Ajunsă la Berlin, mă simt lovită de un val de libertate. Și nu văd asta neapărat în sticlele de băutură pe care trecătorii le poartă relaxați în stânga sau în dreapta, ci în artistul avantgardist care cântă la niște țevi (tuburi) pe post de tulnice. E ora 11 p.m. și orașul este mai animat decât o plajă în miez de vară.
Berlinul l-am simțit ca pe un exces de exprimare, cu mesaje subversive sau clare la orice colț sau intersecție, pe orice petec gri de bloc, în orice zid sau urmă de (fostă) îngrădire.
Hostelul pe care l-am ales ca gazdă este poziționat într-o zonă tinerească, aproape de sala de concerte (polivalentă) O2.
Mi-ar fi plăcut un concert Rammstein - acum îmi este foarte clar că au avut de unde se inspira. Nu mi-ar fi displăcut nici un concert cu Scorpions.
Am încercat să îmi culeg din amintire informații despre vizite celebre la Berlin și mi-a venit în minte Eminescu (1871-1874), neștiind că experiența acestui oraș i-a cauzat oarecare depresii.
Pe lângă numeroasele cursuri de filozofie pe care le urmează aici la facultatea care azi se numește Alexander von Humboldt (altă personalitate pe care o admir și despre care voi povesti mai tarziu) îmi atrage atenția în mod special cel numit Obiceiurile şi moravurile egiptenilor, al profesorului Lepssius.
În această perioadă, Eminescu închiriază de la nişte bătrâni o cameră în
suburbia liniştită a Charlottenburgului, pe strada Orangenstrasse nr. 6,
de unde circula până în oraş cu tramvaiul cu cai. Despre această
perioadă din viaţa de student, Eminescu va consemna, mai târziu: ,,Când
eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam ziua pe
uliţi, stând numai pe ici, pe colo la câte-un anticar şi răscolindu-i
vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai
fantastic şi, venind acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit
fragmentarium toate pasagele câte-mi plăceau. Locuiam într-un sat
aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte
liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi
bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre
propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus.“
În timpul studiilor la Berlin, Mihai Eminescu publica în ,,Convorbiri literare“ Sărmanul Dionis şi poeziile Înger şi demon şi Floare albastră.
Duminica dau o fugă tremurandă până la Potsdam.
Acasă aflu de drumul poetului spre acest colț al Germaniei care are același statut pe care îl are Windsor în Marea Britanie.
De la Berlin este tren direct (aproape din poarta hostelului, din gara de pe Warschauer Straße) - S7 - și într-o oră ajung, trecând pe lângă păduri prin care nemții își fac joggingul singuratic și pe lângă căsuțe ca în Hansel și Gretel.
Cu Potsdam-ul încep să-mi înșir miile de pași prin Berlin și împrejurimi. Dârdâi de frig pentru că am considerat că nu am nevoie de mănuși, dar mă bucur de descoperirile din jur.
Refuz discret toate propunerile de tururi cu double-decker și mă las purtată de hartă și de intuiție.
Și aici mesajele artistic etalate mă opresc din pas în pas și mă incită sa le copiez în aparatul foto.
În drumul spre grădinile palatului Sanssouci (Fără griji sau un fel de Mi se rupe) poți admira expoziția de grafitti-uri, care mai de care mai expresive.
Expresivitatea artistică a celor 208 de metri în culori mă duce cu gândul la Pompidou. De altfel, întregul Berlin mi se pare un Centrul Pompidu în care toți își exprimă artistic gândurile.
E aproape pustiu, asta și deoarece este duminică dimineața.
Centrul este pietonal și mă orientez după indicatoare către grădinile palatului.
Magazine colorate cu tot felul de acareturi, ceaiuri și bomboane îmi incetinesc avântul.
Niște fetițe mascate trag cu arcul prin copaci. Cu coada ochiului îl caut pe Robin Hood.
Parcul este destul de întins și aleg să pătrund mai mult prin colțurile sale decât prin palat.
Intrarea în parc este liberă.
Și când te gândești ca în aceste locuri liniștite s-a decis soarta omenirii după cel de Al Doilea Război Mondial...
Majoritatea statuilor sunt adăpostite în căsuțe de lemn. O veveriță zglobie sare din creangă în creangă.
Părăsesc curtea foștilor principi de Hohenzollern.
Un flaut cântă în fața unei mori ce a supraviețuit anilor.
O trupă veselă de muzicanți - nu din Bremen - își face încălzirea cu un acordeon, plus două instrumente mai ciudate.
Se spune că vara, în nordul Germaniei, vine pe 20 august și ține șapte zile. Poate și de aici vine nevoia nemților de culoare cu efect de încălzire.
Timp de două zile mă pierd și regăsesc colțuri de lume în Insula Muzeelor.
La fel de compleșită de minunile arhitecturale si, mai ales, subliminale ale culturii universale am mai fost în Metropolitan Museum of Art din New York, în Muzeul de Egiptologie din Cairo, la Knossos-ul cretan, ori la Volubilis-ul marocan (roman).
Muzeul Pergamon îmi dă fiori și îmi pune în mișcare conexiunile dintre fărâmele de istorii și legende citite despre Antichitate.
Pătrunzi în muzeu îi intr-o secundă te intorci în urmă cu mii de ani. În fața altarului din Pergamon aștepți să îți apară de după o coloană vreun Heracle rătăcit.
Nu prea poți pune în cuvinte sentimentele pe care le simți când treci pe sub miile de ani din Poarta Zeiței Ishtar, adusă tocmai din vechiul Babilon. Pentru câteva clipe pășești pe lângă leii contemporani cu Nabucudonosor al II- lea. Corul sclavilor din opera lui Verdi îmi răsună în memorie. Albastrul ceramicii reale și muzica din amintiri mă rup de toți din jur și mă întorc în veacurile din începuturi...
Muzeul adăpostește dovezi din viețile hitiților, ale vechilor greci, precum și ale multor orașe dispărute cu secole în urmă (Ninive, Baalbek, Milet, etc). Urcând la etaj, ne mai apropiem de vremurile noastre, dar nu foarte mult. Aici îi găsim pe arabi, cu multe dintre elementele esențiale ale existenței lor. De la umaiazi și până la filozofii Evului Mediu (să ne amintim că filozofii greci au fost readuși în conștiință în timpul Renașterii de către arabi) întâlnim tot felul de obiecte din fildeș, alabastru, arabescuri, lapislazulii, sidef, lemn de alun, ceramică. Zigurate, minaret, kashba, mucava, calif, medresa sunt cuvinte pe care le întâlnesc adesea pe etichetelor obiectelor expuse.
(Dacă aveți vreme și interes, vă recomand următorul articol: Bătălia de la Tours).
Dupa câteva ore în care am adunat detaliile din muzee, le caut pe cele din afara lor, contemporane.
Merg pe Under den Linden (Pe sub tei - oare și aici avea Eminescu unul?) către Poarta Brandenburg.
Pașii mă poartă mai departe spre Potsdamer Platz.
Memorialul evreilor îmi stârnește emoții. Blocuri de piatră de diferite înălțimi, care sugerează mormintele, aduc aminte de milioanele de crime. Un inginer și un arhitect american au creat acest origial și plin de emoție Memorialul Holocaustului pe 19.000 mp.
Sunt 2711 morminte care stau mărturie trecutului tragic al evreilor.
Un copac cu mărțișoare (bulgărești) așteaptă primăvara pe care o vestește.
Bucăți din fostul zid împodobesc princuloare acum orașul.
Poate ați auzit de panoramele lui Asisi. Are o panoramă și cu zidul Berlinului.
Checkpoint Charlie era locul unde îți trebuia multă imaginație și noroc să treci dinspre Est-ul comunist în Vest-ul liber în vremea Războiului Rece.
Un băiat și trei fete stau pe mal. Nu le-o fi frig?
În Muzeul Neues revăd Poarta Baptisteriului din Florența a lui Ghiberti. Însă portretul lui Nefertiti mă ține în loc cu gânduri, sentimente și admirație absolute. Poate doar o mângâiere în piatră a lui Brâncuși să mă fi făcut să mai fi simțit așa ceva! O priveam și mă așteptam să clipească!
Tot aici mi se confirmă ideea că extratereștrii au ajutat la ridicarea piramidelor. ;)
La Alte Nationalgalerie îl reîntâlnesc în câteva tablouri pe Gustave Courbet, cel de a cărui expresivitate artistică m-am îndrăgostit la Muzeul D'Orsay din Paris.
Tresar și în fața unor sculpturi ale lui Rodin. Îl caut și pe Brâncuși, dar nu îl găsesc.
Și nasc o nouă pasiune pentru Caspar David Friedrich. Tablourile sale îmi amintesc de gothicul de care m-am îndrăgostit acum vreo 15 ani (și pe care îl iubesc și acum, dar cu alte înțelesuri).
Vin mai aproape de zilele noastre și fac, la sugestia unui prieten, o vizită Muzeului Motocicletelor Comuniste.
Între modele predomină MZ-urile, dar nu regăsesc nici modelul motocicletei pe care am încălecat întâia dată (la orele lui Străjescu, la școala moto din Ilioara, prin 2002, pe un MZ din '69), și nici modeul pe care mi-am luat permisul (de 250 cc, fabricat în Turcia).
Muzeul este micuț, dar plin de nostalgie.
La plecare îmi cumpăr insigna moto pe care am pierdut-o anul trecut, primită cadou (nu chiar pe aia, ci una geamănă).
Pauza de masă o iau pe Oranienburg Strasse la Aufsturz (absolut întâmplător, fără listă de acasă) și mă răsfăț cu un ragout de pui (delicios!) și o bere de abatțe bavareză vis-a-vis de Noua Sinagogă. Minunată combinație de culturi și civilizații pe masa mea și alături de ea!
În acest cartier a locuit la începutul studiilor în Berlin și Eminescu.
O fată frumoasă se ascunde timid sub un pod.
Revin la Altes Museum și aici mă întâlnesc cu vechii greci, apoi cu etruscii - această enigmă a culturii europene - și cu romanii. Aici, mă opreste în loc un citat din secțiunea erotică a muzeului: poetul Ovidiu a conchis că: "Pentru a fi iubit, mai întâi trebuie să fi iubibil/să îl ai pe vino-ncoace!" Mi-a plăcut!
Pe seară, la o bere cu autoservire la The Pub - între Alexanderplatz și Hackescher Markt - mi se recomandă cartea Moabit a lui Sven Hassel. O să o caut. Vă invit să o citiți, când aveți vreme, Curtea Marțială.
Joi dimineață pornesc spre vest, spre Spandau.
Vizitez și Citadela.
Două lebede plutesc pe lacul din fața porții. Nu le-or fi înghețat picioarele/labele?
Acest colț de Berlin îmi amintește de Praga.
Situată pe confluența văilor Havel și Spree - ceea ce îi oferă condiții pentru diferite specii de păsări ce aduc aminte de Delta Dunării, fortăreața este considerată cea mai bine conservată dintre cele Renascentiste din Nordul Europei.
Printre mamiferele perindate pe aici sunt și câteva zeci de mii de lilieci ce și-au găsit "cuibul" prin turnurile cetățuii.
Am spus că îmi aduce aminte de Praga, dar cred că Florența este mai aproape, ca apect.
Și nu o sa exagerez dacă spun că îmi aduce aminte și de Mogoșoaia. :)
Turnul Iulius este unul dintre "cei mai bătrâni locuitori ai Berlinului". Trăiește prin secolele XII-XIII. În trecut, cine făcea vreo fără-de-lege era amenințat cu Iulius. Înțelegeți voi cum se combina amenințatea cu gravitația.
Vara, tot felul de festivaluri culturale sunt găzduite între zidurile fortăreței, ca în Sighișoara.
Pentru mine a fost un loc de care m-am bucurat, într-un fel, pentru că l-am explorat singură. Pagini de istorie sunt de descoperit în orice colț sau cărămidă.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Germania era mare producătoare de arme, una dintre fabrici găsindu-se la Spandau. Acum, câteva tunuri fabricate aici, dar și capturate din război, sunt etalate în Muzeul Arsenalului din incinta fortăreței.
Așa cum cetăți din Transilvania (Aiud, Făgăraș) au fost transformate în închisori, pentru o vreme aceeași soartă a avut-o și Spandau. Câțiva criminali de război naziști și-au sfârșit viețile între aceste ziduri.
Pentru mai multe informații, vă recomand o carte - Tales from Spandau.
În 1919, prin Tratatul de la Versailles, fabricile de armanent din Germania sunt transformate în fabrici de automobile, motociclete...
Efectul acestor condiții a ambiționat succesul fabricilor cum a fost cazul fabricii BMW.
Îmi tot vine în minte Marlene Dietrich cu a ei Lili Marlene.
Cântecul are o poveste interesantă.
Peste 200 de filme s-au filmat după Al Doilea Război Mondial la Spandau, când locul a devenit un fel de Bufea al cinematografiei germane, însuși Winetou fiind turnat aici.
Ultima vizită în Berlin o fac la Charlottenburg.
Berlinul trebuia adaptat noului său rol de capitală imperială, ceea ce a făcut să fie transformat într-un vast şantier. În anii 1871-1872, Berlinul se dezvoltă vertiginos, numărul locuitorilor se măreşte, astfel că în perioada 1871-1905 el a crescut de la 80000 la peste 2000000 de locuitori, iar ascensiunea economică a crescut în scurt timp, ceea ce l-a făcut pe Mark Twain să-l numească al doilea Chicago.
În acest oraş zgomotos, aflat în plină transformare, Mihai Eminescu poate admira Poarta Brandenburg pe sub care trecuse şi Napoleon Bonaparte cu şase decenii în urmă, Columna Victoriei, faimoasa Siegessaule, începută încă din 1865 şi terminată în 1873, Castelul Stadtschlob, Galeriile de Pictură (Alte Gemaldegalerie) şi Castelul Charlottenburg, unde se mergea cu tramvaiul cu cai, introdus încă din 1865.
În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg.
Palatul poartă numele dupa Sophie Charlotte, soția electorului de Branderburg, Frederick al III-lea, primul rege al Prusiei, în 1701.
Este primul castel baroc din Nordul Europei (1694).
Palatul Berlin era cel mai frumos palat din oraș până în timpul războiului, dar nu i-a supraviețuit. Și Charlottenburg a fost distrus de război, ceea ce vedem azi fiind o remarcabilă reconstrucție.
Regina Louise, regina consoartă a regelui Frederik William al III-lea, subiectul a numeroase sculpturi și picturi ale vremii, este înmormântată în mausoleul din grădina palatului.
Cea mai dulce descoperire a Berlinului a fost Ciocolateria Fassbender-Rauscht.
Un lichior de ciocolată cu portocale a fost binevenit lângă... e cam banal să o numesc "prăjitură"... o chestie delicioasă de ciocolată neagră cu arome mistice.
După desert, iau și felul întâi. Am ambiție (și poftă) și stau aproape o oră jumătate la coadă la Mustafa - The Best Gemuse Kebap, adică la maternitatea kebap-ului. A meritat! Aș mai sta alte două ore pentru minunea aia de legume cu tot felul de arome cum nici la Istanbul nu am găsit!
Cu o revenire la Charlie Checkpoint îmi iau la revedere de la Berlin.
Îmi e greu să îmi imaginez tristețea pe care acest oraș a trăit-o, deși culorile din jur nu sunt decât un răcnet al cenzurilor din trecut.
Citesc despre oamenii care și-au riscat viața, unii necâștigători, pentru a trece DINCOLO. Acest DINCOLO pentru unii a fost peste granița dintre cele două Germanii, pentru alți a fost peste granița dintre viață și moarte.
Aștept cu nerăbdare concertul lui Roger Watters în zidul căruia va răcni, va plânge, va tresări, se va mângâia... va trăi Berlinul cu toate detaliile lui.
O cortină albă se lasă peste oraș la plecare. Duminică dimineață, zăpada îmi scârțâie drumul către aeroport sub tălpile obosite.
Alte orașe care mi-au rămas în suflet și în minte:
Paris
Istanbul
Florența
Barcelona
Praga
Dubrovnik
