După ce am ieșit într-o sâmbătă până la Veliko Târnovo și după ce am reușit să ajung tot pe zi acasă, după un prânz copios cum aproape numai acolo se poate înfuleca și după o zi de rătăcit până la Târgoviște și înapoi, aiurea, cum ne-au venit în cale drumurile, sâmbăta aceasta am plecat, tot cu Irina, spre Capidava.
Deși ne-am propus să plecăm pe la 8, Honda mea este capricioasă și nu se lasă ușor pornită. Mă mai joc un pic cu șocul și – probabil auzindu-ne pe unde vroiam să o ducem – se lasă încălecată în nărăvășenia ei.
Era ceva vreme de când doream să ajung la Capidava. Prima oară am ajuns pe aici când soarele se îneca în Dunăre, la întoarcerea de la Parcheș, atunci când am rătăcit calea către autostradă.
De data aceasta am putut să mă bucur nespus de drumul vălurit, întortocheat, care adesea se părea că se termină în Dunăre, de câmpurile de toamnă, de primele frunze vânturate de roțile mele.
Am ieșit din București în aglomerația de pe drumul european spre Urziceni, care s-a mai eliberat până la Slobozia, ca până spre Hârșova să îl mai împărțim doar cu câteva camioane.
După ce trecem podul de la Giurgeni–Vadu Oii (5 lei taxa/motocicletă), mai mergem vreo 15 kilometri și facem dreapta spre Topalu–Cernavodă.
În cei 35 de kilometri dintre Hârșova și Cernavodă, tentația de a opri pentru fotografii venea după fiecare sută de metri.
La Capidava, arheologii sunt drăguți și ne invită să ne lăsăm straiele motociclistice printre fosilele dezgropate cu grijă.
Capidava ni se dezvăluie cu mister.
Încerc să deslușesc urme de geți...
... sau măcar de romani.
Totuși tind să cred că oile care odihnesc în luncă sunt strănepoatele celor de la care geții mulgeau laptele.
Dunărea e liniștită.
Vântul de toamnă o mângâie ușor, la fel ca pe zidurile aspru trecute prin ani.
Îmi pare rău că nu putem rămâne peste noapte.
După minute bune de încântare, încălecăm și luăm calea Cernavodei.
