pământului). Sahara se întinde pe aproximativ 8 milioane de kilometri pătrați, 25000 fiind pe teritoriul Tunisiei, aproximativ 1/8 din suprafața țării. Tunisia beneficiază și de o mare lungime a litoralului: 1300 kilometri (față de cei 244 km ai României).

Pe marginea drumului alternează cactușii (mult succes dacă ai nevoie să te duci în boscheți) cu eucalipții (asemănători sălciilor), palmierii și livezile de măslini (locul 2 sau 3 la productie pe plan mondial, pe podium cu Grecia și cu Spania). Măslinii au fost aduși în Tunisia de către fenicieni prin anii 1200 î.Hr. S-a dus vestea cum că undeva pe lângă capul Bon (sau Watan el-kibli) ar fi doi măslini bătrâni, de vreo 2300 de ani, măslini care încă rodesc. De aceea măslinul este numit "arborele vieții". Un măslin rodește în medie câteva sute de ani. Rădăcinile lui valorifică pânza freatică foarte bine. Cum mergi mai spre sudul țării, vezi că sunt plantați la distanțe din ce în ce mai mari între ei.

Drumul cu autocarul mă face să mai remarc că așa cum la noi anumite graduri sunt împodobite cu vulturi, lei sau cu alte simboluri ale puterii, pe porțile de piatră de pe aici veghează delfini. La apus, după munca în câmp, urmașii berberilor se întorc călare pe măgăruș sau pe mopede pe la casele lor plate (în aceste locuri, acoperișul plat nu este o modă, ci o necesitate), iar femeile care circulă pe locul din spate adesea poartă peste casca (atunci când o poartă) și un văl. Nu poți să nu remarci numărul mare al polițistelor care dirijează circulația. Nu poartă văl, ci caschetă și mănuși albe până la cot. Local, polițiștii sunt numiți “scorpioni”, așa cum sunt numiți la noi “curcani”. Oile pasc pe marginea autostrăzii (cam ca si pe la noi), dar vei observa în plus că au coada mai groasă față de oile de pe plaiurile românești. În coada lor se acumulează seul.

Majoritatea clădirilor par a fi neterminate, deoarece în Tunisia impozitul pe clădiri  se plătește numai după terminarea construcției. Astfel, ultimul etaj nu este aproape niciodată terminat. Alt aspect ce ține de social este că la al patrulea copil născut nu se mai dă alocatia, încercând astfel o limitare a supranatalității. Aproximativ 50% din populația Tunisiei este sub 28 de ani.

Tunisienii socializează foarte mult la baia publică, cunoscută ca hammam (sau baia turcească). Pe lângă igienă, rolul băii era acela că acolo veneau femeile și copiii și deja nurorile erau alese din rândul fetițelor care își însoțeau mamele.

Majoritatea autoturismelor personale sunt de marcă franțuzească. Greu de crezut, dar se spune că plătești taxe pentru o mașină cam încă 80% din valoarea ei.

Cel care a schimbat soarta Tunisiei în secolul al XX-lea, ducând-o spre modernizare, a fost Habbib Bourgiba. El a fost ales la un moment dat președinte pe viață, instaurând astfel un fel de dictatură. Acesta, printre altele, a anulat obligativitatea purtării valului. Femeia are un rol important în viața tunisienilor. Așa cum la noi femeia se sărbătorește pe 8 martie, la ei sărbătorirea femeii începe prin iulie și continuă până spre sfârșitul lui august. De aceea, este posibil ca tu să îți cumperi o vacanță la un anumit hotel din Tunisia, pentru care agenția de turism la care te-ai înscris plătește doar avansul, dar când ajungi acolo te trezești că nu mai ai loc deoarece bărbații tunisieni se duc cu banii jos la hotel și rezervă camerele... cadou pentru soții și fiice. Tunisia este una dintre puținele țări musulmane unde bărbații au o singură soție.

Tot în Tunisia mai aflu etimologia cuvântului “almanah”: în arabă, “al Manah” înseamnă “genunchiul cămilei”. Seara, în oaze, alături de cămilele ce se odihneau, fiind așezate, și la focul frunzelor de palmier (frunza îngroșată întreține foarte bine arderea prin rășina pe care o conține), combustibil foarte bun în lipsa lemnelor, arabii povesteau fel de fel de întâmplări. Astfel, almanahul cu o multitudine de povestioare are această denumire (Alexandru Graur - Dicționar de cuvinte călătoare).

Vinul specific Tunisiei este Magonul, pe care îl găsești la 6 dinari sticla. Este una dintre puține băuturi alcoolice tolerate de religia musulmanilor de pe aici. Denumirea sa vine de la numele agronomului Magon, care a lăsat adevărate tratate despre cultivarea viței de vie. Dintre licorile locale mai sunt de încercat Buka, o palincă de smochine (în discordanță cu interzicerea consumului de alcool) și Tibarinul, un lichior de curmale.

Oricât de scurtă ar fi trecerea prin Tunisia, nu trebuie să lipsească din traseu câteva orașe cu obiective emblematice ale locurilor: Cartagina, Kairouan (El Karawan), Sidi Bou Said, Hammamet, Sousse, Insula Djerba, Douz, Matmata, Tunis. 

Cartagina – A fost un oraș-miracol în perioada ei de glorie prin aceea că nu avea un imperiu în spate, așa cum avusese Roma. Ea se baza pe armate de mercenari și a ajuns să domine lumea, numită fiind și “polițistul lumii” și având un rol politic asemănător cu cel al SUA azi.

Astazi, Cartagina este un cartier rezidențial a Tunisului, al cărui interes este dat de numeroasele vestigii ale legendarelor perioade punice și romane. Aceste situri sunt înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO: anticele porti punice; gigantele terme ale lui Antonin; vilele romane, sanctuarul unde Didon, fiica regelui din Tyr, ar fi debarcat în anul 814 i.e.n. și unde copiii erau sacrificați ritualic în cinstea zeului Tanit și a zeului Baal-Hammon.

Kairouan (El Karawan), "orașul sfânt" – Este al 4-lea oraș al musulmanilor (după Mecca, Medina și Ierusalim). Prin anul 670 d.Hr. (când a fost fondat de un discipol al lui Mohamed – Okba ibn Nafi), a fost capitala întregului Maghreb (la acea vreme cuprindea și Peninsula Iberică, Spania de azi). Mai mult de 500 de ani a fost capitală politică, la această funcție contribuind probabil și poziționarea sa la jumătatea distanței dintre munte și litoral, după care prin secolul al XIV-lea capitala Tunisiei se mută la Tunis. Pelerinajul la Mecca este obligatoriu o dată în viață numai dacă ai banii necesari să ajungi până acolo, nefiind nevoie ca pentru asta să furi sau să faci cine știe ce altă fărădelege. Musulmanii săraci din Africa sunt scutiți totuși de a merge la Mecca dacă patru ani la rând fac pelerinajul la Kairouan.

În partea de nord-vest a Medinei, Marea Moschee (fondată în 671 d.Hr.) impresionează prin minaretul său în stil sirian, din epoca umeiazilor, de secolul al IX-lea. În mijlocul curții se află un cadran solar, care indică orele pentru cele cinci rugăciuni zilnice, și o fântână utilizată pentru activitățile ritualice (musulmanii erau obligați ca înainte de rugăciune să își spele toate orificiile). Vizitatorii, de altă religie decât cea musulmană, pot vizita curtea interioară a moscheii, dar nu au dreptul de a intra în sala de rugăciune. Ei sunt bineveniți și li se oferă un veșmânt specific, care este luat peste îmbrăcămintea personală, pentru a nu ofensa fidelii musulmani.

Orașul vechi este de asemenea celebru și pentru covoarele realizate manual și pentru tapiserii. Lângă moschee se află un magazin de desfacere, cu cele mai mici prețuri la produse din piele, covoare și suveniruri din toată Tunisia. Aici găsești afișat în raft cel mai mic tarif posibil pe care îl poți scoate în bazar doar în urma unei îndelungi negocieri, care de altfel este prețul real al produsului. Tot aici poți fi martor la o lecție de țesut covoare, atelierul fiind în acelasi spațiu cu magazinul.

Sidi Bou Said ("sidi" înseamnă în limba arabă "sfânt") – Numele i se trage de la d'Abou Said Khalafa ben Yahia el-Beji, un mistic al secolului al XIII-lea, care s-a retras aici. Ca omagiu adus acestui sfânt, sărbătoarea Kharja, un pelerinaj spre moscheea orașului, acompaniat de o procesiune de dans, are loc în fiecare lună august. Locuitorii acestui sat sunt obligați anual să își văruiască locuințele în alb și să vopsească lemnăriile în albastru. Satul domină Golful Tunis de la înălțimea colinei pe care este așezat. Personalități de seamă ale Tunisiei au reședința aici.

Mirosul de cafea te ia din stradă și te așază la măsuțele atractivelor cafenele împrăștiate printre tarabele cu fel de fel de suvenire tradiționale tentante. De recomandat este "darbouka", o tobiță tradițională pentru dansuri din buric. Cea mai bună rezonanță o au cele din lut, față de cele din lemn de măslin, care sunt totuși mai estetice.

Hammamet (în limba arabă înseamnă "porumbel") – Situată la vreo 65 km de capitală, stațiunea oferă primitoare plaje nisipoase pentru petrecerea vacanțelor pretentioșilor. Pe lângă plajă și numeroasele terenuri de golf, folosite mai ales iarna deoarece vara seceta impiedică în parte acest sport, aici poate fi descoperită Medina, cu fortificații din secolul al XV-lea (casbah), cu souk-ul său și cu cafeneaua Sidi Bouhdid. În 1927, românul George Sebastian, de profesie arhitect, își construiește în Hammamet o vilă. Azi ea este gazda festivalului internațional care are loc în luna iulie, un festival de muzică și teatru. Vila este în stil maur și se poate vizita. Tunisia a cumpărat locuința și a transformat-o în centru cultural. În 1960 ea i-a fost gazdă lui W. Churchill.

Sousse – Așezarea impresionează din prima clipă prin exotismul ei, timpul de bântuit prin bazar nefiind nicicând de ajuns. Tot în Sousse am încercat și shaorma tunisiană. Când am întrebat ce fel de carne conține, mi s-a spus că ar fi pui, dar tare semăna puiul acela cu un miel. Prețul plătit a fost de 5 dinari pe 2 bucăți, deci cam ca la noi, numai că lipia este de fapt o imensă chiflă (ciudat, dar se cheamă shaorma, și nu kebap). Am mai vizitat și cea mai veche casă din oraș (transformată în muzeu) și am descoperit astfel și tainele din spatele pereților. Dacă ești creștin și vrei să vizitezi moschea, trebuie să o faci până în ora 13, atunci când se închide pentru rugăciune.

El Jem – Urmează să ajung în lumina caldă a răsăritului la amfiteatrul El Jam și îmi aduc aminte sfaturile amicilor cum că trebuie să îl vezi mai întâi pe acesta, și apoi pe cel de la Roma că altfel ești oarecum dezamăgit. Amfiteatrul El Jam, cel mai mare vestigiu roman al Tunisiei, avea inițial 45000 de locuri, spectatorii delectându-se cu spectacolul carnagiului dintre animale și creștini, de cele mai multe ori animalele fiind cele căștigătoare. O mărturie a acestor spectacole sunt și mozaicurile păstrate la Muzeul Bardo din Tunis.

Chott el Jerid – Când mergi dinspre Gabes spre Nefta, treci prin impresionanta depresiune de sare. Din păcate, eu nu am putut să o admir decât la lumina frontalei deoarece am fost acolo la ora 6 dimineața, înainte ca soarele să se fi trezit. Partea bună e că am prins răsăritul în deșert. Pe călduri mari, poți fi martorul fenomenelor de miraj. Chott-ul se umple cu apă în timpul ierni, dar aceasta se evaporă în timpul verii sub acțiunea razelor de soare. În locurile în care chott-ul prezintă nivelul cel mai scăzut, depozitele de sare comestibilă sunt strânse și aranjate în mici mormane, care sunt uscate la soare, înainte ca sarea să fie transportată în oraș pentru tratare și ambalare.

Douz – Denumită și “Poarta Saharei”, servește de secole ca punct de reuniune a triburilor seminomade M'razig. Aceștia formează un clan independent și se casatoresc numai în interiorul grupului (practică endogamia). Este cea mai potrivită așezare să “studiezi” viața berberilor. Seara sunt organizate plimbări în deșert, călare pe camilă sau în trasuri trase de cai ori, de ce nu, în karturi sau cu deltaplanul. Apusul trăit în deșert nu se poate uita prea ușor. Berberii cu simț comercial vin și îți oferă spre vânzare sticluțe de coca-cola, la prețuri imense, în caz că vrei să le golești și să le umpli cu nisip de Sahara. La strânsoare, dacă cumva ai uitat să te dotezi cu vreun recipient pentru acest scop, cedezi ispitei că doar ocazia e posibil să fie unică.

Insula Djerba – Homer denumea Insula Jerba ca fiind Insula lotofagilor, adică a mâncătorilor de lotus. De fapt era vorba despre sucul unei specii de palmier, recoltat în luna mai (circulația sevei este mai intensă și se extrage din arbori în vârstă de 100 ani). Se extrage cam 1 litru în 4 ore și se bea imediat deoarece fermentează. Se spune că îți dă o stare de fericire și probabil că asta era explicația că locuitorii insulei erau mereu binedispuși. Azi, insula este împărțită între musulmani și numeroasa comunitate de evrei.

Matmata – În 1977, aici s-a filmat Războiul stelelor. Pe lângă faptul că ai ocazia să vizitezi aceste locuri “istorice”, altceva de vizitat sunt locuințele trogloditilor, făcute sub pământ. Unele case de la subsol, în prezent dotate cu apă și electricitate, au fost transformate în hoteluri.

Tunis – Capitala africană, foarte exotică, mi-a testat orientarea prin labirinticele suckuri, străduțe cu meșteșugari cu o anumită specializare (cum r fi breslele). Principalele bulevarde sunt La Goulette, 7 Noiembrie și Habbib Bourghiba. Urmând această rută, ajungi în bazar și poți trece prin Poarta Mării.

Înainte de a pleca la drum sau după ce revii acasă, îți poți îmbogăți cunoștiințele cu ajutorul lui Charles-Andres Julien, dacă citești Istoria Africii de Nord, o remarcabilă lucrare, o carte de vizită, printre altele, și a Tunisiei.