E prima zi din Postul Paștelui. Gata cu dulcele! Nici vremea nu e prea dulce! Babele se țin scai de noi (cele ale lui martie, rude cu Dochia), urâte ca vai de ele, din moment ce nici soarele nu vrea să le vadă.
Brănești - un sat cu iz urban (are patru licee) în apropiere de marele oraș - la ora dimineții nu prezice nebunia ce avea să înceapă la amiază: Sărbătoarea Cucilor, repetată de ani și ani, neștiindu-se exact de când și de unde venită.
E ora 11 și se fac pregătiri mai mult pentru oaspeții (care or fi fost aia?) importanți (majoritatea gură-cască politici), decât pentru actanții evenimentului.
O veche casă, care probabil a văzut mulți cuci la viața ei, își înalță încă fumul pe coș. În spatele său se distinge o deasă împletitură de nuiele acoperită cu chirpici, împreună formând un zid.
Locuitorii își văd de deprinderile de sezon.
Mă miră cum la țară crengile de brad se aruncă la gunoi!?! Cum de nu se aruncă în foc? Aflu apoi că tomberoanele (pe care le văd în fața majorității curților) s-au dat cu prilejul nu știu căror fonduri europene și că unii țărani (aia adevărați) le folosesc pentru varză (murată) sau diverse alte borhoturi. Așa da!
Se mai păstrează și acum (însă cu alte semnificații decât cele din trecut) focurile din ultima duminică de dulce (câșlegi), cea a Lăsatei Secului. În jurul său se juca până în zori. Azi focurile se fac din cauciucuri, urmele lor rămânând multe zile pe uliță și încă mai multe prin atmosferă (și plămâni). Flăcăii se jucau cu torțele de foc (cumva strămoșul poi-urilor de azi), se făceau roți de foc ce se dădeau la vale sau chiar se făcea o papușă de paie căreia i se da foc, semnificând moartea iernii (asemănător, poate, Fărșangului din satele de unguri sau Sărbatorii Cornilor din Valea Almăjului).
Cucii satului de azi sunt urâți că dracu (poate). Și probabil chiar reușesc așa (ei pesemne că nici nu își dau seama) să sperie duhurile rele ale iernii, să le gonească și să lase loc celor ale anotimpului cald și rodnic.
Cu măști de supermani, pirați, gorile, micky mauși sau alte personaje mai mult sau mai puțin "moderne", actanții se apropie mai mult de carnavalul Halloweenului decât de cel din trecutul locurilor.
Pe vremuri, băieții (numai ei se făceau cuci sau cucoaice - femeile nu participau) împrumutau de la fete hainele pentru a se deghiza în această zi. O bătrânică spune că "uneori dădeau hainele alea bune și se supărau mamele pe ele".
Se striga: "Uralie - Uralie! Uralie!/La moș Ilie în pălărie!", totul însoțit de zgomot de acioaie (clopote), folosite de cuci cu scopul de a speria spiritele rele.
"Toți care vroiau să se facă a două zi cuci umblau prin sat, în toate părțile, până cam către miezul nopții, purtând la spate câte un clopot mare" (S. Fl. Marian)
"În anii '50 se ținea în mână o beldie lungă de 2 metri, la capătul căreia legau o cârpă înmuiată în păcură sau motorină. Această beldie o plimbau pe deasupra capului și strigau dialoguri batjocoritoare, amendând moravurile satului. (Mihai Pop)
Cucii - cea mai importantă manifestare artistică populară de la începutul primăverii - se aseamănă cu Lupercalia (specific carnavalului roman - numele vine în memoria lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus și Remus), unde preoții ceremonialului purtau piei de capră.
Mai spre vremurile noaste, era și obiceiul datului câinilor în tărbacă - Jugăul sau Jiujeul.
"Se îndreptau bucureștenii spre Giafer cu papornițele doldora de mâncare, cu ploștile și damigenele pline ochi..." scriu cronicile vremii. De Sfântul Toader, în Grădina Giafer, bărbații îndeplineau un ritual ciudat: datul câinilor în tărbacă. Acest supliciu la care erau supuse bietele patrupede însemna legarea lor cu sfori și răsucirea în aer cu mare iuțeală până când animalele amețeau, spre distracția generală. Aceste obiceiuri au persistat până în anul 1934, când au fost interzise de Societatea pentru Protecția Animalelor.
Cel mai mult mi-au plăcut (toți) cucii bulgari. Și există și o explicație pentru asta: bulgarii sunt mai cucii (kukeri) decât românii.
În timp, cam prin secolul al IV-lea, la Durostorum (Silistra) Analecta Bolandiana amitește de cuci.
În Regestrele Varadiene, din secolul al XIII-lea, se atribuie numele de cuc la persoane și jocuri și de kuka în sensul de mut și prost care se comportau ca jucătorii de cuci.
În secolul al XVII-lea, în Viețile Sfinților, Mitropolitul Dosoftei spune că: "jocul este asemănat cu mascarada grecească veche, care avea loc în sărbătoarea Katagoghionului: purtând în mână idoli și podobiți cu fel de fel de obrăzare, ghidușește, cântând, descântând dintr-nsele, alerga tâlhărește de ținea calea bărbaților și a femei Savăi, cum fac la noi cucii ceia ce trag la cale..."
În stânga Dunării sunt cucii, pe când kukeri sunt în dreapta acesteia. Între cuci și kukeri au fost frecvente influențe și contaminări. Etnografii și localnicii deopotrivă pun obiceiul din Brănești pe seama bulgarilor. (Între noi fie spus, mie îmi pare că s-a văzut și acum cât de al lor e obiceiul.)
La bulgari, prima zi din postul Paștelui se mai cheamă Rogac' den - ziua coarnelor, Startov den - ziua bătrânilor, Pesi ponedelnik - lunea câinilor. Kuce înseamnă câine în bulgară și este asociat manifestărilor agresive.
La români, cucul vestește primăvara.
S-a ajuns de la rituri ale fecundității și fertilității (în trecut), la teatru și satiră și chiar mascaradă (ieftină).
Simion Florea Marian nota în jocul Cucilor următoarele personaje: bunica Cucilor, zece mirese, zece miri, un bărbier, un paznic. În cercetările făcute recent în jurul Bucureștiului (anii '90) s-a constatat că există și un vânător și un țambalagiu, că există Cuci și Cucoaice; în unele locuri, în convoiul Cucilor apăreau regele, regina și ienicerii. Uneori apare și cămila... [...] ei fac tot felul de șotii, lovesc pe cei pe care îi intâlnesc cu cârpa cu cenușă și adună daruri.
(Mihai Pop - Obiceiuri tradiționale românești)
Azi nu am văzut cămila (în trecut, era "formată" din doi bărbați cu o pătură pe ei - unul capul, altul partea din spate), dar am întâlnit o mulțime de alte "dihănii".
În epoca romană - "sclavii, deghizați spre a nu fi recunoscuți, aveau voie să-și ia în batjocură și să-și lovească stăpânii. Nimic mai adevărat, dacă avem în vedere că, pe vremuri, această sărbătoare îi înspăimânta grozav pe boieri, care părăseau conacele, fugind la București de frica bătăii."
Initial, pentru "bătaie" se folosea pămătuful - un băț cu o sfoară de care era legată o opincă. Azi am văzut și mănuși de box la unii dintre participanți.
Nu mai sunt nici: urăturile, aratul și semănatul simbolice (nici măcar simbolice).
"În trecut, în concepția bisericii, cucul echivala cu dracul. Cucul este chipul ucigașului - se spunea. Preoții și călugărițele din localitate luptau cu o tenacitate diabolică împotriva mascării flăcăilor în cuci și a organizării practicii. [...] Călugărițele de la mânăstirea Pasărea le spuneau deschis oamenilor că flăcăii deveniți cuci nu se puteau împărtăși vreme de șapte ani și jumătate."
Mihai Pop
Alte superstiții spun că dacă nu te faci cuc mai mulți ani la rând, pe lumea ailaltă te transformi în drac.
În alcătuirea măștilor cucilor se folosesc coarne (de berbec, de capră, de taur). Poate și cu rădăcini de la Mitra? Oglinzile aplicate reprezintă stelele, soarele, luna. Barba este semn al virilității dionisiace.
În secolul al XIX-lea a început confecționarea măștilor din hârtie și carton (sunt materiale mai ieftine și mai comune...de ce nu, și ecologice).
După Primul Război Mondial erau "la modă" măștile de gaze.
Cucii "eclozează" în sala de sport.
Mutul - personaj important al cucilor - avea un falus enorm. Dacă femeile sterpe erau atinse cu el, puteau avea rod. (după etnologul Antoaneta Olteanu)
Regele îi lovea pe toți cu biciul, mai puțin femeile și copii. În trecutul mai apropiat, femeile nici nu ieșeau din casă pentru a nu fi bătute. În momentul în care regele arunca semințele, kukerii săreau cât se poate de sus, pentru ca grânele să crească la fel de înalte. Cărătorii - cei care strângeau sărurile - erau îmbrăcați în țigănci sau turci . (Antoaneta Olteanu)
Hora era cu multe sărituri și clinchete de clopoței. Ritualul impunea ocolul satului. Azi s-a traversat în paradă șoseaua principală.
Ceremonialul se desfășura inițial duminica dinainte de post și se serveau cucii cu omletă cu lapte și vin. Apoi, la Brănești sărbătoarea s-a mutat lunea pentru că duminica se numărau tinerii la oaste și astfel să poată participă și ei. (Mihai Pop)
Revenind la costume, acestea erau compuse din: mască, prelungită cu un fel de bluză, și fustă lungă, până la opinci. De acestea sunt fixați câțiva zilișori (clopoței). Masca propriu-zisă este din piele de miel sau de iepure, întinsă pe un ciur fără plasă, iar sprâncenele acesteia sunt fie din lână, fie din fulgi fini de pasăre, sau chiar desenate. Nasul se construiește din tiugă sau cătrună (plante din familia dovleacului), uneori ardei. Când e din tiugă se vopsește, îndeosebi în roșu. Gura are dinții din boabe de fasole, semințe de floarea soarelui, dar cel mai des din fasole albă. Ochii (niște tăieturi ovale) au gene desenate ori confecționate din păr de cal sau de capră.
Bărba măștii este tot din lână (albă sau neagră), ca și sprâncenele, alteori dintr-o bucată de piele de la gâtul cocoșului, cu fulgi cu tot, cât mai colorați. Coarnele măștii sunt de capră, de berbec ori din lemn. Ca obiecte de luptă, fiecare Cuc are o sabie vopsită în roșu (culoarea confruntării) și un târnăcop, vopsit în albastru (culoare-simbol pentru uneltele gospodărești), confecționate din lemn. (Antoaneta Olteanu)
În 1910, cucii au oprit un tren (București - Constanța) în halta Cozieni. Călătorii au primit câte o lovitură de pămătuf .
Revenind la cetele de cuci, pe primele locuri la "impresie" îi pun pe bulgari. Mai întâi m-au încântat Survakarii din Bela Voda din Pernik.
Au avut mireasă, mire, popă și lăutari. Și mult chef, din care s-a luat!!!
Au avut costume populare, purtate cu atitudine și bună dispoziție.
Ritmurile tribale ale tobei nu mă lăsau să stau pe loc. Pașii mărunți și tacticoși ai horei te inițiau într-o stare optimistă: trei sori vedeam pe cer!
Cu ei erau și "dihăniile", cum le-am numit eu.
Animale fantastice, dar musai cu coarne, tropăiau când pe un picior, când pe celălalt, zgomotul zecilor de clopote creând o adevărată stare de transă.
Din Călărași au venit niște pui de cuci. Copii cu saci pe cap (poate de la obiceiul prinderii în sac a cucilor mici - copiii, cu scopul de a-i descuraja) fac și ei o mică horă.
Brondoșii din Cavnic, îmbrăcați în alb ca zăpada, din nordul țării, spun că la ei obiceiul se ține de Crăciun.
Se zice că în 1717, îmbrăcându-se în brondoși, cu hamurile animalelor, cu măști și cu zgomotul clopotelor au reușit să îi sperie pe tătari, crezând despre ei "că sunt draci".
Un vânător pune pușca la ochi și trage - mă "rănește" cu făină și cenușă. :)
Copilașii din Brănești se inițiază în "tainele" cucilor.
Cucii au chiulichiu - un instrument de lemn în forma unui unghi obtuz, a cărui coadă, tot de lemn, este ca de un metru de lungă.
Pe cap poartă o glugă lucrată cu multă iscusință și făcută dintr-o bucată de sarică cusută în forma și de mărimea unei traiste de cal, fiind acoperită pe deasupra cu hârtie albă sau colorată, peste care se fac câteva brodături cu diferite feluri de lânuri. În dreptul nasului se pune un gât de tigvă găurită ici și colea, iar în dreptul gurei și al ochilor se lasă câte-o mică răsuflătoare. De ambele părți din dreptul urechilor se fixează în sus două lemne lungi ca de un metru, peste cari se pun alte trei-patru orizontal, formând astfel un fel de scară. Toate acestea iau numirea de coarnele glugii și sunt acoperite peste tot cu fulgi și pene, iar în vârf se pun 3-4 fulgi de cocoș sau vârf (puf) de trestie.
(Simion Florea Marian)
Regăsesc întocmai descrierea de mai sus în portul Kukerilor Malomir din Tundja, veniți din Câmpia Înaltă a Traciei (S-E Bulgariei). Însă nu am aflat semnificația numeroaselor basmale. Poate să fie un prestigiu că au adunat multe lucruri feminine?
Mascații din Păunești nu au opinci.
Au însă niște "steaguri" imense. În butaforia lor intră și Moș Crăciun, și elemente de păpuși sau ursuleți de pluș.
Și cu fală îi conduse însuși directorul Casei de Cultură din Păunești...
Tind să cred că în penele din vârf se mai păstrează, însă, o fărâmă din "adevărul" din trecut.
Am coborât din Maramureș mai la sud, iar aici obiceiul se ține de Anul Nou.
Alaiul pleacă spre primărie, în frunte cu mirii din căruța trasă de doi cai negri/frumoși, având cu ei și lada de zestre.
Satul pune pauză la orice activitate și iese să vadă parada, la fel de curioși fiind și bătrânii, și tinerii.
Cucoaicele din Lipnița (Constanța) sunt singurele femei participante, dar nu știm de ce pentru că nu au vrut să vorbească cu noi...
Ca la olimpiadă, parada o deschid gazdele.
Brondoșii alătură clopotelor cântecul dubei și al ceterilor.
Mascații din Păunești dangănă pașii în ritm de troli. Asta chiar mi-a plăcut! Dacă eram un spirit rău, mă speriam de ei.
Totuși, nu înțeleg ce caută Winnie-ursulețul în vârf de bâtă...
Ritmurile alea tribale ale tobei Survakarilor, alături de un acordeon, nu mă lasă, dom'ne, să stau pe loc .
Opincile fac pași micuți de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga,.. hai, și înainte și înapoi.
Pe nenea de mai jos nu l-am înțeles ce are cu biata babă...
Se pare că figurile de sub măști nu sunt așa de fioroase.
Dar măștile în sine...
Iată și un curcan între cuci!
Preferații mei - Kukerii Malomir din Tundja - își poartă măștile pe cap.
Alți cuci bulgari faini au fost Kukerii din Kalipetrovo.
Și nu pot să nu o citez pe Irina Nicolau: "Darea câinilor în tărbacă este un obicei de o cruzime fără seamăn: animalele sunt supuse unor chinuri cumplite, care ar trezi revoltă oricărui orășean (sunt aruncate în aer cu niște catapulte rudimentare, sunt târâte și bătute).
Ipotezele sunt numeroase: unii cred că în această zii câinele este identificat cu lupul, alții aduc argumente legate de fertilitatea câmpurilor.
Ceea ce cred însă că merită reținut este violență, violență pe care o descoperi frecvent în sărbătorile românilor. Poate că tocmai aceste epidoade de violență care descătușează și dezvoltă energii fac să fie cu putință blândețea." (Ghidul sărbătorilor românești)
Eu știu de unde a venit cheful bulgarilor (cel puțin o parte din el).
Popa își ia munca în serios și "botează" curioșii de pe la porți.
Nu reușesc să fac legătura între cucii "originali" și (bal)mascații locali...
Recunosc că am plecat înainte de a începe bătaia "comunală". Auzisem de tot felul de povești cu vânătăi și nu țineam musai.
La câtă gălăgie au făcut, cu siguranță vine primăvara!
