Aflasem eu, copil fiind, că „primăvara vine pe câmpii“ cu flori, pe care copiii trebuie să le culeagă.
Am aflat de curând cum că a venit primăvara. Am plecat în munți și am găsit-o.
Se anunță soare, iar ploaia este în prognoză doar la finalul aventurii.
Nu ne trezim chiar cu noaptea în cap, căci urcușul era lin.
Înaintea noastră, ghioceii invadaseră pădurea.
Munții își dau la o parte norii și ne întind la picioare Valea Oltului în drumul său către Dunăre.
Mă bucur de prezența Simonei alături, după ce i-am simțit lipsa la Istanbul.
Popasurile mici și dese sunt binevenite.
Cu o brândușă nu se face primăvară...
Dar cu mai multe?
„Mă întorc și pașii-s grei/Ia hai, ia hai...“
Soarele apune, urmând ca duminică să răsară mai devreme cu o oră.
Pico ne promite ca aduce cu el pianina, dar nu a adus decât chitara.
În cabană sunt 30 de grade... Celsius; nu știu exact dacă erau de la sobă sau de la sufletele noastre.
Dimineața facem și o promenadă pe varful... fără vârf.
Am urcat pe bandă albastră și coborâm pe bandă roșie, până întâlnim iar albastră.
Iarba uscată și moale te incită la tăvăleală.
Două mâțe stau pe scară, până când una e gonită de o gheruță a celeilate, mai cu personalitate.
Cabanierul ne spune povești cu jderi, nu neapărat frați.
Frunzele nu sunt încă hotărâte să lase toată litiera ghioceilor, viorelelor și celorlalte culori de martie.
Urme de urs și pași grijuli sunt pe potecă.
Pașii sunt însoțiți de poftă de papanași.
Frunze... peste mine :)
O punte se pune luntre... mă plec în fața ei și îmi caut pietre pentru pași.
Niște motocicliști portocalii trec pe lângă noi. Și tare gălăgioși mai sunt...
Și noi pe lângă ei...
Nu prea sunt de acord cu tipul ăsta de poluare. De fapt, nu sunt de acord cu niciun tip de poluare.
Liniștea din curtea mânăstirii e mai tăcută decât cea din noi.
Miei de nea cu pete în frunte zburdă încă printre picăturile de ploaie.
Mai că era să culegem un cățeluș.
Am aflat de curând cum că a venit primăvara. Am plecat în munți și am găsit-o.
Zota, cum numai el știe, ne mobilizează repede pentru o tură în Munții Cozia. Cum nu am mai fost pe aici și nu aveam niciun drum stabilit, spun „prezent“. Îmi place omul și îmi plac și prietenii lui, mai ales că pe o parte dintre ei îi cunoscusem cu câțiva ani în urmă pe Valea lui Stan, când am avut o altă experiență montană, rar de îmbucurătoare.
Se anunță soare, iar ploaia este în prognoză doar la finalul aventurii.
Nu ne trezim chiar cu noaptea în cap, căci urcușul era lin.
Înaintea noastră, ghioceii invadaseră pădurea.
Munții își dau la o parte norii și ne întind la picioare Valea Oltului în drumul său către Dunăre.
Mă bucur de prezența Simonei alături, după ce i-am simțit lipsa la Istanbul.
Popasurile mici și dese sunt binevenite.
Prin 1997 am fost cu ai mei dragi părinți și cu Florina (soră-mea) prin zonă, mergând până la Mânăstirea Stânișoara, având astfel parte de una dintre cele mai frumoase amintiri de familie. Nu credeam atunci că în următoarea dată când voi ajunge în zonă, mama va fi undeva sus, poate mai aproape de noi.
Cu o brândușă nu se face primăvară...
Dar cu mai multe?
„Mă întorc și pașii-s grei/Ia hai, ia hai...“
Ajungem la cabană primele (Simona și cu mine), asta după ce ne-am țeapa de neevitat cu mers mai întâi la releu, apoi făcând cale întoarsă pe drumul spre cabană.
Soarele apune, urmând ca duminică să răsară mai devreme cu o oră.
Pico ne promite ca aduce cu el pianina, dar nu a adus decât chitara.
În cabană sunt 30 de grade... Celsius; nu știu exact dacă erau de la sobă sau de la sufletele noastre.
Dimineața facem și o promenadă pe varful... fără vârf.
Dimineață, mai ninge un pic, mai cântăm mai mult, și se face ora 9:00 până ne hotărâm să o luăm la vale.
Am urcat pe bandă albastră și coborâm pe bandă roșie, până întâlnim iar albastră.
Iarba uscată și moale te incită la tăvăleală.
Două mâțe stau pe scară, până când una e gonită de o gheruță a celeilate, mai cu personalitate.
Cabanierul ne spune povești cu jderi, nu neapărat frați.
Și plecăm, echipați de ploaie, apoi ne dezechipăm și fentăm norii exact până când ajungem la mașini.
Frunzele nu sunt încă hotărâte să lase toată litiera ghioceilor, viorelelor și celorlalte culori de martie.
Urme de urs și pași grijuli sunt pe potecă.
Pașii sunt însoțiți de poftă de papanași.
Frunze... peste mine :)
O punte se pune luntre... mă plec în fața ei și îmi caut pietre pentru pași.
Niște motocicliști portocalii trec pe lângă noi. Și tare gălăgioși mai sunt...
Și noi pe lângă ei...
Nu prea sunt de acord cu tipul ăsta de poluare. De fapt, nu sunt de acord cu niciun tip de poluare.
Fotografia asta îmi aduce aminte de o poveste de la Muzeul Țăranului: „Cum să vând fereastra? Toată viața am privit lumea prin ea!“
Liniștea din curtea mânăstirii e mai tăcută decât cea din noi.
Miei de nea cu pete în frunte zburdă încă printre picăturile de ploaie.
Mai că era să culegem un cățeluș.
Mai aflasem în copilărie că odată cu primăvara și mieii încep să zburde pe câmpii, dar atunci nu mi s-a spus că numai până la Paște, și că cu cât Paștele vine mai repede, cu atât ei pasc mai puțin.
