Zakynthos – pe urme de zei și de țestoase

Dupa o noapte chinuita pe drumul in autocar de la Bucuresti spre Salonic, deschid ochii si vad galben in fata ochilor: campurile de rapita au invadat nordul Greciei (Macedonia).

Redescopar orasul vizitat prima oara in urma cu cinci ani. Vizitam matinal biserica Sf. Dimitrie unde prindem o slujba de investire. Mai salutam din mers Arcul lui Galeriu (ridicat in urma victoriei impotriva persilor) din Piata Egnatia, printre picaturiile ploii foarte neprimitoare. E a doua oara cand sunt Salonic (fosta capitala culturala europeana in 1997), dar mai sunt multe colturi de descoperit. Turnul Alb il salutasem prima oara in intunericul serii, iar acum in sunetele fanfarei de pe malul Egeei. Salonicul este capitala Macedoniei de Nord. Sistemul administrativ de aici - al doilea oras al Greciei dupa Atena - este pregatit oricand sa preia conducerea in caz ca Atena pateste ceva.

Din cauza faptului ca Salonicul a tot fost zguduit de cutremure, blocurile nu au foarte multe nivele, ceea ce nu e un lucru rau in arhitectura orasului.

Salonicul se mandreste si cu biblioteca sa, asemanatoare cu abatia de la Melk din Austria, si cu cele doua Universitati. Principalele bulevarde in Salonic sunt Ignatia (cu doua sensuri de mers) si Tinitski cu sens unic. Mai aruncam o ocheada si la ceasul de flori din Piata Aristotel. Faleza se intinde de-a lungul intregului oras. Dupa 1500, multi evrei si-au facut salasul in oras, ridicandu-i nivelul economic si social.

La inceputul secolului XX in Salonic se inaltau multe minarete. In cartierul Kastra intalnim multe ruine romane, neafectate de incendiul din 1917.

Se zice ca poti distinge un locuitor al Salonicului dupa mersul si statura sa, fiind cu un cap mai inalt decat cocosatul atenian.

Si aici ca si peste tot in Grecia intre orele 13-17 este siesta, prilej cu care majoritatea magazinelor sunt inchise.

Din cauza ca asfaltul are in componenta o cantitate mare de marmura, multe sosele sunt alunecoase, mai ales dupa ploaie.

Plecam mai departe spre Paralia Katerni, nu neaparat locul in care imi doream sa revin, dar era nevoie de o pauza pentru drumul pana la Salonic, iar preturile la cazare din zona sunt mai atragatoare decat destinatia in sine.

Ma cinstesc cu Simona cu o bere pe plaja din Katerini. Mithos ne (re)cucereste pe amandoua, fiind prima intrepatrundere din calatorie cu gusturile Greciei. Un caine ne insoteste privirile spre mare.

Din Paralia, trecem muntii spre sud ca urmare a lucrarilor de pe autostrada de pe Valea Tempi, ceea ce este prilej de peisaje pitoresti. Trecem astfel prin spatele Olimpului. Ascultam Vasilica si imi imaginez cum e "cu trasioara, sus in deal la Marioara" pe Olimp.

Urmam drumul Litohoro - Larisa - Laima, avand permanent in partea stanga insula Evia, a doua ca marime din Grecia dupa Creta. Intre Evia si Grecia continentala este un singur pod pentru traversare - la Chalkida, in rest se trece pe mare.

Ajungem si la Patras si traversam noul pod Rio si Antirio. Podul a fost inaugurat cu prilejul Olimpiadei de vara din 2008. A costat nu mai putin de 630 mil de euro.

Rad cu Simona si ne punem in gand sa facem testul "lamaii", sa ne convingem daca e mit sau nu. Din pacate, nu am indraznit sa punem niciun grec sa rosteasca cuvantul. :P

Broasca testoasa Caretta caretta cu 200 de kg in medie si cu 200 cm diametru vine in Zakynthos prin luna mai, depune ouale si apoi pleaca cu micile testoase inapoi in Africa prin luna august.

In Zante, capitala insulei, la biserica Sf. Dumitru sunt moastele sfantului. Din doua in doua zile se schimba sosetele pline de nisip.

Prima dimineata in Zakynthos este cutremuratoare la propiu. Pe la 6 dimineata, patul se zgaltaie cu Simona si cu mine cu magnitudinea de 4,5 grade pe scara Richter. Partea buna e ca dupa cutrermur se arata si Soarele.

O bere o gasim la 1 euro/500 ml - Mythos la doza in Paralia, 2,2 la 0,333 pe ferry boat.

Traversarea cu ferry de la Kilini in Zakynthos costa cam 38 euro/masina/sens. Sunt cam 1350 de km din Bucuresti, dar mai multe variante de traseu.

Daca iti place licoarea lui Bachus...sau mai bine zis Dyonisos, atunci iti va surade ideea unei vizite la crama Callinico, acolo unde vei degusta printre altele si vinul alb, sec, numit Verdea. Numele ii vine de la soiul de struguri din care se produce: o specie de struguri care atunci cand sunt copti, sunt verzi.

In partea de sud a insulei, pe plajele unde vine testoasa Caretta Caretta sa isi depuna oule, sporturile de apa sunt interzise pentru a nu o deranja. Aici testoasele vin si depun cam opt oua in gropi in nisip, la un metru adancime. La inceputul toamnei migreaza cu familia reintregita catre nordul Africii. O testoasa depune oua dupa ce ajunge la varsta de 30 de ani si continua procesul an de an pana aproape de varsta de 100 de ani.

Inaltimea maxima de la care poti privi marea in Zakynthos este de 750 m, langa Katastari.

In insula si-au dat intalnire maslinii, portocalii, lamaii si acum se intrece cu nuantele lor de verde si rosul masilor insirati in calea albinelor.

Temperatura medie anuala in insula este de 22^o C (16^oC iarna si cam 27^oC vara).

De la crama plecam spre satul Macherado acolo unde cu multi ani in urma un taran a gasit o icoana si a dus-o la biserica de atunci. A doua zi icoana lipsea si a fost gasita in acelasi loc ca si prima oara. In locul respectiv au ridicat bisrerica pe care am vizitat-o azi, biserica ce a fost crutata de incendiul ce a ars satul in urma cu un secol.

Mai poposim apoi la Kiliomenos - un sat cu o biserica din secolul al XVI-lea si cu case vechi, traditionale, in piatra, Lithakia cu o panorama superba asupra marii si a campurilor de maci, de unde pleaca si poteca catre Pestera Sf. Nicolae, Agios Leon - denumire luata de la locuitorii vechii Catanii ce si-au mutat in trecut salasul pe aceste locuri. La Kambi se spune ca este locul in care este cel mai frumos apus din Zakynthos.La Exo Chora ne minunam cand ni se arata cel mai batran maslin care inca mai da rod.

Maslinii ca niste trupuri pietrificate intre vita de vie si portocali, cu maci rataciti printre ei arzandu-si rosul, sunt strajeri ai insulei.

Satul Maries se spune ca poarta inca urmele Mariei Magdalena. La fel Porto Vromi, unde chiar este o urma pietrificata ce se zice ca ar fi apartinut ei.

Este o specie de testoasa care nu pleaca din insula, numita Sotiris - cea care salveaza...turismul.

Atracia cea mai cunoscuta si dorita spre a fi vizitata din insula ramane fara indoiala Navagio, plaja de nisip din goful dintre doua stanci pe care in 1981 o nava scotiana ce facea contrabanda cu tutun a naufragiat.

Asa culoare a marii eu nu am mai vazut niciunde.

Ma mai minunez de limpezimea apei marii la Askos, dupa ce coboram de la Volimes.

Din pacate Mythosul din Paralia a devenit...un mit. Nu mai recunoastem gustul care ne-a cucerit din prima zi.

O alt atractie pentru petrecareti si nu numai este insula Cameo, cu terasa ziua si club de noapte...noaptea. "Problema" este ca pentru a ajunge acolo trebuie sa traversezi un ponton pe care eu nu il vad traversandu-l in intuneric dupa doua beri... cel putin.

Atena a fost dragoste la prima vedere. Desi nu am batut-o la pas decat vreo doua ore, mi-am promis ca trebuie sa revin sa o cunosc mai bine. Am admirat Acopolele in bezna noptii si la lumina reflectoarelor si am ratacit cateva minute pe stradutele din cartierul Plaka, amintindu-mi de Dubrovnik. Vazand Acropole, imi vin in minte cuvintele lui Napoleon cand a intalnit Piramidele: "Din varful acestor piramide // Acropole douazeci de veacuri va privesc". Termenul provine din grecescul akros ("ridicat") şi polis ("oraş") şi înseamnă „oraşul de sus“. Ma gandesc pe rand la Pericle si la Fidias si la munca din spatele coloanelor si cariatidelor.

Ramanem cu gandul la Acropole in Piata Monastiraki si o ascultam pe Irini - o hipioata ce canta bine din chitara, dar mai ales din suflet. Zambim cand cineva o intreaba: "Where are you from?" Și ea raspunde: "From Greece!"

Motocicletele sunt in Grecia ca niciunde. Prin cate locuri am umblat - si nu putine - si nu am vazut asa adunatura de motoare. ;)

Atena este capitala europeana cu cei mai multi imigranti. Poate asa se explica faptul ca aici am vazut cei mai frumosi barbati din cate locuri am vizitat pana acum. Ce combinatie: barbati frumosi si motociclete multe. :) Tot aici Simona se indragosteste de Virago - un chopper care mi se pare potrivit pentru ea. :)

Transportul public in Atena costa 1 euro/90 minute sau 3 euro/24 ore sau 10 euro/7 zile pentru toate mijloacele de transport in comun. De la 1 noiembrie si pana la 31 martie muzeele sunt cu intrare libera in Atena, ca in majoritatea muzeelor din orasele europene.

Prindem schimbarea garzii la Parlament la ora exacta si ma amuz de "figurile" ostasilor.

O surpriza pe drumul de intoarcere este ca poposim si deasupra Canalului Corinth. Ma minunez de cat au cioplit oamenii aia cu dalta si ciocanul pentru a face cale vapoarelor si a le scuti ocolul.

Un ultim popas cultural il facem la Termopile, acolo unde armata spartana a invins persii.

Iara ma bucur de lucrarile de autostrada care au prilejuit de aceasta data ocolirea pe soseaua paralela cu marea, salutand din mers si cetatea Platamonas.

Acum, cu gandul la piatra Greciei si la marea ce o uda, la albastru marii din Zakynthos, o sa recitesc pentru a treia... sau a patra oara pe Zorba Grecul.

Lumina din Ceahlău

Priveam fără de ţintă-n sus -

Într-o sălbatică splendoare

Vedeam Ceahlăul la apus,

Departe-n zări albastre dus,

Un uriaş cu fruntea-n soare,

De pază ţării noastre pus.

Şi ca o taină călătoare,

Un nor cu muntele vecin

Plutea-ntr-acest imens senin

Şi n-avea aripi să mai zboare!

Şi tot văzduhul era plin

De cântece ciripitoare."

Vara, de George Coșbuc

După ce am reușit să îl conving pe Dev, nu cu foarte mare greutate, asupra orei la care prevedeam că voi scoate drobul din cuptor, după care că îmi va rămâne timp să alerg în gară, luăm împreună cu Marius trenul de 23:15 în direcția Bacău, urmaând să admirăm Ceahlăul mult așteptat.

Somnul din tren este mai mult de veghe. Fiind și noaptea de Vinerea Mare, ne-am bazat pe faptul că nașul are destule păcate de mântuit și că îi putem da o șansă cu iertarea noastră asupra călătoriei fără bilet. Marius avea pregătită și o sticlă cu vin cu care să îl ademenească, dar nu a fost nevoie, bucurându-ne mai târziu doar noi de ea.

Somnul de veghe se întrerupe pe la 4 dimineața, când aveam doar câteva minute ca să schimbăm trenul spre direcția Piatra Neamț–Bicaz. Avem noroc că trenul este punctual și ajungem pe la 6 dimineața în gara Bicaz.

Ajungem în Bicaz și apoi repede și la cabana de la Izvorul Muntelui. Lemn, căldură, lemn și în sobă, trosnind a iarnă, și masa cu bucate din belșug... Dormim somn de voie după "încercata" călătorie, iar voia ne-a fost până pe la 12, când nu scăpăm fără să ne așezăm la masă și să atacăm deja bunătățile: drob, cozonaci, sărmăluțe mărunte și multe, și bune, și mult adorata ciorbă din care Marius nu poate să nu ceară și a doua porție. Toate precedate de o ceșcuță de afinată cu afine adunate din frații Apuseni din vara din urmă.

Drobul meu primește felicitări, cozonacul la fel... Cu cozonacul încerc de fapt să împiedic dispariția tradiționalei rețete de familie, cozonac atât de adorat în trecut încât mi se interzicea – în glumă – să îl dau gurilor străine.

Marius scoate și el din arsenal vinul de Tighina și încingem o partidă de table... pe care nu mai țin minte cine a câștigat-o. :)

Cu mama lui Dev am o discuție pe teme botanice, aflând și eu că din polenul de brândușe, din specia celor ce frumos își înalță movul petalelor din grădina sa, se produce șofranul (cam 1 kilogram din 100000 de brândușe). Îmi mai prezintă Omagul (Aconitum) și "crinii" din grădină. Caut cu privirea, sau mai bine zis cu nasul, parfumul florilor, dar aflu că acei crini sunt de fapt puii de zadă, cum mai este numită zada în zonă. Îmi mai imaginez cum arată înflorite mult lăudatele tufe de floare de colț.

Trandafirii din curte sunt tăiați și fac și eu fac oficiul transportării crenguțelor spinoase spre foc. Ele se răzbună pe mine pentru soarta lor hărăzită focului și mă înțeapă fără milă.

Mai fusesem prin zonă o singură dată, pe fugă, cu facultatea (de geografie) în practica din 2003 și nu  îmi aminteam prea multe amănunte locale.

Sâmbătă la amiază, odihniți și sătui, facem o primă plimbare până la baza muntelui, acolo unde se bifurcă drumul spre Durău, care o ia la stânga cu primele trasee din Parcul Național Ceahlău și care apoi urcă pe poteci printre fagi. Pe drum, salut din mers doi motocicliști și mă bucur pentru drumul de sub roțile lor.

Lumina Învierii mergem să o luăm de la biserica din sat, strămutată piatră cu piatră de pe locul care apoi a fost inundat când s-a dat drumul barajului.

Liniștea și aerul rece, precum și lumânările aprinse cu speranță mi-au dat vestea Învierii cum rar am primit-o. Pentru călătoria aceasta în Ceahlău, nu puțini mi-au spus că sunt nebună că am renunțat să plec la Barcelona. Nu regret nicio secundă alegerea făcută, mai ales că așa m-am simțit mai aproape de mama, în primul Paște cu ea în altă lume...

Admir iasca de pe peretele căbănuței, cu originala-i întrebuințare pe post de raft. Părinții lui Dev, oameni cu mii de kilometri în picioare prin munții noștri, ne spun povești cu hribi și cu mistreți.

Încerc să îmi amintesc măcar câteva dintre numeroasele legende despre Ceahlău, Dochia, Panaghia sau alte personaje locale.

Duminică stabilisem să ne trezim pe la 9 și să urcăm pe Vf. Toaca. Dimineață însă ne sperie un pic faptul că nu vedeam Ceahlăul din cauza umezelii și prelungim somnul. Apoi, Soarele ne încurajează să lăsăm lenea deoparte și să o luăm din loc.

Plătim 5 lei de persoana taxa de parc și pornim agale spre sus.


Salutăm pe rând pe drum Stânca Dochiei, Detunatele și Clăile lui Miron.

Urcăm pe traseul Poiana Maicilor si coborâm pe Lutul Roșu.

Niciun nor amenințător, iar noi facem pe rând popas la fiecare plăcuță educativă din Parcul Natural, și mai învățăm și noi să recunoaștem câte un pitpalac sau altă arătare din frunziș.

De sus, două capre negre ne privesc curioase și tăcute.

Zăpada încă acoperă porțiuni de pe platoul alpin.

Niciun câine nu ni s-a alăturat pe drum, însă sus, la Dochia, am împărțit cozonacul cu un ciobănesc german, foarte prietenos.

Privim Moldova de sus și ne bucurăm de splendoarea ei. Mă gândesc câte suflete și-au schimbat destinul odată cu formarea lacului?

Totusi, Ceahlăul, spre deosebire de alți munți prin care am fost în ultima vreme, încă își păstrează pădurile.

Nu avem vreme să îi traversăm spre Bicazul Ardelean. Nici Duruitoarea nu o salutăm de data aceasta.

Poposim și la Polița cu Crini și acum știu după ce să mă uit.


Pădurea de fag ascunde taine de legendă.

Mi-ar fi plăcut să îmi taie cale o căprioară ca acea care mi-a alergat în copilărie la una dintre primele întâlniri cu pădurea.

Ajungem la căbănuță pe înserat și somnul ne este dulce. Dimineață bem lapte din "cana din decor", înflorată artistic.

- Unde duce drumul din stânga? mă trezesc vorbind, înainte de a vedea indicatroul spre Borsec.

- Pe baraj. Nu ai fost?

- Nu...

Și brusc facem cale întoarsă.

- Păi dacă nu a fost fata pe baraj...

Adăstăm, așadar, câteva minute asupra văii Bicazului, bărăjuită aici, prilej de adunate a miilor de peturi inestetice, căzute din mâini ce dovedesc astfel că nu iubesc natura.

Înainte de a poposi în gara din Piatra Neamț, mai facem un ultim popas la Mânăstirea Bistrița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun, cel care își doarme aici cel din urmă somn, a lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

Zidurile își arată istoria și prin verdele coclit pe ele.

Cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" și "Izvorul Tămăduirii", mânăstirea a avut în timp mai mulți ctitori, voievoizi mușatini: Alexandru cel Bun, înmormântat aici, în gropnița bisericii, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu (cel pe care îl știți cu replica din cronica lui Grigore Ureche: "De mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu …"). Față de multele alte biserici de mânăstiri pe care le-am vizitat, aici am întâlnit și camera mortuară, gropnița unde își dorm somnul de veci Alexandru cel Bun și soția sa, soția lui Ștefan Lăcusta și doi dintre copiii lui Ștefan cel Mare.

Ne adunăm gândurile și plecâm spre Piatra Neamț. Aici poposim iar ecumenic la Biserica Sf. Ioan de Piatră. În timpul restaurării acestei biserici, separația dintre pronaos și naos, care era o ușă, a fost dărâmată, descoperindu-se apoi un fel de portal de factură gotică.

O alternanță de ocnițe, cu imagini picturale și discuri ceramice, împodobesc biserica, iar ogiva gotică are influențe romanice.

În această zonă, clima fiind mai aspră decât în Țara Românească, unde intrarea în biserică era opusă altarului, în Moldova intrarea se așază adesea pe fațada laterală.

Cum am văzut la Mânăstirea Bistrița, aici, în Moldova, nu se prelungește pronaosul, ci între naos și pronaos se mai așază un spațiu: gropnița. Deși ansamblul pare gotic, decorațiunea este bizantină.

Prin Piatra Neamț, după ce ne luăm biletul de întoarcere, mai facem o tură mică prin târg.

Piatra Neamț a fost numită cândva Sinaia Moldovei, fiind înconjurată de câteva culmi subcarpatice: Pietricica, Cozla, Cernegura (Muntele Negru), Bâtca Doamnei, pe malul drept al Bistriței. Aici se presupune că era vechea cetate dacică Petrodava.

Turnul - Clopotniță este din vrema lui Ștefan cel Mare (1497-1499). La Piatra Neamț, Gheorghe Asachi a investit în prima moară de hârtie din Moldova, în secolul al XIX-lea).

Din păcate, nu e vreme de vizitat Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, cu o colecție bogată din cultura Cucuteni, sau Muzeul de Științele Naturii (și oricum sunt închise că e și luni, și sărbătoare).