Călătorii, gânduri, visuri: 07/01/2011

Miercurea fără cuvinte – De pe lângă Retezat

Miercurea fără cuvinte

Kavarna – rock și moto

Știu că un drum cu fete pe motociclete sună a fantezie, chiar și pentru noi, cele implicate... sau mai ales pentru noi. Cu Irina și cu Laura am început să fac echipă de hai-huit astă iarnă, cu altă ocazie extremă: schi. Acum, întărâtate de motivul manifestării rockărești de peste Dunăre, în țara cu care împărțim litoralul aceleiași mări, dar nu și a aceleiași culori de mare (deși o cheamă tot Neagră, la ei e mult mai albastră), punem la cale drumul pe motociclete.

Deși stabilisem plecarea în jur de ora 8 dimineața pentru a scăpa de traficul clasic din București, cu greu ne întâlnim cu Dana la ieșirea dinspre Oltenița pe la 8.30. În timpul ăsta, emoțiile mele erau din ce în ce mai mari, neavând la activ pe acest an decât drumul de cu o săptămână înainte de la Câmpina la București, cu o mică aventură de enduro la primii kilometri din 2011.

Alegem traseul Oltenița–Călărași–Silistra (bac)–Dobrich–Balcik–drum de coastă–Kavarna.

Trecem în grabă pe lângă Chiseletul copilăriei mele și mai oprim la benzinărie în Călărași. Alimentăm cu benzină și cu pepsi și la bac ajungem exact când era vremea de îmbarcare. Evident că aveam ceva emoții, deși nu era prima oară când îmi urcam Albinuța//Floarea-Soarelui pe punte.

Drumul e tare fain. Cu coada ochiului vă aproape numai galben, iar capul îl țin sus, adulmecând mirosul de câmp de vară. Evident că mă uit în mod egal la asfaltul din față și în oglinda stângă.

Joi pe la amiază ajungem la Kavarna, după ce traversăm Balcikul care, împreună cu drumul de coastă, scot untul din mine.

Ne cazăm, eu îmi las motorul și sunt adoptată de șaua de pasager a Danei, după care facem o mică oprire pe aleea pietonală, unde trebuia să ne aranjăm cazarea pentru următoarele trei zile (la jumătate de preț decât plătisem deja pentru prima noapte).

În timp ce eu cu Laura scoatem niște bani de la bancă, Dana și Irina ne așteaptă relaxate în șeile lor. Până când...

Dana: "Zâmbește, nu te speria. Vine poliția!"

Irina: "!!!"

Poliția: "Where are the drivers?"

Irina + Dana: "We are the drivers!"

Poliția: "!!! Documenti!"

Dana: "Continuă să zâmbești!", îi zice Irinei care nu avea actele la ea, ci le lăsase în cameră.

Explică ele ce și cum, după care eu cu Laura împingem motoarele pe aleea pietonală, pentru a le duce la locul unde aveau voie soferițele să le pornească.

Apoi Dana ne inițiază o plimbare către plaja orășelului cu blocuri ornate cu fețe rockerești, care urma să devină capitala rockului în sud-estul Europei pentru trei zile.

Pescărușii își fac și ei, împreună cu noi, plimbarea de seară, ei mai mult în zbor.

Și gândurile noastre zboară la drumul de cu zi sau la orele de rock ce urmau să vină.

Cu siguranță că nu vom fi în stare să ne trezim în nicio dimineață să vedem fenomenul July morning, așa că ne bucurăm cât putem de apusul cald al portocalei și de răsăritul lunii pline. În minte îmi sună în următorele zile, secvențial, July morning, una dintre melodiile de pe una dintre primele casete cumpărate pe când eram prin școala generală.

Un cormoran ne spune Noapte bună (sau Leka noci, detza!). :)

E vineri dimineață! Mai întâi mutăm tabăra spre centrul Kavarnei. Găsim în cele din urmă și locul în care ne putem lăsa motocicletele în siguranță. Deocamdată rămâne doar a mea, căci mergem la plajă. Dana alege pentru azi Rusalka. Numele legendar e binemeritat de acest loc.

Păcătuim și nu ne mai luăm decât căștile din tot echipamentul moto, iar eu mă îmbrac direct în rochiță. Am încredere în Dana și în ceilalți participanți la trafic (bulgari). Drumul miroase a levănțică. Parfumul mov ne va însoți și în zilele următoare.

Apa e curată și răcoroasă, peisajul de poveste, iar starea noastră de foarte bine. Până când, la întoarcere, masa plănuită la Kakadu este mult amânată de o baterie care face probleme.

Vine și ora mult așteptată de rock pe stadion.

Prima trupă căreia i-a revenit și sarcina de a deschide ediția 2011 la Kavarna Rock Fest a fost Dream Shade. Trupa, conațională cu Lacrimosa, adoptă un death metal melodic cu care a reușit să îi apropie de scenă pe cei veniți de pe plaiuri mioritice.

Au urmat Katatonia și Sonata Arctica, pentru care mulți rockeri români au renunțat la Artmania în favoarea acestui festival, după care și-au recumpărat biletele pentru Sibiu pentru a-i revedea. Și chiar vor merita revederea.

Seara este încheiată de Paradise Lost. Dacă compar cu celelalte concerte (din România) unde ori entuziasmul meu a fost mai mare, ori ei mai odihniți (sau mai tineri), seara lor a fost un pic dezamăgitoare. Totusi, am dat din pleată și m-am bucurat și de momentele lor. A fost și cea mai lungă seară a festivalului, cu cele mai darnice bisuri.

Sâmbată facem un drum până la Nessebar și pe drum oprim la Mânăstirea Aladja, pe care de multă vreme doream să o vizitez.

Mânăstirea îmi amintește de Cetățuia de la Cetățeni, de grotele rupestre din Munții Buzăului ori de Corbii de Piatră din Argeș.

Nessebarul îl regăsesc la fel de primitor. Fetele se opresc la fiecare ruină de biserică bizantină.

Din păcate, în doar două ore ne-am învârtit un pic prin jur, am băut o bere (eram pasagere în mașină) și am mâncat câte o înghețată, după care a trebuit să pornim repede spre Kavarna, unde eu am reușit să îi ratez pe cei de la Tiamat.

Totuși, i-am prins pe cei dintre primii gothic metal band din tinerețea mea când se pregăteau de bis și îl invitau pe scenă pe Fernando de la Moonspel. Aveam să aflu mai apoi că bisul a fost cea mai faină parte din concertul lor. Sleeping Beauty a dat startul serii la dezlănțuiala metalică.

Moonspell a fost una dintre trupele pe care eu în mod special doream să le văd/aud.

Alma Mater cu o lună plină pe fundal (nici nu mai aveau nevoie de decor de scenă cu acest decor natural, binepotrivit numelui lor) cu greu va putea fi uitat.

Opeth, cu un public destul de select, pe mine m-au cam plictisit. Ca să citez pe cineva, vocalistul și trupa parcă sunt două "orchestre" diferite.

Duminică mai prindem câteva ore de plajă. Fac cunoștință cu apele line ale plajei Bolata, nimerită din Bulgarevo după ce facem stânga după morile de vânt.

Prânzul-cina o luăm la Dalboka, deja renumita fermă de scoici, unde majoritatea mesenilor erau români, ca și participanții la festivalul rock.

Nu se putea să nu oprim câteva clipe (fierbinți la propriu) și la Capul Kaliakra. Nu știu când e mai frumos locul: în februarie (cum l-am văzut prima oară cu ani în urmă), în mai când macii invadează ruinele sau acum, când marea ne seduce iremediabil.

Și vine și ziua de rămas bun de la rockul de pe plaiurile bulgărești!

Îi (re)revăd pe cei de la Lake of Tears, dar recunosc că nicio reîntâlnire nu e ca prima oară. Ușor obosiți, poate și după ce în celelalte zile au fost și ei spectatori și băutori de bere (și nu numai), azi au avut un recital scurt, fără bisuri. Și nu au cântat nici Forever autumn...

Cum cei din urmă vor fi cei dintâi, asaltul final izbucnește când pe scenă se dezlănțuie Arch Enemy.

Ceva total nou pentru mine până acum, a fost dragoste la prima auzire (sau răcnitură:). Știam că vocalul este o vocalistă și am avut ceva dubii când a început concertul că tipa ar fi tipă. Și da! A fost cea mai la înălțime voce a festivalului! Dacă la voci masculine îl declar căștigător pe vocalistul de la Opeth (deși recunosc că nu e chiar genul meu de stil rock), Angela de la Arch Enemy reușește să scoată din ea până și revolta noastră, fiind astfel câștigătoarea supremă :)

Luni, după ce spiritele au revenit normale pentru un orășel de provincie de pe litoral, plecăm și noi călare, la amiază. Luăm tot calea Călărașiului, dar de aici greșesc drumul și nimeresc spre Lehliu. Curbele și camioanele îmi dau ceva emoții, mai ales camionul care depășește un alt camion în curbă.

Impresiile Danei

Cipru – primăvara între Europa și Asia

Cipru este o reușită combinație de Turcie cu Grecie pe stil englezesc. Și cum eu am în suflet și Grecia și Turcia, iată că le regăsesc împreună pe cele două iubiri pe acest tărâm. Cipru este a treia insulă ca mărime a Europei, după Sicilia și Sardinia. Pe teritoriul său se continuă din zona continentală Munții Taurus (Troodos – 1952 m alt. în Vf. Olimp).

Norii, în zborul lor, mușcă din soarele înveșmântat în nuanțe de portocală... ba aproape că este înghițit de tot spre vest, în timp ce semiluna stă mândră printre puncte aprinse.

Mă obișnuiesc repede cu mersul de-a-ndoaselea, adică pe stânga, așa cum am făcut-o și în Kenya și mai de curând în Hong Kong. Ce îți e și cu englezii ăștia! Conservatori, reușesc să își impună metrica pe unde ajung.

Aerul poartă parfum de flori de lămâi, în timp ce ochii sunt fericiți de culorile macilor, ale leandrilor și ale mării cu care se joacă soarele.

Când nu se joacă soarele, norii pictează peisaje în stilul lui Aivazovski.

Cântec de dragoste la marginea mării – Nichita Stănescu

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile țărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii spre ea,
și vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.

Vor rămâne prăpăstiile și peșterile goale,
peștii vor plesni aerul prăbușit cu cozile,
stârnind margeanele domoale
și corzile.

Uite, epava corăbiei lui Simbad, marinarul
cu un colț se sprijină-n scoicile cenușii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleștarul,
peste toate punțile aleargă raci vii.

Îti dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.

Unul dintre locurile liniștite și plăcute în care m-am oprit a fost și una dintre peșterile din stâncile malului de mare.

Este ruta grotelor marine Agioi Anargyroi - Sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian

Agioi Anargyroi (Greek: «Άγιοι Ανάργυροι», "The Holy Unmercenaries", i.e. saints who received no payment for their medical services), named after Saints Kosmas and Damianos.

http://en.wikipedia.org/wiki/Agioi_Anargyroi

Ca peste tot, îmi place să încerc și minunile gastronomice locale. În satul Pervolia, m-am delectat cu loukaniko (un cârnat pus la macerat în vin), sheftalia, iar ca "întăritor" am încercat Comendaria și Zivania (pe rând :P).

Nu am încercat și nu o să încerc niciodată și nici nu o să înțeleg cum poți mânca așa ceva: amperopoulia. Mi se pare culmea cruzimii... să mânânci așa crudități (puișori neieșiți încă din ou – embrioni aproape). Deși... dacă stau să mă gândesc... cu ce sunt mai presus puii gata iesiți și ajunși la o lună și haliți cu multă poftă în ciorbe, pe grătare sau în salate?

Ciprioții au și o brânză mai specială, de-a lor: halloumi.

Timp de patru zile mă perind prin Larnaka, Ayia Napa și Paphos și mă bucur ceva vreme și de capitală, Nicosia sau Lefkosia, singura capitală europeană împărțită de o graniță.

E vineri seara și am norocul să îmi bucur sufletul cu o slujbă la biserica din sat. Tot satul – tineri și bătrâni – ascultau slujba (Acatistul Născătoarei de Dumnezeu) tăcuți, cu smerenie. Pâinici rotunde (atose) așteptau „să fie primite“ după slujbă.

Dansul ciprioților, asemenea grecilor de teapa lui Zorba, mi se pare ștrengăresc, de copii zburdalnici pe câmpuri înflorite.

Un cipriot își lasă în urmă parfumul de ambră, ca al grecului Bubulinei din Zorba.

În timpul dansurilor este obiceiul de a se arunca cu șervețele, așa cum grecii aruncau cândva cu farfurii și cum aruncă, mai nou, cu petale de garoafe.

În zona de sud, cea mai căutată pentru vacanţe, deşi vorbesc limba greacă și cultura şi obiceiurile lor se aseamănă izbitor cu ale grecilor, ciprioţilor nu le vor cădea prea bine remarcile în aceste privinţe, pentru că se consideră diferiţi faţă de greci, cu o identitate aparte. Este de la sine înţeles că o comparaţie cu turcii va fi infinit mai ofesatoare.

Există o ranchiună mai mult sau mai puţin făţişă a ciprioţilor greci faţă de invadatorii turci, mai ales că, în momentul separării, mulţi ciprioţii greci alungaţi din partea de nord au fost nevoiţi să renunţe la case, familii şi prieteni.

@intocyprus

Partea nordică, cea turcească, este străbătură de creasta Muntilor Pentadaktylos. Într-o dimineață, iau și eu calea Nicosiei (Lefkosia) și de departe văd steagul Turciei, întins pe versanții munților.

În partea grecească fac o mică plimbare și admir vechiul apeduct roman, casele vechi cu istorii curioase și grupul de statui care amintesc de anul 1974, anul ocupației turcești. În 1974, Cipru a avut un referendum prin care aproape 90% din populație a dorit unirea cu Grecia. Acest fapt a supărat populația turcă, care a cerut ajutor Turciei-mame și care a trimis trupe militare pentru a ocupa nordul.

În 1974, episcopul Makarios, pe atunci preşedinte al Ciprului, a avut intenţia să unească Ciprul cu Grecia. Serviciile secrete turceşti au aflat de intenţia lui Makarios şi, în noaptea dinaintea declarării anexării Ciprului la Grecia, trupele turceşti au invadat partea de nord a Ciprului, locuită predominant de turci, instaurând Republica Turcă a Ciprului de Nord şi alungând pe toţi grecii. Cei din sud au reacţionat în acelaşi fel şi i-au alungat în nord pe toţi turcii. Situaţia s-a perpetuat până în zilele noastre. Actul nechibzuit al lui Makarios a declanşat aşa-numita „criză cipriotă“. Republica Turcă a Ciprului de Nord e recunoscută de Turcia în prima săptamană de la înfiinţare.

@wiki/Cipru

Cum am și pașaportul la mine, nu ratez ocazia de a trece și granița dintre cele două regiuni. Și nu îmi pare rău (să nu mă audă grecii) pentru că partea turcească am găsit-o cu mai mult farmec. Poate și unde îmi amintește de Istanbul. Viza de intrare nu e pe bani și nu se ștampilează pe pasaport, ci pe o foiță atașată, pe care trebuie să o arăți când treci granița înapoi.

Străduțele mici și înghesuite au un exotism al lor. Oameni cu povești le dau viață.

Din păcate, încă se văd urmele evenimentelor din 1974...

...atât în zidurile orașului, cât și în inimile locuitorilor săi.

Grecii trec această graniță foarte rar sau deloc, ori doar pentru Dumnezeu știe ce motiv.

Minaretele, un kervansarai din 1001 de nopți și bazarul orientalizează orașul.

Mai aflu că la măgăruș în turcă se zice eșec.

Choirokoitia (descoperită în 1937) este cea mai veche așezare de pe insulă și una dintre cele mai vechi din Europa (și Asia, dacă luăm în considerare că din punct de vedere geografic Cipru e mai degrabă în Asia, decât în Europa). Vechea așezare neolitică (10500 î.Hr.) păstrează urme precreștine și creștine, pe aici purtându-și pașii și Sf. Pavel (45 î.Hr.) și Sf. Barnabas. Denumirea s-ar traduce prin comunitatea porcului.

Denumirea de Cipru se trage de la bogăția în zăcăminte de cupru. Cu 2000 de ani î.Hr. se descopera pe aceste locuri cuprul. În acele vremuri, insula era foarte împădurită, dar pentru a putea exploata mai bine minereul s-au făcut despăduriri masive, azi aspectul insulei fiind unul arid, chel. Prin secolul al XVII-lea exploatările sunt abandonate.

În 2010, geologii descoperă mari zăcăminte de cupru, de aur și de argint.

Cipru s-a format printr-o erupție vulcanică ce a avut loc acum circa 19 mil. de ani, astăzi fiind divizat în cinci regiuni geografice: una de coastă (7800 km), una de dealuri, două montane – Throdos și Kerinia, și una de câmpie, dintre cei doi munți.

Cipru este considerat al doilea loc în lume al originii culturii viței de vie, după legendara Persie din vremea regelui Shiraz. Se spune că o nefericită fată de împărat a fost căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubea. De tristă ce era, a vrut să se sinucidă. Dar cum nu a vrut nici să se spânzure și nici nu a avut curaj să își înfigă un cuțit în inimă, s-a hotărât să se înece. Coboară în beciurile palatului pe unde știa că își are cursul un râu. Ajungând aici, trece pe lângă niște butoaie unde zăceau niște struguri. Acestea începuseră să fermenteze și să își lase un suc aromat. De sete, fata gustă din acestă licoare. Dar pe dată toate tristețile ei trec și se umple de fericire. Vinul era cel care i-a dat această stare. :) O altă legendă este legată de Orientul Îndepărtat.

De pe jos adun niște roșcove. Știam de dulceața lor din călătoria din Egipt. Îmi plac. Sunt uscate și dulci. În maghiară am aflat că la roșcove li se spune pâinea Sf. Ioan, iar în Asia roșcovul este unul dintre cei trei copaci considerați sfinți (pe lângă măslin și smochin). Numită și dulcele săracilor, roșcova am gustat-o în copilărie în siropul de tuse pe care ni-l dădeau mamele cu lingurița. Primele filme color erau nuanțate tot cu ajutorul soluției pe bază de roșcovă.

Ciprioții sunt un amestec de turci cu greci, armeni și libanezi, cărora li s-au alăturat englezi și ruși (imigranți). Cipru are două limbi oficiale: greaca și turca.

Cel mai mult mi-a plăcut sătucul Lefkara, sătuc care l-a fermecat prin 1491 și pe DaVinci. Modelul cusăturii de mai sus îi poartă numele. Artizanilor locali le-ar fi comandat artistul fața de masă pentru altarul Domului din Milano.

Urme de conviețuire greco-turcă sunt la tot pasul. Balcoane închise lângă balcoane deschise uimesc prin vecinătatea celor două nații aprige.

O veche bisericuță încă mai ține slujbe, iar eu mă întreb de ce pe ușă a ei este sculptată o maimuță.

Orășelul îmi vine adesea în minte când citesc și recitesc din Kazantsakis. Cipru mă duce adesea cu gândul la geografia și arhitectura Cretei.

De Cipru este legată și legenda nașterii zeiței Afrodita. Unul dintre cele mai frumoase tablouri pe această temă este cu siguranță și cel mai cunoscut, cel al lui Boticelli, pe care l-am și văzut în primăvară la galeriile Uffizi din Florența.