Tenerife - la Isla del Teide

Se spune ca e de ajuns sa iti exprimi o dorinta, sa ai un gand pe care sa il lansezi in Univers ca acesta iti va indeplini cererea. E de ajuns numai sa vrei! La mine functioneaza permanent! Imi doream foarte mult sa ajung in Spania: am eu o dragoste aparte pentru acest gen de latini si meleagurile lor mediteraneene, cu ocean, paduri si munti salbatici. Am ajuns anul trecut in drumul spre Maroc si inapoi spre casa. Imi doream enorm sa revin, ba chiar mi-am promis ca voi reveni in fiecare an! Dorinta mi s-a indeplinit si nici nu ma gandeam ca voi ajunge chiar in Tenerife! Intamplarea face ca imediat intoarsa din Kenya, Monica sa ma intrebe daca nu mai am pofta e o calatorie…ceva de genul: calule, mananci ovaz? Atunci accept fara a ma plange ca iar imi fac bagajul si iata-ma in acest colt de…Africa mai degraba decat de Europa.


Tenerife este situata intre trei mari continente: America, Africa si Europa. Insula (ca toate celelalte din Arhipelagul Canarelor) era cunoscuta de romani, dar pentru aproximativ 1000 de ani a fost uitata. Din 1200 incep sa apara primele relatari, iar in 1490 spaniolii cuceresc insulele. Prima in care au debarcat a fost Gran Canaria, Tenerife fiind cea din urma, cucerirea acestuia durand cam 100 de ani. Fiecare din cele sapte insule are o forma de conducere si guvernare diferita, dar toate apartin de Spania. Tenerife este cea mai mare dintre insule si are capitala la Santa Cruz. Peste 80% din venitul insulei provine din turism.


Desi din punct de vedere politic si administrativ face parte din Europa (se tot bate toba ca este singurul loc din Europa unde se poate face plaja tot timpul anului), Tenerife se afla mai aproape de Africa: 300 de km il despart de “the blood continent” si peste 1300 de km de “lumea civilizata”. Peisajul este foarte apropiat de cel al Marocului, doar impart aceeasi latitudine. De fapt, aici iarna este atunci cand temperatura coboara de la media de 25 grade Celsius la “numai” 18. Apropierea la cateva sute de kilometri de Sahara face ca si aici diferenta de temperatura intre zi si noapte sa fie mare.



In partea de sud a insulei ploua mai rar decat in partea de nord. Ca o consecinta, nordul insulei este verde, pe cand sudul este arid. Desi dimineata te pot speria norii negri si josi, acestia nu sunt purtatori de ploaie. In cateva ore ei lasa loc unui cer senin. Dar si cand ploua – foarte rar – e de ajuns ca dupa 30 de minute insula sa fie inundata deoarece nu exista canalizare. Apa vine de pe versanti cu multe aluviuni si se face o mocirla de toata frumusetea.



In toata insula, pe numai 2052 km2, intalnim nu mai putin de 17 microclimate. Pot fi 25 de grade in Las Americas, la 1500 m in Villa Flor (spre Teide) numai 10-11, cum te apropii de vulcanul Teide (simbolul insulei) la 2400 m sa fie deja -9, iar pe varf chiar -20. In acelasi timp, in Porto de la Cruz poate sa ploua, iar pe Teide sa fie zapada.



Daca esti un admirator al limbii spaniole sa nu crezi ca in Tenerife este o ocazie optima sa ti-o exersezi. Daca esti un fin cunoscator, o sa observi ca nu vei intelege mai nimic din dialectele locale. Flori – prietena noastra de aici – ne povesteste si despre injuraturile locale care sunt mult mai “light” decat cele de acasa: “Injuraturile romanesti sunt cu sentiment, iti merg la inima!”



Sa nu faci greseala sa iti planifici cumparaturile intre orele 12 si 16. In acest interval orar toti isi fac siesta. Cam cum e programul de munca pe aici: vine spaniolul (tenerifeanul) la lucru pe la ora 8, pe la 10 ia o pauza de cafea, pe la 11.30 pauza de sandwich, la 13 e pauza de pranz, la 15 iar pauza de cafea, iar pe la gata munca.



In sudul insulei apa de la hotel nu este potabila; in partea de nord, insa, da.

Pe teritoriul insulei se gasesc cam 400 de vulcani. El Teide (3718 m) este cel mai inalt si cel mai cunoscut, iar ultima sa eruptie a fost in 1909. Se spune ca erupe o data la 100 de ani, asa ca va recomand sa nu va faceti drum pe acolo anul viitor. Iarna poti face baie in mare in timp ce culmile sale sunt acoperite cu zapada. Aceeasi imagine cu marea albastra si la orizont cu muntele inzapezit o poti avea si in Grecia, unde salasul zeilor – Muntele Olimp – isi poarta vara zapezile.



La marginea insulei, falezele inalte se intalnesc adesea cu oceanul. Intre ele, adesea o mica plaja isi face loc. In Tenerife este ceva obisnuit sa se doarma pe plaja., asa ca adesea au rol de sprijin la somnorosilor.

Aeroportul Tenerife Sud - Reina Sofia este aproape de un mic orasel de pescari numit Los Christianos. Aici am strabatut cu pasul majoritatea clipelor din Tenerife, descoperindu-i exotismul. In peisaj predomina culoarea neagra, inclusiv in nisipul de pe plaja. In zilele cu vizibilitate mare, din Tenerife se vede “sora ei” – Insula Lagomera. Arhitectura alba face decor de poveste cu bougainvillea, floare de care m-am indragostit inca din prima mea iesire exotica, in Egipt.



In prima zi am savurat una dintre cele mai bune beri pe care le-am baut vreodata: adusa intr-o halba de la rece si cu fulgi de gheata plutind suav in ea, berea a mers la fix la cele peste 30 de grade ce ne-au intampinat la amiaza.

In Tenerife se afla cea mai veche universitate din Spania. Este o mare controversa intre Salamanca si Laguna, ambele sustinand ca au cea mai mare vechime. Cu toate astea, desi aici se afla cel mai vechi centru universitar din Spania, pana acum 40-50 de ani nu erau scoli. In ultimii ani de abia au fost deschise scolile pentru invatamantul primar.



Cum se prepara o Sangria veritabila: se amesteca in proportii egale (cam o litra) de lichior de banane (lichiorul de platano – banana dulce si mica din Tenerife), triple sec (prin Romania nu prea am vazut asa ceva, doar prin SUA si probabil vestul Europei), vodca si coniac. Peste astea se toarna cam un litru de vin (eu il prefer pe cel dulce sau demidulce, evident rosu) si storci fara zgarcenie portocale si adaugi si bucati de banana. Aveti grija sa nu exagerati apoi! Poate provoca o stare maxima de fericire.



Daca vrei sa trimiti o scrisoare acasa (eu inca mai practic acest mijloc de comunicare - e bine sa va reamintiti cata bucurie poti trai cand deschizi cutia de scrisori si gasesti acolo niste ganduri de departe) sa stii ca posta se duce mai intai in Loc Christianos, apoi la Santa Cruz si de aici mai departe spre destinatia finala, dupa un pelerinaj de vreo doua saptamani.

Daca iti plac descoperirile pe doua roti si nu ai venit cu motocicleta de acasa, atunci ai nevoie de 43 euro/zi, 119 euro/3 zile sau 253 euro/7 zile pentru a putea inchiria o Honda Transalp 650, o Yamaha Xt 660 sau chiar un Suzuki Intruder. Se poate inchiria chiar si o Honda SLR pentru mai putini bani. De altfel, am vazut ca si politia avea in dotare acest model. Kilometri primiti sunt fara numar.



Sau poate vrei sa vezi totul de sus. Atunci exista posibilitatea si a inchirierii unui elicopter pentru safari. E cea mai usoara “ascensiune” pe El Teide, dar probabil nu cea mai satisfacatoare (si nu ma gandesc acum numai la parte financiara).


Pana pe varf poti ajunge cu un teleferic – Teleferico del Teide. Instalatia are 2482 m lungime si urca pe o diferenta de nivel de 1199 m, de la 2356 m la 3555 m, cu o viteza de 8 m/s. Capacitatea este de 35 de persoane si daca te afli printre acestia ajungi in 8 minute. Conditia principala este sa nu fie vant. Noi nu am avut noroc, telefericul fiind oprit din cauza vantului puternic de pe varf. Nu ai fi zis daca te luai dupa calmul din parcare.



Ultima eruptie si-a lasat urmele pana pe la inaltimea de 1700 – 1800.

Villa Flor este o localitate micuta situata la altitudinea de 1599 m, ceea ce ii confera astfel statutul de cea mai inalta localitate din Spania. De aici incepe zona forestiera a Parcului Natural Teide. Vulcanul nu este mort. Doarme si poate erupe oricand. Nu mai departe de acum trei ani a mai scos niste gaze si a mai provocat niste cutremure.

Parcul Natural Teide este in patrimonial UNESCO din 2007. Un element specific este si Pino Canario – specie protejata, specie ce vegeteaza pe langa alte 7 de pin. In etajul superior vegeteaza Pinio Canario (unic in lume – doar aici isi afunda radacinile). Anul trecut cam 33% din padurile din Canare au ars. Pinul arde, dar dupa 7-10 ani renaste si inverzeste din nou in acelasi trunchi. Pinul creste cam un metru in sapte ani. El este protejat, e un simbol al insulei. Din parc nu ai voie sa iei ca amintire nicio floare, nicio piatra, decat in fotografii. Arona si Adeje sunt doua regiuni cu cratere. Pentru a te apropia de ele iti trebuie o autorizatie pe care o iei cu doua saptamani inainte e ale vizita si nu in grup mai mare de 10 persoane.

Tajina – numita si planta lumanare – infloreste in mai-iunie. Floarea rosie isi raspandeste culoarea pentru doua saptamani. Este specifica in Canare si se intalneste de la 3 pana la 3500 de m altitudine.



Soseaua este impecabila. Din pacate, m-am consolat ca nu va arata asa Transfagarasanul in veci. Flutirii isi poarta aripioarele colorate in vant si la 3500 m. Covoare nesfarsita de ace de pin si pietre se intend la picioarele mele.

In apropiere de Varful Teide 3718 m se afla un varf mai mic cu vreo 460 m. Cele doua varfuri mai sunt numite Tatal si Fiul. Striatii numite "cienee" sunt martorii ai scurgerii lavei vulcanice.




Magnetismul mare al zonei a atras aici localizarea a multe secte religioase, multe din ele avandu-i ca membrii pe oameni nu tocmai cu toata tigla pe casa.

Dupa ora 10 p.m. ai impresia ca atingi stelele.

Daca vantul bate mai tare de 85 km/ora, atunci telefericul nu functioneaza, iar daca viteza sa e mai mare de 150 km/ora, atunci si elicopterul refuza sa decoleze. La 3600 m se afla si un mic refugiu.



Denumirea de Canare nu vine de la pasarea micuta si galbena cu glas melodios – canar – ci de la o rasa de caine. El Canario este o rasa unica in lume folosit in trecut pentru lupte (puternic, de talie mare). Prin anii 1200 a inceput sa fie adus in Europa. De la numele lui s-a dat si denumirea insulelor de unde el era adus.

Pe malul oceanului, in zona numita La Montagna Rosa – zona Medano, langa aeroportul Reina Sofia, este cea mai buna zona pentru surf. Aici se formeaza cei mai buni curenti pentru pasionatii acestui tip de sport. In realitate, acest "munte" este o limba de pamant neagra care se aprinde in rosu la lumina de amiaza a soarelui. Adesea, cerul este plin de nori negri ca rocile vulcanice din imprejur.



Procesul de asfaltare dureaza si in Tenerife vreo 10 ani, dupa care soseaua se schimba, fie ca se demodeaza, fie ca vine un alt primar cu alte idei. Autostrada din sud este de 20 e ani, dar acum se vrea largirea ei pe trei benzi pe sens. Lucrul este inceput de 4 ani, timp in care s-au construit 10 km. Acum poti ajunge din Los Christianos intr-o ora la Santa Cruz, pe autostrada. Inainte de acesta ajungeai abia dupa 10-12 ore de drum. Drumul vechi trecea pe langa niste vulcani si pe langa satele de munte.



Populatia celor sapte insule a inceput sa creasca in ultimii cinci ani. Prin anii 1930, a fost un flux mare de emigranti spre America de Sud. Prin 1995-1996 multi s-au intors.

Primii locuitori ai insulei Tenerife au fost “guanches”. Acestia vorbeau o limba proprie, diferita de cea din celelalte insule. Si acum mai au in dialect cuvinte din veche limba. Insula a fost populata mai intai in partea de nord, cum era si firesc, aceasta fiind mai apropiata de continent. Erau noua regi guanches – pentru fiecare zona in parte – fiecare avand legile lui. Ocupatiile de baza (nu ale regilor, ci ale supusilor) erau agricultura (cultivau cereale, banane – din care faceau un vin foarte bun) si cresterea animalelor (mai ales a oilor si caprelor, pe aici fiind o specie aparte de capre - tot cu patru picioare si cornite, dar aparte). Mai tarziu au descoperit si pescuitul, iar in timp au construit si mori de vant.


In trecut, intre insule nu se comunica deoarece se circula foarte greu. Primele relatari sunt de prin 1100 – 1200, vorbindu-se despre o populatie neprimitoare si despre eruptiile vulcanice, active si atunci. Teide era descris ca "o limba de foc ce scoate gaze".

El Platano Canario este specia de banan care creste numai aici si care are ca rod niste banane mici si foarte dulci. Trebuie sa gusti macar o data lichiorul facut din acestea. Mmmmm: dulce si te duce! Principalul export din Tenerife este pentru rosii si banane. Tot specific pentru Tenerife este un cartof micut cat o nuca, cu gauri: la papa bonita. Costa cam 4 euro/kilogram, dar face toti banii. O alta specie de cartof local este batata, lunguiet ca o vanata si dulce. Cam 80% din alimente vin din Spania peninsulara. Din peninsula sunt aduse animale vii la abatoarele din nord, iar de aici acestea pleca sub forma congelata catre America de Sud. Culturile de tutun inca se mai practica,dar erau mult mai numeroase acum cativa ani.



Prin anii 1700 insulele incep exportul spre Anglia a unui soi mai special de vin, facut din o specie de struguri mediteraneana: Malvasia. Acest vin este alb si dulce numit Lanzarote, denumire luata de la numele celei mai mici insule din Canare. Vino tinto – vinul rosu – cel mai renumit in Canare, dar si in restul Spaniei este Tacoronte, denumire luata de la regiunea rurala din Tenerife unde creste strugurele.



Patroana insulei Tenerife este Fecioara Candelaria – la Virgen de Candelaria. Legenda spune ca undeva prin 1300 – 1400 niste pescari ar fi fost surprinsi de o furtuna puternica in timp ce erau pe mare. Din cauza vantului puternic, barca se rastoarna. Din apa apare un obiect ciudat de care ei s-ar fi agatat. Era o statuie – un bust – pe care l-au numit Sf. Candelaria. Aceasta statuie la care pescarii se rugau apoi si careia ii multumeau ca le-a salvat viata a fost ravnita de un rege. Cum pescarii nu doreau sa se desparta de binefacatoarea lor, atunci regele si-a trimis slugile sa fure fecioara. Dintr-o data, acestia au fost transformati in cocosati si orbi. Trimis un alt “regiment” de slugi sa rapeasca fecioara, si acestia se pomenesc cu picioarele rupte dintr-o data si de asemenea li se ia vederea.



Prin 1800 ia foc bisericuta care adapostea statuia. Din cauza fumului care a afumat-o, de atunci sfanta se mai numeste La Morenita (Brunetica). Sfanta este sarbatorita de doua ori pe an: pe 2 februarie - cand ar fi fost evenimentul salvator al pescarilor - si de Sfanta Maria pe 15 august. Este cea mai mare sarbatoare din insula, motiv pentru care nu se lucreaza vreo trei zile. Anual se face pelerinaj – numai pe jos – iar din piata orasului si pana la altarul sfintei se merge in genunchi. Credinciosii obisnuiesc sa lase cate un obiect peste an la sfanta. In fiecare an pe 2 februarie bustul sfintei este plimbat. Sfanta este imbracata un culorile rosu si albastru, culori purtatoare de noroc in traditia catolica.



Initial aeroportul din Tenerife a fost planificat sa fie construit la los Rodeos, desi frecvent aici erau vanturi puternice. Ca urmare, aici a avut loc unul dintre cele mai mari accidente aviatice: intre un avion al KLM si unul al American Airlines care s-au ciocnic pe pista, ambele pline cu pasageri. Din pacate, iata ca tot de aceste insule se leaga si primul mai mare accident aviatic din secolul 21 din Europa. Dupa aceasta de abia s-a hotarat mutarea aeroportului la Santa Cruz de Tenerife – Reina Sofia.



In drumul de la Los Christianos la Puerto de la Cruz remarcam un element mai neplacut in peisaj: centrala Unelco.
Numeroase crescatorii de peste sunt amenajate direct in ocean.

Cea mai mare atractie a orasului este Loro Parque – adica parcul papagalilor – unde de cateva ori pe zi au loc reprezentatii cu orci (balene), delfini sau lei de mare (foci). In aceasta mare gradina zoologico-botanica, vietuiesc in vecinatate gorilele cu pinguinii, iar broastele testoase isi gasesc umbra la florile de orhidee. Asa acvarii mari cu rechini si alte fiinte marine infricosatoare de care te desparteau numai un zid de sticla nu am vazut decat la Acvariul din Barcelona.



Nu se poate sa ajungi in Porto de la Cruz si sa nu faci macar o mica plimbare in Plaza de los Reyos Catolicos. Trebuie sa vezi portalul vechi si micuta biserica din secolul XVI. Cei mai multi prefera insa sa se balaceasca in "Los lagos Martianes" – niste lacuri naturale inmultite cu unele artificiale chiar pe mal, cu apa din ocean. Initial nu exista plaja in Porto de la Cruz, iar locuitorii se mai elaxau in aceste mici lacuri naturale din adanciturile facute in lava.



Balcoane din lemn de eucalipt sau de maslin stau frumos crestate la etajele cladirilor vechi de secole. Ce curioasa sunt ce este peste ziduri, in curtile interioare, in aceste "haciendas" cochete! Frestrele sunt facute din multe geamuri mici. Astfel ele protejeaza mult mai bine de vant, dar si de caldura. In cladiri exista o singura poarta de intrare.
Santa Cruz de Tenerife poarta acest nume deoarece crucea s-a pus acolo unde spaniolii au facut ultima cucerire, iar la Porto de la Cruz era vechea capitala.



Din Arhipelagul Canarelor face parte si insula La Gomera, insula de unde Cristofor Columb a plecat in descoperirea Americii. In insula La Gomera se cultiva banane, mango, papaya, palmierii de miere. Mierea si tuica din acest palmier sunt renumite .In calatoria spre Indii, Columb a plecat cu trei corabii. Doua dintre ele au navigat insa numai pana la La Gomera. Numai una a ajuns cu bine sa descopere Lumea Noua. Aici el si-a gasit si o amanta: pe sotia guvernatorului. Pe langa aceasta, a mai avut parte de o senzatie tare: una din eruptiile vulcanului Teide.

Printre specificele culinare ale insulei se numara si un sos iute, …dar iute vreau sa zic, rosu, numit mojo. Cel mai adesea este insoti in farfurie de branza decapra si ceea ce rezulta se numeste Armogrote. Mancarea specifica in insula este cea in care elemental principal este iepurele sau capra.



In trecut locuitorii din Tenerife comunicau prin fluieraturi. Acest obicei nu a fost in totalitate uitat si mai sunt cativa din cei din La Gomera care comunica in acest fel. Obiceiul este patentat si la UNESCO.

In trecut, cei din parte de nord care incalcau legile erau trimisi in sud ca o pedeapsa.

In peisaj isi fac prezenta mute culturi acoperite. Nu sunt sere, ci doar au menirea de a proteja plantele de invaziile de gandaci din Africa de Nord aduse de vant. Toata apa din insula are ca principala sursa ploile si zapezile de pe Vulcan. Norii sunt foarte josi si plini de apa, numai ca…nu isi ploua apa.



Asezarile sunt cam la 4-5 km una de alta. Multe case (mai degraba ruine) sunt de vanzare cu teren, darn u te intereseaza decat daca vrei sa te faci cioban. Nu prea ai alta ocupatie profitabila in pustietatea asta.

In Vila Flor este considerate localitatea la cea mai inaila inaltime doar pentru primaria se afla la aceasta altitudine. De altfel, sunt si localitati la 2000 – 3000 de metri, dar au primaria la o altitudine mai joasa de 1500 m.



In 2007 insula s-a luptat cu un foc pus chiar de un pompier in Gran Canaria de teama sa nu fie dat afara pentru ca i se termina contractul de munca. Atunci a ars cam 33% din padure.

In partea de nord a insule se pun focurile intentionat pentru a se cumpara lemnul la un pret mic. Un m3 de lemn sanatos costa 10 euro, pe cand un m3 de lemn afectat de incendii poate fi cumparat cu 2 euro. Astfel, sunt platiti oameni saraci si cu nevoi financiare sa puna focurile.

Ca o surpriza, inainte de a ma desparti de Tenerife, am fost si la un spectacol de flamenco: "Essencia de Amor". Cu cata pasiune pot dansa acesti artisti! Fustele colorate ale fetelor si cortumele de toreadori ale baietilor iti dau impresia ca te intorci in timp.

Dupa aceasta calatorie am ramas inca o data cu o parte din mine in aceasta lume colorata, senina si permanent ospitaliera a spaniolilor!

Din nou prin Hateg cu motocicleta (bonus: Transalpina)

Ajung duminica noaptea cu acelasi accelerat ca acum doua luni, dar cu o atmosfera mult mai incinsa...de cele peste 50 de grade C. Cele sase ore - egale cu sapte in urma intarzierii - sunt ore de citit (cartile imi sunt cei mai buni parteneri de drum in tren). Din cand in cand mai arunc cate o privire pe geam: paie decapitate de spic stau inca drepte in tarana lucrata un an. Pamantul si-a dat rodul. Soarele se duce curand la culcare printre sondele semet ridicate in pustiu.



Principala dorinta din aceasta calatorie era sa imi primesc cadoul: sa mai serbez inca o miscare de revolutie pe drumul pe care il visam de ani, pe marea Transalpina, cel mai inalt si misterios drum din Romania, botezat candva "Drumul Regelui"!

Luni dimineata inca nu stiam ce traseu vom alege. Parca nu am fi vrut sa ni se puna norii cortina in fata ochilor, insa in cateva minute ei se risipesc si ramane sus doar cerul liber.



Urmam traseul Petrosani – Hateg – Orastie – Sebes si de aici mai departe pe salba de lacuri de acumulare de pe Sebes: Sugag, Sasciori, Galceag, Oasa, Nedeiu, Tau etc. Apele Sebesului sunt rapide si mici, pe alocuri chiar seci. Lipsa precipitatilor se vede in peisaj, dar noua ne prieste deoarece nu ne mai impotmolim si nu mai e nevoie sa banuim adancimea baltilor din drum.



Salutam din mers Cabana Oasa si oprim un pic la granita dintre judetele Alba si Valcea. Afine mici ce isi lasa urma pe mainile si buzele noastre ne satisfac poftele de fructe salbatice de padure.



Teodor ma imbie la drum cand imi aminteste ca unde sunt afine sunt si ursi. Tot el m-a invatat – cum l-au invatat si pe el batranii – ca daca simt miros de usturoi sa stiu ca un sarpe ii prin apropiere. Acest amanunt nu il voi uita de acum. Tot el ma invata ca: “Daca ti-e sete/Saruta doua fete!”. Asta insa nu o pot aplica in caz de nevoie, dar poate ii va ajuta pe altii ;)



Culegatorii de afine – si aici nu mai e vorba de noi – sunt permanent in drumul nostru. Acum constientizez munca lor plina de rabdare si de "abstinenta". Nu stiu cate bobite nu as fi bagat eu sub nas si cate as fi pus in galetusa! :D



La Obarsia Lotrului iti trebuie ceva orientare sa te dumiresti pe unde e drumul, printre escavatoare si muncitori care mai de care cu spor. Apogeul este cand facem stanga spre Ranca pe langa camionul pus de-a curmezisul in drum si ocolim ceaunul aburind din curtea oamenilor. Dupa care cobor si sunt spectatoare asupra trecerii submarinului Transalp prin apa curgatoare.



De la Obarsia Lotrului la Ranca se intinde cel mai frumos drum, asta pe o parte si pe alta a lui si nu drumul propriu zis care e facut bucati. In 1930 el a fost marit pana la Novaci. In 1947 era numit “Drumul Republicii”. Cu toate astea, doua camioane am intalnit sus in partea sa cea mai inalta si cativa omuleti care le incarcau cu piatra. As putea zice ca un pic ei mutau muntele!



La fiecare doua minute aud din fata: ”Ce fain ii! Te uita ce fain ii!” Corbi sunt in numar mare si norocosi: cati dintre ei au prilejul sa isi inalte zborul peste asemenea minunatii ale naturii!?!
Sute de oite pasc iarba deasa si curata de pe munte. Dar…unde sunt oite sunt si caini, din aia mari si rai.



Norocul si ghinioanele se tin lant de noi. Dupa ce fentam niste caini ciobanesti care isi pornisera atacul asupra noastra si reusim sa scapam de ei, la cateva sute de metri nimerim intr-o rapa si ne rasturnam. Nu patim nimic, decat eu o mica sperietura, dar...deja sunt obisnuita. Ne chinuim un pic sa repunem motorul pe roti si plecam mai departe, inca cu ochii cascati asupra frumusetilor din jur.



Aproape de Ranca intoarcem din drum doi motociclisti: unul cu un Transalp ca al nostru, dar cu cauciucuri chiar mai bune, si unul cu nici mai mult si nici mai putin decat un CBR de 1000 cmc. Fiind deja ora 17, au fost usor de convins ca ii va prinde noaptea pe drum si va fi vai si amar de ei. Intelegatori, au facut cale intoarsa.



Ranca este un adevarat santier in varf de munte, blocuri semete deja luand locului falnicilor brazi. Aici sarbatorim Transalpina cu niste fripturi de neuitat.



Desi intital stabilisem sa o taiem pe la Crasna si sa oprim si la manastire, ceasurile erau destul de inaintate si nu ne mai puteam permite surprize prilejuite de drum. Asa ca urmam drumul Novaci – Targu Jiu, iar de aici strabat pentru prima oara Defileul Jiului pe motocicleta. Oprim la Manastirea Lainici, cea al carei verde este aproape la fel de renumit ca si albastrul de Voronet. Acum doi ani m-am bucurat de participarea la o tabara de fotografie in zona si atunci am descoperit ca pe partea cealalta a soselei se face un drum care dupa vreo ora de mirat printre frumusetile si linistea padurii ajungi la Schitul Locurele, unde pe noi ne-a asteptat cu un zambet sincer calugarul Firmilian, care il avea in grija.



Apusul ne prinde inca in sa. La ultimile forte ale soarelui ajungem sa oprim in curtea gazdei.

Zilnic strabatem acest Route 66 al Romaniei cum este numit drumul Petrosani – Hateg, trecand prin Pasul Merisor (759 m). In fiecare zi salut varful Retezatului (Vf. Peleaga 2509 m) din mers. Nici azi nu avem nicio sursa de ploaie pe cer. Zambesc iar cand vad imaginea de poveste a cuplului perfect pe care il fac cicorile cu lemnele vechi infipte in tarana sub forma de gard.



Intre Zaicani si Bucova trecem prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei - 700 m – legatura Transilvaniei cu Banatul. Prin satul Zavoi, remarc un element de arhitectura nemaintalnit pana acum: casele au celebrele porti inalte, dar tot la strada mai au o intrare directa in odai.

Cea mai frumoasa parte a drumului este ca de fiecare data si cea mai salbatica: de la Poiana Marului la Muntele Mic. Pentru a ajunge aici – candva renumita statiune de schii – este mai accesibil pe drumul dinspre Caransebes.



La un moment dat drumul pare ca duce spre cer. Ajunsi la capatul drumului, Teodor ramane la afine, iar eu merg pana sus, cautand varful.



Panorama este de vis: numai cer albastru si munti! Si eu! Si tufe de afine! Si doua antene mari...:(



Pe partea cealalta, Caransebesul se intinde mandru la poalele muntilor.



La dus, cum am intrat in padure, am vazut un izvor in drum si i-am luat ca localizare un reper. Pe seara ne-a bucurat apa sa limpede. Intorsi spre casa, sunt uimita cum la nici 5 km dupa panoul cu “Ocrotiti padurea” se inalta un altul cu o reclama la o drujba.



Oprim pe seara pentru o ciorba de burta la Hanul Bolestilor (la Baru, la jumatatea distantei dintre Hateg si Petrosani). As putea sa descriu un traseu al papanasilor in Romania. Cei mancati aici sau aproape mancati nu vi-i recomand. Am fost multa vreme indecisa daca li se tragea culoarea de la dulceata de afine sau de la o cultura de penicilina. Si erau si reci!



Totusi, un amanunt favorabil este ca popasul acesta mi-a oferit prilejul sa mai aflu despre o cetate bine ascunsa: cetatea Crivadia sau mai bine zis turnul care a ramas...sau ce a mai ramas din el. Din pacate, accesul este ingreunat pentru ca nu exista un loc unde sa iti lasi masina. Pentru motocicleta s-ar fi gasit, dar motociclistul nu poate urca versantul cu incaltamintea din echipament. Imediat ce treci de podul dinspre Petrosani spre Hateg, la Banita, se face un canion impresionant. Asa cum citeam si in alte impresii, doar iarna se poate vedea turnul din sosea, vegetatia camuflandu-l perfect. Daca te afli cumva la volan, sigur il vei rata. Eu am avut norocul ca de pe locul pasagerului puteam casca ochii mari la minunile din jur si, cu toate ca in fiecare zi treceam pe acolo cam de doua ori, de fiecare data mai descopeream mici si frumoase amanunte.

Daca faci popas in Banita, iti recomand cateva clipe de liniste la cele doua bisericute vechi de aici, una pe stanga drumului si una pe cealalta parte. Sunt niste elemente frumoase de istorie a locului.

Am o mica tentativa de a ajunge la cetatea Hategului - trecand pe langa indicator de atatea ori, insa Teodor e de neinduplecat cand vede ca e de mers o ora (echipamentul sau de motociclist mai mult l-ar fi chinuit in ascensiune). Intoarcem la Santamarie Orlea si mergem spre Retezat.



Pe acest drum nu am fi nimerit decat daca aveam o harta, dar de data asta harta mea se odihnea acasa. Indicatorul l-am vazut numai pentru ca am dorit ca de data asta sa vad cum este Castelul din Santamarie Orlea, cel de care nici macar nu aveam habar data trecuta si de care am aflat de pe internet. Placuta imi starneste curiozitatea si, daca zilele precedente deja planul era facut, atunci am lasat pe miercuri acest traseu.



Castelul arata cam dezamagitor, iar una dintre anexele sale este acum depozit second hand.
Inca nu pot zice care traseu a fost mai salbatic, desi de Transalpina ma leaga un mare subiectivism. Sa zicem, in aceste conditii, ca traseul acesta este pe locul doi.



Trecem pe langa Raul Mare si acolo unde se termina asfaltul si incepe drumul prin padure prin Parcul National Retezat se pune in fata noastra o bariera. Foarte frumos, zic, doar e parc si nu e bine sa trecem mai departe decat cu rucsacul in spate! Dar nu! Pentru 3 lei de masina si 2 lei de persoana bariera se ridica legal.



Retezatul este o alta lume, e altceva, asa cum remarcam amandoi. Drumul se incapatana sa nu se mai termine. Vreo 20 de km ne-au parut ca o distanta care te rupe de lume si te duce in o alta! Ne tot miram de maretia si frumusetea lui! Salutam din mers pe cei ce aveau sa doarma peste noapte in corturile intinse adesea pe marginea drumului. Ne gandeam ca nu suntem decat noi si padurea si cu cat ne apropiam de capatul drumului, speram intr-o salbaticie tot mai mare. Dar...ajungem la capatul lui care era de fapt o mare parcare plina cu masinile celor ce faceau incursiuni spre culmi sau doar opreau si plecau sa se poata lauda ca au fost la munte. Aceasta mica dezamagire ne-a fost compensata de peisajele curate, fara gunoaie, si de apa limpede ce ne-a racorit dupa drum.



Cabana Rotunda este in drum. Acasa aveam sa aflu ca era una din cabanele preferate pentru vanatoare ale lui Ceausescu. Noi insa nu am oprit la poarta sa. Dar am speranta ca vom reveni la iarna.



Din "capatul"drumului poti ajunge la Cabana Buta, in Saua Plaiul Mic sau la Lacul Bucura din Poiana Pelegii, aproape de pitorescul baraj de lemn peste vale.



Intorsi din Retezat, facem dreapta spre Raul de Mori, sat unde oprim la Biserica Suseni si Cetatea Colt.



Spre rusinea mea, de biserica din Suseni nu imi aduc aminte sa fi auzit vreodata sau daca am auzit...am fost ignoranta. Nu se stie exact daca nu cumva este mai veche decat cea din Densus sau din aceeasi perioada. “Chelarul” - detinatorul cheii bicericii – ne povesteste cum pana de curand din mijlocul bisericii se ridicau buruieni inalte de statul unui om. Zidurile erau daramate de la jumatate si in altar ploua. Altarul de fapt este singurul loc din biserica unde cu greu mai distingi culorile frescei ce il impodobeau.



Biserica este deosebita deoarece este ridicata din piatra de rau. Pe acoperis – ca o podoaba capilara – sta iarba ce si-a prins samanta si acum isi unduie firele in vant.



In fata bisericii se ridica un deal...inalt, iar din varful sau se uita la tine Cetatea Colt sau mai bine zis ce a mai ramas din ea. In adolescenta, “Castelul din Carpati” al lui Jules Vernes a fost una din primele carti care mi-a starnit pofta de aventura. Nu stiam pe atunci ca acel castel din poveste chiar a existat in realitate. Acum aveam sa imi urc pasii pana la el. Teodor alege de data asta sa ma astepte sa imi fac eu descoperirea mea. Ii multumesc pentru rabdare si plec agale...cu pasi repezi, foarte repezi, pana sus.



“In juma'de ora ajungeti!”, ne spune ghidul nostru din biserica. Nu cred ca sunt eu cine stie ce sprintera pe munte, dar ajung in mai putin de un sfert de ora, manata si de teama ca eram singura in padure. Semnele indicatoare sunt foarte putine, iar daca sunt, apar dupa ce a trebuit sa te decizi singur daca o iei la stanga sau la dreapta si ele veneau astfel ca un premiu ca ai ales calea corecta.



Probabil ca am acest curaj de a merge singura prin padure undeva ascuns in gene. Imi povestea uneori bunica cum incaleca de mica copila si campurile erau numai ale ei.



Ma intorc apoi multumita de noile ziduri cucerite si deja astept cu nerabdare Sarmizegetusa Dacica.

De data aceasta ne-a ajutat seceta. Baltile mari erau seci, iar noroaiele erau amintire. Capitala dacilor ne astepta! Un mic obstacol mai aveam de trecut; la ultima curba pe drumul ca vai de el...ne rasturnam. Aleg sa merg pe jos ultimul kilometru, spre supararea lui Teo. Aveam nevoie sa ajung acolo cu pasul si astfel "accidentul" a fost favorabil.



Nu stiu daca am mai vazut vreodata fagi atat de inalti, aparandu-mi ca niste Sequoia in fata. Poate ca intr-adevar au de pazit comori si astfel ii sperie pe cei care indraznesc sa le tulbure linistea radacinilor.



La Gradistea de Munte toate stralucesc: pare ca particule minuscule de aur stau imprastiate in tarana sau in micile raulete din drum.
Deja, cum trec pe langa indicatoarele de Fetele Albe sau Blidaru, imi programez noi calatorii in zona.



M-a uimit prezenta cosurilor de gunoi de la Sarmizegetusa, dintre “altare”. Dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e mai bine ca ele exista caci erau pline si romanii care s-ar fi caznit sa urce pana acolo, probabil nu ar mai fi avut resurse sa isi care gunoaiele cu ei.



Viperele au ramas sa pazeasca capitala, iar numeroase anunturi te atentioneaza asupra acestui amanunt.

Insist sa mergem si la Costesti daca tot suntem in zona: 40 de minute de mers pe jos spune indicatorul, insa dupa vreo 6 km nu pare ca ajungem nicaieri. Ori am incurcat noi drumul – sageata indicatoarr ne fiind exact pe drumul pe care am luat-o noi – ori ne trebuia mai multa rabdare, indicatorul anuntand astfel 40 de minute pentru a ne incuraja ca e aproape. Noua ne-a ramas insa vorba ca "te trimit la Costesti", originile acestea fiind asemanatoare cu..."celelalte" origini. :)



Inainte de a intra in Orastie, mai petrecem cateva clipe campenesti la “furat” de mere. Oprim in siguranta pe marginea drumului, Teo culege merele si eu le mananc. :)



Pe alta data ne ramane si drumul spre Hobita (alta decat cea a lui Brancusi), Raul Barbat si Cabana Baleia (trecuta Balea pe indicator de cineva care probabil ca auzit cumva de cabana din Fagaras si a confundat-o cu aceasta), la vreo 22 km de la soseaua spre Petrosani.

Vestea ca autocarul cu care trebuia sa ma intorc acasa nu mai are locuri libere ne influenteaza in bine programul si vineri mai am cateva ore de petrecut cu Teo. De data asta ramanem in Petrosani, dar mergem sus, pana la Rusu. Drumul este foarte bun, dar din pacate nu avem vreme sa urcam pana sus. Ramane ca o promisiune pe alta data!



Spre Targu Jiu - acolo de unde aveam sa iau trenul - mai admir inca o data Parcul National Defileul Jiului. Ma bucur sa vad cat de multe trasee sunt semnalizate inca din sosea. Ce pofta am sa sar din sa si sa o iau spre munte! Remarc ca o noua prezenta isi face aparitia pe zi ce trece, ca vine tot mai aproape: e toamna! A inceput deja sa isi imprastie culorile pe culmi. Astept cu nerabdare sa o calarim si pe ea! :)