Iau calea fostei Iugoslavii dimineața, pe la 6 și ceva, însă am de trecut, mai întâi, prin peisajele de trei anotimpuri din România.
La Timișul de Sus sunt pudrată de, probabil, ultima zăpadă din iarna aceasta. Și eu care îmi pusesem în bagaj și sandalele... de vară...
Trec de Brașovul încă adormit și în drum spre Sibiu salut creasta semeață, încununată de nori, a Făgărașului.
Cu gândul la dor de aripi întinse de berze, o văd pe prima dintre ele deja sosită la Șercaia. Își verifică ordinea din cuib.
Cu ochi de vultur, văd un uliu prin miriștea pregătită să întâmpine primăvara pe domeniul Oltului transilvan. Mă bucur, mândră, de Muzeul din Mândra - cel al pânzelor și poveștilor, dar și de 'Rezervația zona umedă", de care nu auzisem până acum. Mă dor ochii la vederea cetății umbrite de catedrala cu tichie de mărgăritar - celebra cupola aurită.
De la Miercurea Sibiului am o amintire cu plăcintă cu rubarbăr, făcută de doamna Chera, savurată acum cinci ani pe drumul spre Maroc.
Într-o lume tehnologizată, un cal întoarce brazdele cu plugul, înnegrind câmpul de la poale de munte cu pământ proaspăt.
Mă minunez de zona Fagetului și de dealurile Lugojului, apoi de mulțimea de fazani foarte sociabili, care însuflețesc decorul până ajung la Moravița. Miorițe lânoase sunt măngâiate de apus.
Ajung în Serbia, o țară balcanică cât o treime din România. Printre "rupturile" pe care le-a suferit se numără și Kosovo, cu o populație majoritară albaneză, pe care și România trebuie să o recunoască în calitate de țară independentă. Kosovo s-a desprins din Serbia în 2008 și este guvernată de ONU. Populația Serbiei este cam jumătate din cea a României, având aproximativ 10 milioane de locuitori.
Serbia a fost sub ocupație otomană începând cu secolul al XVII-lea și până în secolul al XIX-lea.
Belgradul, care își trage denumirea de la turci - Bălgrad, orașul alb - de la culoarea zidurilor văzute din depărtare, a fost cucerit de mai mult de 40 de ori de-a lungul istoriei. A fost cucerit de mai multe ori decât însuși Ierusalimul, cu toate cruciadele lui. Era al doilea oras otoman ca mărime din Europa, după Istanbul (Constantinopole). Aproximativ 500000 dintre locuitori sunt refugiați din fostele state iugoslave, veniți după razboiul din 1991-1995.
Urmele celui mai "proaspăt" război se mai văd și azi. Capturi ale acestuia și ale altor războaie stau în fața zidurilor Kalegmedanului.
Otomanii aduc islamul, toată lumea, vrea-nu vrea, devine musulmană și de aici li se trag motivele celor mai noi conflicte. Împărțirea pe noi state, desprinse din Iugoslavia, s-a realizat mai degrabă pe criterii religioase. Bosniacii musulmani sunt cât se poate de diferiți cultural de sârbii ortodocși.
Prin 1878, la Berlin se câștiga și independența Serbiei și a Muntenegrului, după acel război de pe urma căruia România are coroana regală, de pe când Regele Carol I ordona transformarea unui tun, captură din acest război, în simbolul regalității.
Pe teritoriul fostei Iugoslavii își află startul și primul război mondial. Știți cum, nu? Nu vă mai povestesc.
Josip Broz Tito este cel care a reușit să își impună autoritatea o vreme îndelungată asupra destinului Iugoslaviei în secolul al XX-lea.
Mi se pare ciudat că sârbii folosesc în inscripții și alfabetul chirilic, și pe cel latin.
Prin 1936 începe construcția Catedralei Sf. Sava, care va fi cea mai mare din Europa, mai mare decât Sf. Sofia din Istanbul. Va fi gata poate peste 20 de ani. În 1941, Catedrala Sf. Sava servea ca garaj pentru tancurile germane. Abia în 1985 avea să se reia construcția catedralei. A costat până acum aproape 60 milioane de euro. Toți banii au venit din donațiile sârbilor de pretutindeni, nicidecum de la guvern.
(Nu am înțeles niciodată de ce o biserică cu cele mai mari, cele mai multe... e neapărat casa ideală pentru Dumnezeu.)
Marmura a fost adusă din Grecia. Deși cea turcească este de mai bună calitate, nu se putea să se achiziționeze materialele de la niște necreștini, mai ales că au fost asupriți atâția ani de otomani
Marmura a fost adusă din Grecia. Deși cea turcească este de mai bună calitate, nu se putea să se achiziționeze materialele de la niște necreștini, mai ales că au fost asupriți atâția ani de otomani
Belgradul nu are metrou. Posibil ca în 2017 să fie finalizat.
Adesea, sârbii vă vor saluta cu semnul celor trei degete. Pentru ei acest semn reprezintă limba națională, istoria și religia, acele elemente de cultură care i-au ținut uniți. Am aflat apoi că unii (nu am înțeles exact cine) îi acuză că ar folosi un simbol nazist.
Fortareata Kalemegdan este, poate, locul unde se îmbină majoritatea perioadelor istorice ale orașului.
Construită pe malurile Savei și ale Dunării, acolo unde confluează, fortăreața a privit cursul apelor aproape 17 secolele.
Belgradul are multe statui "războinice", cum este și cea a Victoriosului sau a Victoriei. Ivan Mestrovic este artistul care a creat-o, creator și al statuii regelui Carol I al României, din fața Bibliotecii Universitare.
Din Belgrad urmează traseul Stepojevac-Jabuka, către Muntenegru. În Muntenegru, drumul către mare trece prin munte.
Brrrrrrr! Sunt aproape 0°C.
Îmi pare că în fața ochilor se perindă, pe rând, peisajul de pe Valea Oltului cu cel al Defileului Jiului. Pinii stau cocotați pe stânci, ca niște învingători pe podium.
Denumirea de Muntenegru se trage de la venețieni (Cerna gora, pentru slavi). Prima recunoaștere a lor ca stat a fost înfăptuită de Islanda, apoi de Rusia, SUA și Franta, în iunie 2006.
În 2008 își depun candidatura pentru UE, an în care și adoptă ca monedă națională euro.
Traversez fiordul Kotor de la est la vest.
În golful Becici-Burva vedeta este insula Sveti Stefan. Micuța insulă de pescari nu mai este în prezent locuită, ci folosită doar în scop turistic, precum și Spinalonga din Creta.
Profit de minutele de plimbare printre zidurile Budvei.
Ca resurse naturale muntenegtrenii au bauxită, minereu de fier și lignit.
În 2008 au fost chiar campioni europeni la polo.
După nori și ploaie, mă bucur de cum se joacă soarele pe zidurile vechi.
În 1992, Muntenegru este primul stat care include protecția mediului în Constituție.
Cetățenia muntenegreană se poate dobândi după doar doi ani de rezidență.
Kotor este considerat cel mai sudic fiord al Europei, deși multe păreri geologice susțin că ar fi mai degrabă un canion.
Kotorul îmi pare un joc al muntelui cu marea. Multitudinea de golfuri unite de mici pasuri îmi oferă o priveliște colosală chiar și pe ploaie.
Zidurile cetății Kotor ajung până la 280 m, în bastionul Saint Jean. Kotor face parte din patrimoniul UNESCO. Orașul dalmat a fost unul dintre cele mai înfrânte în Evul Mediu. Printre atacatori s-au numarat sarazinii și bulgarii, de la cei din urma preluându-i sârbii. Urmează apoi habsburgii și armata lui Napoleon.
Pe coastă, altitudinea maximă ajunge la 1890 m, iar în munții din interior depășesc 2500 m. Una dintre tradițiile locale mai neobișnuite din Perast este că pe 22 iulie locuitorii aruncă cu o piatră în apă.
Drumul din Muntenegru te duce spre vest, pe coasta marii, în Croatia.
Atunci când am văzut prima oară Dubrovnikul am mărturisit că e cel mai frumos oraș în care am respirat vreo dată.
Nici acum nu sunt departe de acel adevăr, deși soarele nu e tocmai prietenos.
Croații - sau cravatații căci de acolo le vine denumirea, glumesc că moneda lor kuna este monedă gonflabilă. Întotdeauna a fost adaptată la euro, chiar dacă nu avea acoperire.
Vechea Ragusa își vegheaza bărcile ce odihnesc la mal.
Nu ratez nici acum câteva arome din înghetata al cărei gust nu l-am uitat.
Data trecută nu descoperisem Rock Caffee-ul în care am nimerit la happy hour (aproape 2,5 euro o bere mare, rece și ciocnită lângă Deep Purple).
Plec de la Dubrovnik și trec în drumul către Split peste un râu de numai 6 km lungime. Legenda spune că Tito l-ar fi construit. Bine, nu chiar el personal.
Trec pe lângă Zaton și Orasac. Nu sunt în avion, ci pe înălțimea dealurilor.
Bag seama că în Croația Macedonski ar fi înlocuit Noaptea de mai cu cea de aprilie: liliacul a înflorit.
În Split a ales împăratul Diocletian (unul dintre foarte puținii care au renunțat la tron) să își construiască palatul pentru pensie.
Catedrala și turnul au fost construite peste mausoleul lui ca pedeapsă pentru persecutarea creștinilor.
Adept al cultului lui Jupiter, Diocletian a introdus ca formă de guvernare a Imperiului Roman de Apus tetrarhia: 2 auguști și 2 cezari...
Denumirea de Split vine din grecescul Spalato (o băutură albă).
Pe când Diocletian îi persecuta din cauză că erau creștini, câțiva cioplitori în piatră și-au luat picioarele la spinare (și nu numai picioarele) și au plecat către Rimini. Aici, o femeie bogată avea băiatul bolnav. Deoarece aceștia au reușit să îl vindece pe copil, ea le-a dat proprietatea sa, azi statul San Marino.
Spre sfârșitul domniei, Dioclețian își mută locuința la Salona, la nord de Split.
În Split se mai află expusă una dintre operele lui Mestrovich: cea a lui Grgur Ninski, un arhiepiscop care s-a opus vehement papalității și care a introdus limba croată în serviciul religios.
La Marea Adriatică macii își arată deja roșul.
Deși speranțele îmi erau cam deșarte după noaptea ploioasă, aceasta și-a oprit stropii exact când mai aveam vreo 10 km până la frumoasele lacuri și cascade.
Liane îndrăznețe și vâsc obraznic se dau în spectacol.
Magia pare să își facă efectul. E un frumos dans între liniște și glasul naturii.
Nu îmi prea vine a crede că în urmă cu câțiva ani terenul era minat.
Salut din mers și orașul Zagreb. Situat între Drava și Sava, orașul imperial își are recunoașterea de pe timpul regelui Bella al IV-lea, care s-a retras aici din calea tătarilor. Devine oraș universitar în vremea lui Leopold I. Din secolul al XVII-lea are și Academie. În secolul al XIX-lea te puteai plimba pe străduțele sale în tramvaiul tras de cai.
Din loc în loc, prin Croația, câte un colț îți aduce aminte de nenorocirea din timpul ultimului război.
Seara mă găsește la Budapesta.
Caii, strănepoți ai celor călăriți de huni, pasc pusta ungară. Dropii mă sperie în peisaj, în aceeași măsura în care mă încântă. E prima oară când le văd, și libere.
Mă bucur și la revederea cu Budapesta. E a treia oară cand îi calc pragul, dar mi se prezintă cu ceeași eleganță ca de fiecare dată. Este fostă capitală de Imperiu (din 1867 până la sfârșitul Primului Război Mondial.
Ungaria e verde, două treimi din suprafața ei fiind reprezentată de Câmpia Panonică, denumire luată de la vechi romani. Turcii, în trecerea lor către Viena, au căsăpit cam 6 milioane de unguri din cei 9 milioane câți își duceau traiul pe aici în secolul al XV-lea. Teritoriul a fost repopulat cu sârbi, macedoneni, români și bulgari. Și azi populatia este destul de redusă.
Dupa ce s-a bucurat în evolutia ei de cel de-al treilea metrou european, după Londra și Paris, Budapesta a avut tupeul să se revolte prin 1956 împotriva comuniștilor și să își orienteze aspirațiile către vest. De aceea peisajul urban a scăpat, oarecum, de monștrii arhitecturii comuniste.
Ajungem acasă, în România. Mă surprinde cum pe drumul european este pusă o haltă. S-a întâmplat să oprim la bariera de la Dobra-Abucea (Hunedoara). Îmi notez locul și aflu apoi că aș fi putut da o fugă până la vechea bisericuță din lemn.
Uitasem cât e de fain drumul dintre Lugoj și Făget... că nu degeaba tot pomenea locurile Slavici.
Gândurile mele merg la viitor. Autocarul din prezent face o depășire care, dacă nu era reușită, îmi oprea și gândurile la prezent, deci fără viitor. Mă gândesc cum viitorul depinde de toate depățirile din viață. :) Că finalurile vin în prezent, nicicând în viitor.
La o răstoaca, doi țărani își pierd sâmbăta. Un copil stă cocoțat în căruță la comanda hățurilor, în timp ce tatăl sau ține calul de căpăstru. Soarele se ascunde după nori și norii se ascund după munte. Muntele dispare și el în orizont, ca o furnică ce se pitește în dâra de pământ. E o liniște de mușuroi. Bag seama că berzele nu se culcă odată cu găinile. Câte una rătăcită mai caută câte ceva de-ale ciocului.
Două țigănci spală rufele la râu. Fusta cu pliuri e curcubeu în umbra apusului.
Piramidele de la Sona îmi atrag curiozitatea. Le notez pentru o viitoare călătorie.
Paralel cu creasta Făgărașului trec printre localitățile cu iz de pelerinaj pentru alpiniști. Fumul caselor - sufletul copacilor arși în sobă - este alinat de oxigenul născut de urmași.
Vizavi de Caraiman răsare o poezie de Eminescu: luna devine stăpână pe un cer cu nori fermi. Ce ciudat cum luna rămâne aceeași, dar norii se schimbă!
