Bebe imi aranjeza plecarea din Bucuresti impreuna cu Florin si pe la 8 am, intr-o zi de vineri, luam drumul autostrazii muntelui - cum numesc eu A1. Eternele oite de pe marginea autostrazii se pare ca si-au gasit si ele un staul calduros caci nu le-am mai intalnit in cale, decat intr-o turma iernatica de pe langa Pitesti.
Un prim popas il facem la Manastirea Cozia, prilej de reculegere, apoi plecam mai departe si observam pasarile din stuful de pe Olt, pasari care nu au luat calea departarilor calde. Norii fac palarie defileului, iar Fagarasul nu vrea sa isi arate crestele.
Cum masina vrea sa duca mai multa lume in linistea muntilor, in Sibiu mai achizitionam doi pasageri si plecam mai departe spre Salasul de Sus – satul de unde aveam sa strabatem la pas potecile Retezatului pana la Pietrele.
Drumul pana la Hateg si mai departe spre Petrosani, cu deviere la dreapta spre Nucsoara de la Santamarie Orlea, este plin de amintiri cu doua roti. Drumul de la Nucsoara la Salasul de Sus este insa o premiera pentru mine si fac ochii mari la satul cu adevarat pitoresc, sat pe care l-am prins in ultimile dare de lumina. Soarele se duce la culcare si ne lasa pe noi in grija frontalelor care ne vor calauzi drumul pana la Cabana Pietrele.
Nu e prima oara cand merg noaptea prin padure (am mai facut-o cu vreo trei ani in urma la ceasuri si mai tarzii prin Piatra Craiului, cu amintiri de urme de urs). Insotita de trei flacai, ajung cu bine la Pietrele unde ne astepta cu nerabdare Thea, alpinista de seama de prin Logoj pe care am cunoscut-o cu prilej de cucerit Mont Blancul. Din pacate, atunci nu am reusit sa ajung mai sus de ultimul refugiu (rau din caauza lipsei oxigenului si a oboselii), insa Thea a cucerit si varful si pe mine. :)
La cabana ne asteapta soba dogorind de lemne si o multime de lume buna. Ca de fiecare data cand merg la munte ma aleg cu noi prieteni…si nu trecatori. Dupa o seara lunga cu vin fiert si ceai de menta si cimbrisor culese de insusi Mihai (cred eu:) ), cabanierul si gazda canapelistilor de pretutindeni, ne bagam in sacii care ne asteptau visele.
Dimineata ne trezim in acelasi miros de lemne arse si de aer tare si facem plan de mic traseu, astfel incat sa ne ajunga lumina in intervalul 12 (asta ca am fost cam puturosi cu trezitul) si 5 pm si sa ajungem la timp la gulasul pregatit de mureseni in loc de tort pentru sarbatori (La multi ani, Bebe!). Ne adunam o ceata si facem un traseu pana la Lacul Stanisoara, lac inghetat si acoperit de zapada sub cele aproape -10 grade Celsius. Vantul nu a fost nici el foarte prietenos si am grabit astfel pasul pana inapoi la cabana. Mai prietenoase au fost insa caprele negre care s-au aciuat pe stancile golase, neacoperite nici macar de zapada. Desi a fulguit aproape permanent, zapada nu s-a pus in strat gros.
Ajungem inapoi pe lumina si in aroma de gulas. Lumea e vesela si muraturile stau deja pregatite pe masa. Din pacate, bucatarul s-a retras la un moment dat si care cum se nimerea pe langa ceaun isi dovedea implicarea in a mai adauga ceva iuteala pe focul mai putin iute. Astfel, gulasul ardea mai mult de boia decat din cauza ca de pe foc a ajung repede in blide (vorba vine ca erau de plastic, plastic vorbind:).
Seara s-a prelungit cu vorbe mai mult sau mai putin contradicotrii (unii inteleg despre ce vorbesc ;)) si s-a incheiat cu dus la culcare inainte de miezul noptii, imediat dupa ce lumanarile veghetoare s-au stins si ele si cartofii copri in soba au fost devorati cu pofta rara.
Dimineata picioarele vor iara sa o ia hai-hui pe carare si Mihai ne promite o panorama cu Tara Hategului de pe Lolaia, dupa ce biscuitii cu gem sunt cel mai delicios mic dejun. Norii insa se pun in calea panoramei si noi intelegem astfel ca trebuie sa mai revenim pentru ea si alta data.
Plecam spre casa la amiaza si dupa ce mai hranim cu napolitane cainii de pe langa masina, rotim rotile spre Bucuresti. Ajungem inainte cu cateva minut de a incepe o noua saptamana si ne gandim deja la o noua plimbare montana. Unii insa - mai norocosi - (Thea) si-au luat deja biletul de avion spre Maroc! ;)
