Octombrie rămâne luna de miere a toamnei, încălzind ochii și sufletul prin culori de vreme blândă.
Locul de suflet al toamnei, pe care îl mângâie prin căldura amăgitoare a soarelui cu dinți, ar fi pădurea.
Toamna vine și cu numeroase evenimente, iar printre cele mai notorii se numără Festivalul de Film Documentar ASTRA de la Sibiu.
De la prima ediție din 1993, când era un festival de film etnografic/antropologic, ASTRA și-a orientat "interesul" și către documentarul creativ, devenind un eveniment de referință pentru profesioniști, pentru zona academică și pentru publicul cinefil. (http://www.astrafilm.ro/)
Timp de o săptămână am fost privilegiată să particip ca voluntar în cadrul acestui eveniment.
Pe lângă faptul că în fiecare dimineață întâmpinam zeci de copii care se bucurau de filmele pentru vârsta lor, am avut prilejul de a întâlni oameni pe care mi i-am făcut prieteni.
Deși am fost în Sibiu de zeci de ori, o săptămâna în oraș mi-a dezvăluit locuri încă necunoscute.
Revenind la ASTRA, este primul an în care evenimentul s-a desfășurat în cinci locuri/locații în același timp: Sala Thalia (Filarmonica din Sibiu), Studioul Astra (Muzeul de Etnografie din Piața Mică), Biblioteca ASTRA, Teatrul Gong și Librăria Habitus.
De la Sibiu, iau drumul pădurilor frumoase din Ținutul Pădurenilor.
Drumul nu e lung, dar e prielnic un popas la Deva.
Mă așteptam la mai multe de la cetate, dar nu este decât un trenuleț cu cremalieră care te duce sus să admiri priveliștea industrială a Devei și zidurile cetății îmbrăcate în schele. Atât.
Las șoselele în urmă și pătrund în liniștea pădurenească a Hunedoarei.
Prima descindere e la Muncelul Mic.
Din păcate, biserica Sf. Parascheva, deși o biserică de secol XVII, nu este recunoscută ca monument istoric.
Arhitectura simplă, fără apsidă, îi atestă vechimea de început de secol al XVII-lea.
Multe case, ca în multe alte sate, sunt părăsite și lăsate pradă uitării.
Însă urmele vieții de odinioară nu s-au șters.
Lemnul pare a-și trăi ultimele clipe în arhitectura satului.
Încă o dată, toamna îmi dovedește că are talent în a-și alege nuanțele.
O vacă se asortează și ea cu pășunea.
În cele mai frumoase raze ale serii, descoperim o căsuță pe sufletul nostru
Acoperișul de paie este afectat, dar încă destul de stabil pe fruntea casei.
Adrian aruncă o ocheadă pe fereastră și nu îi vine a crede ce vede: un meștergrindă.
Meștergrindă este grinda groasă pe care se sprijină grinzile transversale ale caselor țărănești și pe care meșterul se semna și trecea anul în care a fost ridicată casa.
Iar meșterul, cum spunea dl. Ișfănoni, etnolog, "a fost disponibil" în a orna pereții cu diferite motive.
Aflăm mai târziu, de la proprietară, că alături era și o șură care a ars cu puțină vreme în urmă.
Până acum câțiva ani, casa era locuită de o bătrână. Însă acum e folosită ca depozit de lână.
Iarba înaltă și poziția în capăt de cătun au ferit casa de oaspeți nepoftiți.
Stejari bătrâni îi sunt paznici.
Deși mai sunt 2-3 case prin jur, nu dăm de țipenie de om.
Mă simt ca în Tinerețe fără bătrânețe, ca și cum am revenit pe un tărâm nelocuit de vreme îndelungată.
Lemn, piatră, toamnă, soare, umbre... Viață!
Și, totuși,ce meșteri erau odată!
Strugurii au rămas neculeși... și nu îi bănuiesc că ar fi acri așa cum stau ei cățărați cât mai sus.
Câteva șuri cu acoperiș de paie se pare că își trăiesc ultimii ani...
Multe stau într-o rână, ca un bătrân sprijinindu-și anii în baston.
Dar unde sunt pădurenii?
Lăsăm mașina într-o ogradă părăsită, în care își dorm somnul și câteva cruci. (Adrian nu mi le-a arătat decât dimineață, de teamă să nu schimbăm locul pentru înnoptare. Nu l-am fi schimbat)
Reveniți în sat, găsim și oamenii.
Fânul se mută de pe pajiști în curțile gospodarilor, pentru iarnă.
"Hăi! Hăi! Măi, hăi!"
O bătrână își strigă vacile. Din vorbă în vorbă, aflăm că este chiar proprietara căsuței de/din poveste.
Noaptea e cu mii de stele și mai puține mure coapte în jur.
Bătrâna vine în zori pentru a ne deschide ușa casei.
Meștergrindă ne declară vârsta celeilalte bătrâne: 1882 e anul încrustat.
Și pe lângă an, grinda este și înflorată.
Mă cocoț în pod și acolo dau de brabura afumată.
Adrian are siguranța protejării casei și de simbolurile încrustate de pe lemne.
Cert este că bătrâna a făcut față lupului ce i-a bătut la poartă cu câteva ierni în urmă (ne arată semnele de pe mână de unde a mușcat-o când i-a dat cu bâta în cap). A dat-o și la ziar...
Ne tot mirăm cum o astfel de casă a supraviețuit.
Bătrâna ne spune istorii cu zâmbetul pe chip.
Opincile de altă dată sunt înlocuite cu teniși.
Apoi, doamna ne invită și în bătătura din sat.
Are provizii pentru iarnă.
Roțile se îndreaptă apoi spre Runcu Mic.
Biserica de lemn de aici este o altă bijuterie unde se pare că numai Dumnezeu a rămas.
Căutăm case cu acoperiș de paie. Sunt ultimii lor ani și nu vrem să le pierdem.
Nu mai găsim decât câteva șuri.
În Boia Bârzii, ultima casă cu acoperiș de paie a fost spartă în primăvară. O alta nouă i-a luat locul, dar în "arhitectură modernă", cea a confortului modern.
Roadele toamnei stau agățate de grindă...
...sau grămadă în grădină.
Nu am găsit nicio biserică deschisă.
Dar pe toate este afișat numărul de telefon unde poți suna ca să chemi pe cineva să vină să îți deschidă.
Îmi pare că în Ținutul Padurenilor am întâlnit mai multe cruci decât oameni...
Și, totuși, atâta viață e în jur!
Un măgăruș se bucură de vizita noastră.
Un localnic ne invită să îi vedem în curte turma de capre cu care se mândrește.
Admirăm mai mult șura cu acoperiș de paie și ne spune că ar știi și el să repare, la nevoie.
Adrian duce tratative cu un bătrân meșter care știe rostul acoperișurilor de paie...
...dar nevasta lui știe mai bine decât el că nu mai e în putere.
Ținutul Pădurenilor e o împărăție a fânului.
Dar numai bătrâni am întâlnit la coasă.
Culorile pădurilor se adâncesc pe zi ce trece.
Apusul păstrează nuanțele toamnei lui octombrie.
La apus, o întâlnire neprevăzută are loc între oi și vaci.
Soarele apune după fiecare glugă în parte.
Și după fiecare deal.
Următoarea destinație este satul Bătrâna.
Bătrâna e o comună cu patru sate care acum un an adăposteau împreună 124 de locuitori.
Nici aici nu găsim vreo casă cu acoperiș de paie, dar dăm peste câteva suri.
Și acoperișurile sunt destul de bine păstrate.
Ca să ajungem la biserica din Bătrâna, trecem printr-o curte părăsită.
Și aici pare că viața s-a mutat din multe case sub pământ.
Familiile cu copii se mută din sat când aceștia ajung la vârstă școlară - aici nu e școală.
Din păcate, uneori ajungem cam târziu în teren...
Tocmai a fost spartă o veche căsuță. Nu am găsit meștergrindă.
Bănuim că nici această șură nu va mai rezistă mult până să fie transformată în lemne de foc.
Trecem deal după deal, sat după sat... Vorba cântecului!
O moară părăsită și-a-ncetat menirea.
S-or fi făcut ceva farmece la ea?
Mergem mai departe spre alte pustietăți: Feregi, Piatra, Fața Roșie.
Adesea, și drumul dispare și șerpuiește ca o potecă pitită în iarba înaltă.
Fiecare casă are partea ei de pădure.
...Și niciun stăpân.
Potecile se pierd și ele și lasă loc covoarelor de frunze.
Găsim, în cele din urmă, un localnic.
E foarte primitor și ne spune ceva povești.
Ba ne face și un tur de șuri cu paie.
Ne deschide și fiecare colț al gospodăriei, iar cuptorul roz-mov e vedetă.
Nu vă spun ce poster stătea pe ușă - ne aflăm în campanie electorală (cam strica peisajul).
Un câine latră vesel la aflarea noastră. Pesemne că e ceva vreme de când a dat de veste că vin niște străini.
Timpul șade ca un rege la intrarea în casă.
E toamnă, dar lemnele sunt deja în sobă.
O întâlnire uimitoare este cea a unei căpșune... în toamnă, la pădureni.
Gospodăriile cu acoperiș de paie le-am găsit mai numeroase în localitățile cu mai puțini locuitori.
Toate aveau peste 50 de ani.
Și mai găsim și un coteț/cocină cu acoperiș de paie.
O sperietoare e înțolită cu o cămașă de pădurean, dar în cap are o oală, nu o pălărie.
Pentru bătrâni, toamnă înseamnă și mers la fân.
Un camion a avut grijă să dărâme firul de internet (da, de internet!), cu tot cu stâlpii pe care era de curând înălțat.
Dar șoferul are trusa de scule la dispoziție și stâlpii ni se dau din drum.
Brândușele se bucură și ele de soarele toamnei.
Drumul de retragere este cu multă adrenalină.
În drumul către Cluj, trecem să înnoptăm la poalele Pietrei Secuiului, la Remetea.
Frigul deja aduce a iarnă.
Doar suntem la munte.
O vizită în Muzeul Satului din Cluj încheie plimbarea prin vestul țării.
În drum spre casă, trecem și prin Sighișoara de care îmi era cam dor.
Cam asta a fost ultima plimbare din toamna lui 2014.
Ținutul Pădurenilor este de poveste în toamnă, dar și Pădurenii din vară au lăsat amintiri frumoase.
