Istanbul, fost Constantinopole

If the world were a single state, Istanbul would have been its capital!
Napoleon Bonaparte

Mai puțin i-a luat lui Mahomed al II-lea să cucerească Constantinopolul decât mie să trec pragul Istanbulului.

Dupa ce an de an îmi reînnoiam planul de a ajunge la Istanbul, la Praga și la Paris, iată că după ce m-am învârtit pe lângă el sau pe deasupra lui, ba chiar după ce am și aterizat la el, dar am plecat mai departe, prin martie am parte (nerevenindu-mi încă după Toscana) de trei zile pline de un haos oriental, parfumat, condimentat și boem.

După o noapte pe drum (de data asta am ales să ajung cu autocarul pentru a face risipă de bani la fața locului pe toate ispitele ieșite în cale), încep vizita cu un popas de o cafea turcească, cum altfel decât însoțită de un börek (plăcinta cu brânză), ca să simt gustul orașului din prima.

Cred că prima dată am auzit de turci și de Constantinopol de la Mihai Eminescu, prima întâlnire fiind cea cu Baiazid Fulgerul (motivul celei de-a doua cruciade, inițiate de Împăratul bizantin Ioan Paleologul), cândva prin clasa a III-a.

Mă împrietenesc cu o hartă și îmi iau picioarele la spinare și colind... moscheile, ce altceva, pentru început? Pornesc de la cea a lui Beyazid, dau ceva boabe porumbeilor înfometați (sau doar răsfățați) și mă bucur de singura zi cu doar câțiva nori, și ăia risipiți.

Am grijă ca atunci când intru în moschee să am capul acoperit și să nu „invadez“ porțiunea destinată bărbaților. Îmi aduc aminte de la Ghiuler, o frumoasă tătăroaică-turcoaică, că mai sunt încă moschei tradiționale, unde femeile stau și se roagă de la nivelul superior, iar bărbații la parter, pentru a nu le vedea în timpul rugăciunii și pentru a nu cădea în ispită. Și îmi mai aduc aminte că în credința musulmană un păcat este iertat dacă nu îl recunoști în fața lui Allah (o greșeală pe care Allah nu o știe, nu are cum să o ierte, deci mai bine să nu o știe), și nu e ca în credința creștină, unde te spovedești și greșeala recunoscută e iertată, uneori nu numai pe jumătate.

Numele de Istanbul se trage din modul în care grecii au denumit orașul – eis tin polis.

Turbanul a fost inspirat de lalele, aduse de către otomani din Mongolia spre vestul Europei, ajungând până în Olanda, unde lalelelor le-a plăcut așa de mult, încât au devenit un simbol al acestei țări. Cu toate astea, azi cei mai mulți turci poartă „fes“, și nu turban.

Minarete, care mai de care mai semețe, cheamă frecvent musulmanii la rugăciune.

În moschee întotdeauna intri desculț, cu fața spre Mecca, dar niciodată nu ieși pe ușa pe care ai intrat, pentru a nu fi nevoit să te întorci cu dosul către capitala islamului.

Rămân cu gura căscată în fața imensităților ridicate cu atâta trudă și dorință de maiestuozitate în numele islamului.

Admir respectul pe care îl impune (și) această religie.

Coloana lui Constantin, ridicată în anul în care Constantinopole a devenit capitala Imperiului, se zice că ar avea pe interior fragmente din crucea pe care a fost răstignit Isus. În vârf ar fi avut cândva statuia zeului Appolo. Curios mod de cuprindere într-un monument al unui element creștin cu unul păgân!

Mă amuza în copilărie modul în care se exprima Ismail, celebrul bucătar din Toate pânzele sus cu „Ismail făcut ciorba“, „Ismail mâncat“, „Ismail treabă făcut“. Cuvântul „am“ exprimă în turcă locul prin care ai văzut prima oară lumina zilei și de rușine turcii nu exprimă acest cuvânt tabu.

Una dintre cele mai frumoase moschei este, negreșit, Moscheea Albastră.

Nu este recomandat să vizitezi moscheile vinerea, ziua sfântă de rugăcine (un fel de duminică creștină), și am noroc că azi e joi.

Ghiuler m-a mai sfătuit înainte e plecare ca atunci când îmi e „sete“ de vin să beau un Villa Doluca sau un Kavaklidere, când îmi e pofta de un kebab, să aleg doner (miel) sau pe mama lui, koyun (oaia), să încerc o supă de linte – mercimek çorbasi – sau să savurez sub Podul Galata un sandvici cu balik (pește).

Una dintre cele mai așteptate experiențe a Istanbulului a fost aceea a mațelor fripte, pe care le-am găsit imediat, vizavi de Coloana lui Constantin. Încercasem prima oară așa ceva (dar nu chiar atât de gustoase) în Ruse, în ianuarie, la primul încălecat de anul ăsta. Acum, am plecat la Istanbul cu gândul și la ele.

Pe 11 mai 330 d.Hr., Împăratul Constantin cel Mare (306–337) stabilește capitala Imperiului Roman la Constantinopole (oraș care îi și poartă numele), Istanbulului de azi rămânându-i o bogată zestre bizantină. Moștenirea aceasta mai e de găsit în numeroase colțuri ale orașului, dar mai ales în apropiere de biserica-muzeu Sf. Sofia. Capitala  s-a ridicat și a căzut tot în vremea unui Constantin.

La 26 decembrie 537, în Sfânta Sofia, cea mai mare catedrală ortodoxă la  vremea aceea, se celebrează prima slujbă. Atunci, Împăratul Justinian (527–565) a exclamat celebra remarcă: „Solomon, te-am învins!“. Domul catedralei, unic în arhitectura vremii, a dat de bănuit că ar fi fost construit de însuși Dumnezeu.

În timpul imperiului lui Justinian, orașul a atins peste 500000 locuitori, aproape de două ori mai mult decât Iașul de azi, dar a și pierdut cam jumătate din locuitori în timpul „ciumei lui Justinian“ (541–542).

Un alt împărat important de la Constantinopole a fost și Teodosie.

Dintre împărătesele bizantine sunt de amintit Zoe și sora ei, Theodora, din familia Porfirogeneților (născuți în purpură). Aleasă ca soție pentru Otto al III-lea, Împăratul Imperiului Roman de Apus, după ce iese câștigătoare ca urmare a faptului că sa sora mai mare era desfigurată de vărsat de vânt, iar cea mai mică era grasă, ea nu ajunge totuși la altar și nu se înfăptuiește reunirea imperiului deoarece Otto moare în urma unui atac pe când acosta în Bari.

Totusi, Împărăteasa Zoia s-a căsătorit de mai multe ori, iar zidurile bisericii Sf. Sofia erau împodobite cu câte un nou mozaic care să îl înfățișeze pe soțul ei, după fiecare nouă căsătorie.

Sfânta Sofia este unul dintre puținele obiective antropice care m-a dat – la propriu – pe spate, admirându-i măreția. Nu mă așteptam la ceva atât de grandios, pe care cu greu poți prinde într-o privire!

După ce ieși din muzeul-biserică-moschee, poți să reflectezi la măreția monumentului încercând gustul macunului (un meclem colorat, un fel de șerbet mai gros), ronțăind niște castane sau salivând la un porumb copt.

Ultimul împărat, cel care a pierdut orașul sub asediul otomanilor conduși de Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul) în 1453, a fost Constantin al XI-lea Paleologul, al 88-lea împărat bizantin. Mahomed al II-lea cucerește Constantinopolul pe când avea numai 21 de ani.

Sfânta Sofia, această îmbinare perfectă de mozaicuri, cărămidă, marmură (este o ipoteză că în mozaicurile sale ar fi îmbinate peste 60 de tipuri de marmură), coloane bizantine și vise de glorie, cu porți mari cât poarta raiului, a devenit moschee odată cu ocuparea orașului de către otomani. Mustafa Kemal Atatürk (părintele Turciei moderne) este cel care o transformă în muzeu.

Un mare semn de mirare îți ridică și Cisterna lui Justinian (Yerebatan Sarnici).

Cu ani în urmă, misteriosul spațiu a fost scena desfășurării unuia dintre episoadele seriei James Bond.

O poveste interesantă a Istanbulului este și cea a hotelului Pera Palace, construit pentru cei care călătoreau cu Orient Expresul, locul în care Agatha Christie a și scris romanul cu acest titlu și locul unde, uneori, Mata Hari „se odihnea“. Una dintre replicile ei celebre a fost chiar ultima. În fața plutonului de execuție, fiind acuzată de spionaj, ea a spus: „Târfă da, trădătoare nu!“

Nu am avut vreme și nici... vreme frumoasă pentru o navigare pe Bosfor, dar am pășit prin ploaie și pe malul asiatic, în apropiere de Üsküdar, locul de debarcare. Eminönü este locul unde te îmbarci și de unde ajungi în aproape jumătate de oră pe alt continent, navigând până la Üsküdar.

Marea este un pic învolburată, dar pescărușii mă însoțesc între continente.

Minaretele se înalță prin cartierele din cele două continente.

Plutesc, zâmbesc, casc ochii, trag adânc în piept aerul de mare.

Ajunsă la mal, încerc și aici o cafea, împrietenită cu niște baclavale, după ce mai trec pragul unei moschei.

Și apoi cumpăr o umbrelă. În orice oraș din lumea asta, umbrelele apar la toate colțurile de stradă, mai repede decât ciupercile în pădure și mai repede decât chiar ploaia.

 Cafeaua se bea încet, pe măsură ce te minunezi de minunea de baclava sau de börek.

Revenind la turcii celebri, Mahomed Cuceritorul este cel ce apare și în „episodul“ atacului de noapte al lui Vlad Țepeș și cel căruia Ștefan cel Mare îi dă o lecție în Bătălia de la Vaslui din 1975, lecție pe care am învățat-o și noi la orele de istorie.

Suleiman Magnificul (1520–1566) este cel care l-a angajat pe arhitectul Sinan să ridice Moscheea Suleymaniye, Moscheea Sokollu Mehmet Pașa, Moscheea Rustem Pașa.

Micuțul palat Kis Kulesi nu a mai apucat să i se treacă pragul de curioasă de mine. Data viitoare poate voi pluti și spre turnul său, unde spune legenda că ar fi fost cândva ținută prizonieră o prințesă.

Revenită pe malul Europei, mă adăpostesc de ploaie în Muzeul Maritim, unde mai învăț câte ceva, cum ar fi și cum să fac niște noduri marinărești.

Apoi poposesc și la Dolmabahce, palatul unde s-au mutat sultanii în secolul XIX (un palat de un prost gust monumental, după părerea mea), locul unde a murit și Atatürk.

Nu știu dacă garda se schimbă foarte des sau am avut eu noroc de spectacol exact când am pășit în curtea muzeului.

Gardienii erau tare drăguți.

Revenind la acel turc celebru, Mahomed al II-lea vine împotriva lui Vlad Țepeș cu o armată de 100000–120000, a doua armată ca mărime după cea cu care a cucerit Constantinopolul, căreia trebuia să îi facă față o armată de doar 30000 de ostași din Țara Românească. Cu toate astea, Vlad Țepeș reușește să aplice tactica hărțuirii (incendierea câmpurilor și otrăvirea fântânilor) și dă atacul de la 16–17 iunie 1462, rămas în istorie ca „atacul de noapte“. Sultanul îl ține minte și va primi peste câțiva ani (în 1476) cadou la pachet capul domnitorului român.

Istiklal este cea mai boemă parte a Istanbulului, dintre toate cele străbătute de mine. Aici i-am întâlnit pe turci la ei acasă, cu o splendoare de dezordine tipic orientală.

Și am prins și derby: Galatasaray–Fenerbahce. Hagi a mâncat bătaie și am înțeles că s-a și cărat... sau l-au luat la goană. Sincer, nu prea m-a interesat subiectul. Dar mi-a plăcut fascinația pentru meci a turcilor (deși am înțeles că din cauza pasiunii ăsteia uneori iese cam urâtă treaba).

Istiklal mi s-a părut un fel de Rambla de Barcelona. Oare e o coincidență că și Barcelona, și Istanbulul sunt la fel de îndrăgite de un anume gen de oameni?

Mmmmmm, mațe fripte!

Chitare, cobze și poate și balalaici își așteaptă cântecele din corzi.

Într-o boemă galerie-anticariat am creat în minte un tom de povești.

Străduțele își dezvăluie misterul în urma pașilor, pe urme de șoșoni de Muc cel Mic sau de Abdulaziz.

Pe Abdulaziz l-am cunoscut la Muzeul Marinei. Tot el a înființant și Muzeul de Arheologie din Istanbul, după ce i-au făcut poftă muzeele din Viena, Paris și Londra, și a pus Istanbulul punct terminus pentru Orient Expres.

Un suc de rodie, proaspăt stoarsă în fața ta (de fapt, în paharul tău), îți va reîmprospăta puterile pentru pașii pe care îi vei pierde aiurea prin acest oraș.

Vizitând Topkapi, mi-am schimbat părerea despre ceea ce credeam eu că înseamnă harem. Acesta nu reprezintă neapărat „muierile“ sultanului, ci „un loc interzis“,  tabu, „familia“.

Mă gândesc cu poftă și curiozitate cam ce s-ar fi putut găti în bucătaria palatului acum câteva sute de ani?

Constantinopol este și locul unde temutul pirat al Mediteranei, Barbarosa, și-a găsit nașul. Tot la „întâmplătoarea“ vizită deloc întâmplătoare (cum de fapt e soarta) aflu și despre hărțile lui Piri, printre primele hărți exacte ale Europei, ale nordului Africii și chiar ale estului Braziliei, ba chiar și ale nordului Antarcticii. Faimosul amiral, de la numele căruia și-a primit, evident, numele și harta, a desenat descoperirile sale pe pielea unei gazele, harta păstrandu-se astfel nealterată până în 1929, când a fost descoperită.

Ultimele clipe boeme istanbuliene le petrec în bazar. Mi-a plăcut să îmi iau rămas-bun și pe curând de la Istanbul în miros de kebab și de castane prăjite, în sunet de muezin chemând la plecăciune, în gustul cafelei de după kokoretsi și în odihna cugetului la secolele de Bizanț și Orient.

Mai încerc un sandvici de pește proaspăt (care probabil că dimineață încă înota în Bosfor).

Apoi urc în Turnul Galata și rămân cu imaginea moscheilor aprinse, cu marea în valuri de fum de narghilea și cu dorință de revenire.

Seni seviyorum, Istanbul!