Îmi promisesem eu că voi reveni la Remetea și iată că Apusenii mă primesc iar în verdele lor.
Țara asta minunată nu a epuizat misterele care așteaptă a fi descoperite.
Dacă aglomerația din Militari este fentată prin Chitila, se ajunge cu ușurință pe autostrada către Transilvania. Cucuruz cu frunza-n sus mă ispitește cu rodul din știuleți. Mă bate un gând de porumb copt la foc de gură de cort. Oi în culori de iarbă de toamnă de câmp pasc încă liniștite, fără gând la iarna din staul.
Drumul e cu soare și nu foarte aglomerat. Fac mai întâi un popas la micii-mari de la Dedulești, după care încă unul pentru întâlnirea cu papanașii de la Cozia de la Dada (despre care am mai vorbit cu poftă).
La Boița opresc cât să fac o fotografie și să hrănesc cu lipia din pachet cățeii de pe marginea drumului. Prea dădeau frumos din coadă ca să nu îi răsplătesc, chiar dacă nu aveau covrigi la schimb!
Pe lângă Sibiu trec cu nostalgie și merg mai departe spre Sebes. Trec și de Băile Miercurea Sibiului și mai sunt 41 de kilometri până la Sebeș, dar... stop! Coadă! Mare! De 41 de kilometri până la Sebeș! Dar... sunt cu un 4x4 și un drum din dreapta reprezintă o ispită. Repede cu ochii pe hartă (îmi declar încă o dată lipsa de admirație, și uneori și de încredere, pentru GPS și respectul pentru sfânta harta pe hârtie) și un drum care duce spre Blaj se arată îmbietor.
Drumul duce prin Spring–Vingard–Ghirbom–Berghin (DJ106K)–Tau–Roșia–Blaj (aproximativ 17 kilometri) sau o parte din Drumul Vinului.
Cu ochii după ulii în zbor de pradă, ies de pe drum în bălării.
Pentru siguranță, întreb o bătrânică:
„Unde duce drumul ăsta?“
„Dar unde vreți să ajungeți dvs.?“
„La un drum mai mare.“
„Apăi, dupa ăsta, înainte, vine un drum mai mare, spre Blaj.“
„Mulțumesc!“
„Doamne ajută!“
Încerc să regăsesc Câmpia Libertății, cea pe are o căutam și prin 2003, când am venit singură în zonă să o studiez pentru lucrarea de diplomă. Ocolesc Mica Romă și trec Târnava Mică înainte de a se uni cu Târnava Mare.
Din Blaj, drumul ne duce la Teiuș și aici aștept să apună soarele după geamurile vechii fabrici. Apoi drumul duce mai departe spre Aiud – nici de data aceasta nu e timp de vizitat ruinele cetății – și apoi la Remetea, unde ajung exact când soarele picta culori pe calcarele Trascăului.
Seara peste Remetea se lasă cu miros de lemne arse. Beau o bere la crășma din sat – la Foraș – unde oaspeții sunt întrebați pe dulcele grai unguresc: „Ce doriți?“ Apoi în cel cunoscut: „Cu mare plăcere, ce doriți să serviți?“
În timp ce cortul este ancorat, cerul etaleză mai mute stele decât oricând. Milioane de lumințe se întrec în strălucire, ca niște licurici evadați în eter.
Noaptea e rece, chiar rece. Dimineața însă, dacă ne-am fi trezit mai devreme, am fi avut răsăritul exact la ușa cortului, ieșit din Piatra Secuiului.
Micul dejun se așterne la iarbă verde și încropim traseul pe ziua de azi, numai ca să avem ce devia. Iarba e până la brâu și înot în ea.
Nu se putea să plecăm din Remetea fără să întreb la alimentara din centru de napolitanele de casă, cele cu zahăr ars caramelizat.
Și mai dăm o tură rapidă și la moara de apă, ocolită mai an.
Într-o plimbare scurtă, revăd și căsuțele care îmi plac tare mult, în acest sat descoperit cu doi ani în urmă.
Nu prididim prea îndelung și pornim cu prim popas la Cetatea Colțești.
Revăzându-i zidurile, mi-am amintit cum m-am aventurat de una singură aici atunci când am cunoscut-o și cât de fericită am fost ajungând pe zidurile ei.
Pe seară ne propunem să rămânem la Roșia Montană. Urmăm traseul Remetea–Aiud–Alba Iulia–Zlatna–Abrud–Roșia Montană, după ce am făcut un mic ocol și la Mânăstirea Rîmeț și mai departe am pătruns la pas prin Cheile Rîmețului, trecând de la Teiuș prin Stremț.
Preotul ne-a invitat cu drag la o ciorbă, dar noi aveam cale lungă și a trebuit să refuzăm.
Dacă tot eram prin zonă, am dat o raită și spre Cheile Rîmețului.
Abia acum simt arhaismul locurilor. Simt natura, simt vântul prin anii copacilor și verdele de pe acoperișul caselor vernaculare.
Îmi pare rău că nu am mai multe zile să mă pierd printre zidurile de calcare ale Apusenilor și să descopăr tainele lemnului de adăpost din iarnă.
La Zlatna, partenerul de drum este atras de ruinele vechii fabrici de alumină. Cineva încearcă să își facă de lucru cu lucrul abandonat de ani între zidurile vechii fabrici.
Ajung pentru prima oară la Roșia Motană și înțeleg mai bine tristețile de pe aici. Minciuna și-a întins bine aripile peste vechiul sat minier.
Mă gândesc dacă este posibil să calc și pe urmă de romani, dar îmi dau seama că muntele din vremea lor a dispărut de mult. O groapă imensă de durere a rămas în loc.
Așa sentiment de gol lăuntric nu am avut de când am călcat pe urmele de la Cernobîl.
Trecem și pe la Tău Corni, deși soarele a cam plecat din peisaj.
Rătăcim printre tăuri în ultimele clipe ale zilei. Găsim o iapă frumoasă și îi oferim niște mere. Nu am găsit să cumpărăm zahăr cubic. Apoi, vrem să mai urcăm. Dialog în reluare, cu bătrânul care își aducea văcuța de la păscut:
„Unde duce drumul ăsta?“
„Dar unde vreți s-ajungeți?“
Cazarea pe care o găsim vine la pachet cu niște delicii locale: vișinată și cornată din partea casei.
Trebuie să ajungem la Albac până la ora 10 și o facem urmând traseul: Câmpeni–Vadu Moților–Albac.
Suntem punctuali și prindem și parada căruțelor și a cailor.
Peste verdele îngălbenit de toamnă se aude nechezat de cal și chemare de tulnic.
Încalec pe rând pe Lotzi și pe Șoimul, cel din urmă mult mai nărăvaș, după cum îi arată și numele. În schimb, albăcenii „sunt sătui de cât or călărit“.
E soare, iar moții au zâmbet sincer și curat ca aerul de Apuseni. Caii din Țara Moților sunt munciți: „Când aduc lemnele, la vale, aleargă, altfel le vin lemnele peste picioare.“
La Târgul din Albac se amestecă mirosul de vată de zahăr cu cel de balegă de cal. Costumele populare sunt asortate cu adidașii, adesea albi, sau cu teneșii chinezești. Interesantă îmbinare între porturile celor două civilizații! Dar am căutat și am găsit, totuși, și o pereche de opinci!
Acumularea de la Mihoești – la Sorlița – a cauzat și aici, ca și prin alte locuri, strămutarea caselor din Valea Arieșului spre deal. Drumul merge foarte pe sus, spre coada lacului, de la Albac la Ponorel.
Trecem în incursiunea noastră prin Țara Moților și prin Sohodol, de unde este Nicolae Furdui Iancu, iar mai departe prin Vidra de Sus, de unde era un alt Iancu, mult mai cunoscut: Avram Iancu.
În zonă, numele satelor este luat după numele de familie cel mai răspândit în sat. În satul Puiulești majoritatea se cheamă Puiu. Văd pe harta și Florești. Oare am ceva neamuri pe acolo?
Salutăm din mers biserica Goești, de pe la 1700 și ceva, asemănătoare celor de lemn din Maramureș, acum pe lista UNESCO.
Oprim să vedem melci de pe dealul lor – Dealul cu melci – și de departe auzim Cascada Pișoaia. Interesant cum cele mai multe cascade și căscăduțe din țara noastră sunt Pișoaie sau Chișătoare. Ce imaginație are românul!
Uneori, vidrele mai dau iama prin păstrăvăriile locale. Nu se satură să mănânce 2-3 pești, ci îi omoară pe toți – se zice că așa le-ar fi obiceiul.
În vizită pe la localnici, nu scăpăm să fim tratați cu o palincă, sirop de fructe de pădure (cel mai adesea afine) sau afinată, apă de izvor și plăcintă cu brânză pe lespezi, fierbinte și tare bună.
E perioada în care înflorește Trâmbița Ciobanului – Gențiana (ciliata).
Îmi pică în mână o monografie a Albacului și aflu că de pe aici a plecat Horea la Viena, de 3 ori, mergand pe jos 32 de zile la dus și 32 la întors. Mai citesc cum că moții se trag dintr-un neam de celți și mai sunt numiti topi – oameni cu plete.
Regionalismele s-ar putea să îți pună probleme în alegerea bucatelor. Poate va fi o surpriză pentru tine să afli ce gust au ciopăturile (oase de porc afumate), corobetele (poame uscate), porodicii (gogonelele), chisălița (zeamă de mere, pisate bine cu pâine), picioci bălmujiți (cartofi fierți cu lapte acru), mămăligă toponită (brânză, unt, jumări), lască (supă de tăiței de casă).
Prin păduri poți vedea cotobare (veverițe) atunci când nu e comoșar (vreme rea).
Dimineața mă bucur de o cană fierbinte cu lapte de la țâța vacii, fără cunoștință de raft de magazin, dulceață groasă de afine, unt gras, numai bune de întins pe pâinea de vatră.
Dovlecii ies ca niște sori din iarba verde și udă, de parcă ar încinge aburii de dimineață. Ploaia se pornește, dar e binevenită. E de aici!
Alegem să plecăm din Apuseni cu bună inspirație, urmând drumul Albac–Baia de Arieș–Turda, prin Salciua de Jos, cu deviere, cum altfel, pe la Sub Piatră. Intrăm în Masivul Bedeleu–Trascău și batem la poarta Hudei lui Papară.
Impresionante porți în stâncă a săpat apa! Căutăm și Poarta Zmeilor, dar Zmeii nu sunt acasă ca să ne-o deschidă. Îmi amintesc și de Ghețarul de la Vârtop, de cât de fascinată eram de pictura din întuneric.
Nu aș ști să spun în ce anotimp suntem.
Câte un cal rătăcit mai nechează din depărtare.
Înainte de Sebeș, trecând prin Lancrăm, mă gândesc și la Blaga cum se destăinuia că „nu strivește corola de minuni a lumii și nu ucide cu mintea tainele ce le întâlnește“.
Un ultim popas îl facem la Cetatea Câlnic, cu multă bucurie pentru o astfel de întâlnire.
Până când acordurile de orgă s-au întrepătruns cu cele de microfon în ecou al localnicilor de peste drum... Se repetp o manea.
Nu știam că în apropiere de București veghează un avion abandonat pe un câmp.
În depărtare dorm ruinele Mânăstirii Chiajna.
Și așa, plimbarea în Apuseni se termină – cum altfel – la apus!
