Un apus, într-o seară de marți, ne prinde în drum spre Buzău, de la București.
Destinația e mult mai îndepărtată: ne trebuiesc vreo șapte ore să ajungem să întindem cortul într-un miez de noapte la Pojorâta, undeva prin Bucovina, pe unul dintre drumurile ce leagă Câmpulung Moldovenesc de Munții Giumalău și Rarău.
Cortul îl punem în campingul aflat la câteva sute de metri de Cabana/Hotel Rarău. Este vorba despre clădirea masivă, ca un bloc, și nu de vechea cabană, acum sub formă de grămadă de lemne.
Luna ne veghează ca o felie de pepene... galben
Partenerii mei de călătorie - Raluca și Marius - au ca principală preocupare și motiv de deplasare cățărarea/climbing-ul, însă eu visez
mai mult la misticismul Bucovinei. Cu alte cuvinte, ei vor fi cu capul în nori la propriu, iar eu la figurat.
Raluca își amintește de copilăria din Bucovina. Printre altele, ne
spune că sfecla nu lipsea din viața bucovinenilor nici din "elementele combustibile", aducând
vorba despre samahoancă - țuica de sfeclă.
Îmi amintesc de culorile toamnei din Bucovina și de gustul afinatei și al plăcintelor aburinde, nezgârcite în brânză.
Pietrele Doamnei - ansamblu de turnuri din calcare mezozoice încrustate cu corali și amoniți - sunt prilej de încântare... și de cățărare.
Dar Pietrele Doamnei sunt și subiect de legendă. Se spune că ascund comoara de la curtea lui Petru Rareș, pitită aici pe când tătarii hălăduiau prin vale.
Comorile pe care le întâlnesc acum sunt la vedere, în culorile florilor și în păduri.
Ploaia este și ea de pe altă lume, însă tot udă. Adesea te poți adăposti în încăperile încropite în stânci.
Munții Rarău nu sunt înalți, dar au personalitate. Valea Bistriței se întinde supusă la picioarele lor.
Poți ajunge în Rarău pe trei direcții: prin Pojorâta (cel mai bun/nou drum, asfaltat), prin Chiril sau prin Câmpulung.
Încercăm și drumul spre Chiril, cu un peisaj cum rar ai ocazia, fără semnal telefonic, dar conectat total la Univers. Drumul e "varză" (sau "curechi", cum s-ar zice în limbaj local), dar nu te grăbește nimeni.
Mergem pe Drumul Tătarilor, cum se mai numesc rutele de la Vatra Dornei spre Giumalău și Rarău.
Regăsesc Vatra Dornei, după aproape zece ani, ca pe un Herculane din nordul țării, unde urmele aceleiași dominații austro-ungare se mai păstrează pe alocuri, cel puțin în peisajul arhitectural.
Este ziua de Sfântă Mărie Mare. După ce treci de Cheile Zugrenilor, pe drumul de întoarcere de la Vatra Dornei, se face drumul de la Vatra Dornei spre Rarău prin Chiril. Nu putem să nu oprim la Mânăstirea (până acum câțiva ani doar Schit) Rarău.
Mașinilie sunt oprite la un kilometru distanță de mânăstire. Numeroasele oale cu sarmele, tăvi cu pahare cu vin și platouri cu felii de cozonac ornează marginile drumului.
Cunoaștem atât dărnicia, cât și priceperea moldovencelor/bucovinencelor (pentru cine nu acceptă sinonimul) și nu putem să nu spunem și noi "Bogdaproste" pentru două sarmale, o felie de cozonac și un pahar cu vin.
La mânăstire e zi de Hram. Sărbătoarea e astfel și mai mare. Credincioșii trec pe sub icoana făcătoare de minuni a Fecioarei Maria. Legendele despre aceasta sunt destul de cunoscute în lumea creștină.
Pentru ziua următoare nu pot să nu fac un plan de cunoaștere a împrejurimilor. O am deja aliată pe Alina, dornică și ea de aventură.
Giumalăul e peste deal sau peste drum și vreau să îi cunosc ospitalitatea.
Ca să ajungi din Rarău în Giumalău, mai întâi îți trebuie ceva răbdare să mergi câțiva kilometri buni pe șosea, la vale, după marcaj, pentru că pe acolo trece, apoi să intri în pădure, înarmat cu un ciomag, după ce te oprești câteva clipe să admiri de sus Pojorâta și ciobanii de la stână cum cosesc iarba.
Cam de 3-4 ore ai nevoie să ajungi pe Vârful Giumalău.
Nu poți să nu te oprești să nu (re)admiri Pietrele Doamnei din depărtare.
Nu îi dau de veste Alinei când aud diferite sunete din ascunzișuri. Nici măcar atunci când, culegând afine, tufele se mișcă, fără a-și lua zborul vreun corb.
Mă bucur totuși că nu sunt singură și încurajez sosirea grabnică pe vârf. Urcușul devine destul de abrupt prin jnepeniș, dar nu facem cale-ntoarsă.
Plecăm pe soare, dar ajungem într-o ceață deasă.
Aproape că nu vedem vârful, dar intuim că ar fi marcat de crucea înălțată pe platou.
Fabricile de lapte//ciocolată pasc în liniște și voie bună.
După ce salutăm vârful, mai avem de coborât jumătate de oră până la cabană.
Cabanierii nu sunt acasă, însă Coco ne primesșe cu un ceai cum rar am savurat. (Doar la Sălaș și la Bârcaciu m-am mai bucurat așa de un ceai!)
Un huțul stă priponit în poarta cabanei și nu se sinchisește de noi. O eloliană dansează timid cu vântul.
Coborâm spre Valea Bistriței, însă se face târziu. Ziua este destul de obosită și încearcă să își închidă pleoapele.
Coborâm spre Valea Bistriței, mergem kilometri buni pe jos, însă înainte de dimineața nopții ajungem cu ajutor auto la cort.
După ce am aflat și de prezența urșilor din zonă și după zgomotele înfiorătoare care ne-au trezit cu o noapte în urmă, revenim la camping, după ce ne mutaserăm cortul în pădure.
Ziua de rămas-bun o petrecem prin Rarău. Bucovina este într-adevar pășune, lemn, cer, liniște și chiote, interjecții pastorale răsunând peste Popii Rarăului (și asta nu e o metaforă, ci e pe bune). Se adeverește astfel că ei sunt urmașii cezilor bolohoveni.
Pășunile Bucovinei behăie, cârâie, fâlfâie și te privesc cu ochi mici. Nu am găsit compozițiile lui Ciprian Porumbescu Pe Giumalău și pe Rarău, dar cred că așa sună, cum e natura. Am citit însă Mitologicale - poezia lui Mihai Eminescu - și îi dau dreptate.
Aici am auzit și am înțeles ce înseamnă mugur de fluier de la stâna din vale.
Așa cum piatra învinge rodul Mamei Gea, așa și sunetul din lemn cioplit învinge liniștea.
Culorile, aerul, șoaptele Bucovinei se regăsesc poetic în orice cotlon, acum ca și atunci.
Lăsăm Bucovina în urmă, salutăm și Călimaniul și ne promitem că îl vom vizita și pe el curând...
...și mai poposim o noapte la draga mea Mura.
