Kavarna – rock și moto

Știu că un drum cu fete pe motociclete sună a fantezie, chiar și pentru noi, cele implicate... sau mai ales pentru noi. Cu Irina și cu Laura am început să fac echipă de hai-huit astă iarnă, cu altă ocazie extremă: schi. Acum, întărâtate de motivul manifestării rockărești de peste Dunăre, în țara cu care împărțim litoralul aceleiași mări, dar nu și a aceleiași culori de mare (deși o cheamă tot Neagră, la ei e mult mai albastră), punem la cale drumul pe motociclete.

Deși stabilisem plecarea în jur de ora 8 dimineața pentru a scăpa de traficul clasic din București, cu greu ne întâlnim cu Dana la ieșirea dinspre Oltenița pe la 8.30. În timpul ăsta, emoțiile mele erau din ce în ce mai mari, neavând la activ pe acest an decât drumul de cu o săptămână înainte de la Câmpina la București, cu o mică aventură de enduro la primii kilometri din 2011.

Alegem traseul Oltenița–Călărași–Silistra (bac)–Dobrich–Balcik–drum de coastă–Kavarna.

Trecem în grabă pe lângă Chiseletul copilăriei mele și mai oprim la benzinărie în Călărași. Alimentăm cu benzină și cu pepsi și la bac ajungem exact când era vremea de îmbarcare. Evident că aveam ceva emoții, deși nu era prima oară când îmi urcam Albinuța//Floarea-Soarelui pe punte.

Drumul e tare fain. Cu coada ochiului vă aproape numai galben, iar capul îl țin sus, adulmecând mirosul de câmp de vară. Evident că mă uit în mod egal la asfaltul din față și în oglinda stângă.

Joi pe la amiază ajungem la Kavarna, după ce traversăm Balcikul care, împreună cu drumul de coastă, scot untul din mine.

Ne cazăm,  eu îmi las motorul și sunt adoptată de șaua de pasager a Danei, după care facem o mică oprire pe aleea pietonală, unde trebuia să ne aranjăm cazarea pentru următoarele trei zile (la jumătate de preț decât plătisem deja pentru prima noapte).

În timp ce eu cu Laura scoatem niște bani de la bancă, Dana și Irina ne așteaptă relaxate în șeile lor. Până când...

Dana: "Zâmbește, nu te speria. Vine poliția!"

Irina: "!!!"

Poliția: "Where are the drivers?"

Irina + Dana: "We are the drivers!"

Poliția: "!!! Documenti!"

Dana: "Continuă să zâmbești!", îi zice Irinei care nu avea actele la ea, ci le lăsase în cameră.

Explică ele ce și cum, după care eu cu Laura împingem motoarele pe aleea pietonală, pentru a le duce la locul unde aveau voie soferițele să le pornească.

Apoi Dana ne inițiază o plimbare către plaja orășelului cu blocuri ornate cu fețe rockerești, care urma să devină capitala rockului în sud-estul Europei pentru trei zile.

Pescărușii își fac și ei, împreună cu noi, plimbarea de seară, ei mai mult în zbor.

Și gândurile noastre zboară la drumul de cu zi sau la orele de rock ce urmau să vină.

Cu siguranță că nu vom fi în stare să ne trezim în nicio dimineață să vedem fenomenul July morning, așa că ne bucurăm cât putem de apusul cald al portocalei și de răsăritul lunii pline. În minte îmi sună în următorele zile, secvențial, July morning, una dintre melodiile de pe una dintre primele casete cumpărate pe când eram prin școala generală.

Un cormoran ne spune Noapte bună (sau Leka noci, detza!). :)

E vineri dimineață! Mai întâi mutăm tabăra spre centrul Kavarnei. Găsim în cele din urmă și locul în care ne putem lăsa motocicletele în siguranță. Deocamdată rămâne doar a mea, căci mergem la plajă. Dana alege pentru azi Rusalka. Numele legendar e binemeritat de acest loc.

Păcătuim și nu ne mai luăm decât căștile din tot echipamentul moto, iar eu mă îmbrac direct în rochiță. Am încredere în Dana și în ceilalți participanți la trafic (bulgari). Drumul miroase a levănțică. Parfumul mov ne va însoți și în zilele următoare.

Apa e curată și răcoroasă, peisajul de poveste, iar starea noastră de foarte bine. Până când, la întoarcere, masa plănuită la Kakadu este mult amânată de o baterie care face probleme.

Vine și ora mult așteptată de rock pe stadion.

Prima trupă căreia i-a revenit și sarcina de a deschide ediția 2011 la Kavarna Rock Fest a fost Dream Shade. Trupa, conațională cu Lacrimosa, adoptă un death metal melodic cu care a reușit să îi apropie de scenă pe cei veniți de pe plaiuri mioritice.

Au urmat Katatonia și Sonata Arctica, pentru care mulți rockeri români au renunțat la Artmania în favoarea acestui festival, după care și-au recumpărat biletele pentru Sibiu pentru a-i revedea. Și chiar vor merita revederea.

Seara este încheiată de Paradise Lost. Dacă compar cu celelalte concerte (din România) unde ori entuziasmul meu a fost mai mare, ori ei mai odihniți (sau mai tineri), seara lor a fost un pic dezamăgitoare. Totusi, am dat din pleată și m-am bucurat și de momentele lor. A fost și cea mai lungă seară a festivalului, cu cele mai darnice bisuri.

Sâmbată facem un drum până la Nessebar și pe drum oprim la Mânăstirea Aladja, pe care de multă vreme doream să o vizitez.

Mânăstirea îmi amintește de Cetățuia de la Cetățeni, de grotele rupestre din Munții Buzăului ori de Corbii de Piatră din Argeș.

Nessebarul îl regăsesc la fel de primitor. Fetele se opresc la fiecare ruină de biserică bizantină.

Din păcate, în doar două ore ne-am învârtit un pic prin jur, am băut o bere (eram pasagere în mașină) și am mâncat câte o înghețată, după care a trebuit să pornim repede spre Kavarna, unde eu am reușit să îi ratez pe cei de la Tiamat.

Totuși, i-am prins pe cei dintre primii gothic metal band din tinerețea mea când se pregăteau de bis și îl invitau pe scenă pe Fernando de la Moonspel. Aveam să aflu mai apoi că bisul a fost cea mai faină parte din concertul lor. Sleeping Beauty a dat startul serii la dezlănțuiala metalică.

Moonspell a fost una dintre trupele pe care eu în mod special doream să le văd/aud.

Alma Mater cu o lună plină pe fundal (nici nu mai aveau nevoie de decor de scenă cu acest decor natural, binepotrivit numelui lor) cu greu va putea fi uitat.

Opeth, cu un public destul de select, pe mine m-au cam plictisit. Ca să citez pe cineva, vocalistul și trupa parcă sunt două "orchestre" diferite.

Duminică mai prindem câteva ore de plajă. Fac cunoștință cu apele line ale plajei Bolata, nimerită din Bulgarevo după ce facem stânga după morile de vânt.

Prânzul-cina o luăm la Dalboka, deja renumita fermă de scoici, unde majoritatea mesenilor erau români, ca și participanții la festivalul rock.

Nu se putea să nu oprim câteva clipe (fierbinți la propriu) și la Capul Kaliakra. Nu știu când e mai frumos locul: în februarie (cum l-am văzut prima oară cu ani în urmă), în mai când macii invadează ruinele sau acum, când marea ne seduce iremediabil.

Și vine și ziua de rămas bun de la rockul de pe plaiurile bulgărești!

Îi (re)revăd pe cei de la Lake of Tears, dar recunosc că nicio reîntâlnire nu e ca prima oară. Ușor obosiți, poate și după ce în celelalte zile au fost și ei spectatori și băutori de bere (și nu numai), azi au avut un recital scurt, fără bisuri. Și nu au cântat nici Forever autumn...

Cum cei din urmă vor fi cei dintâi, asaltul final izbucnește când pe scenă se dezlănțuie Arch Enemy.

Ceva total nou pentru mine până acum, a fost dragoste la prima auzire (sau răcnitură:). Știam că vocalul este o vocalistă și am avut ceva dubii când a început concertul că tipa ar fi tipă. Și da! A fost cea mai la înălțime voce a festivalului! Dacă la voci masculine îl declar căștigător pe vocalistul de la Opeth (deși recunosc că nu e chiar genul meu de stil rock), Angela de la Arch Enemy reușește să scoată din ea până și revolta noastră, fiind astfel câștigătoarea supremă :)

Luni, după ce spiritele au revenit normale pentru un orășel de provincie de pe litoral, plecăm și noi călare, la amiază. Luăm tot calea Călărașiului, dar de aici greșesc drumul și nimeresc spre Lehliu. Curbele și camioanele îmi dau ceva emoții, mai ales camionul care depășește un alt camion în curbă.

Impresiile Danei