Iosif Viehmann - Pictură în întuneric, mai 2008

„Apăi, să nu vă mai îndoiți niciodată de oamenii de munte, de speologi, de schiori, de alpiniști: ăștia sunt o altă marcă de oameni!“

‎

Domnul Iosif Viehmann, fost student al lui Emil Racoviță, povestind despre experimentul rezistenței în peșteră (mai 2008, Casa de Piatră)

Retezat – pe unde am mai pierdut toamna

Demult își dorea Simona să facem o tură montană împreună (nu că eu nu aș fi vrut) și a avut parte de ea, ca și mine, cu vârf (Vârful Bucura) și îndesat. Vremea nu se putea să fie mai frumoasă, iar munte ca Retezatul rar că mai găsești.

Ura și la gară! Mergem o parte din drum cu trenul, iar alta cu doi prieteni, cu mașina. Mă bucur că sunt de acord cu propunerea de a urma ruta Pârâul Rece–Zărnești–Poiana Mărului–Șinca–Făgăraș (nici de data asta nu oprim să căutăm templul misterios de la Șinca) și mai departe spre Sibiu. Oprim la Crama veche din Sibiu, orașul ăsta de care nu m-aș sătura niciodată. Aici facem cunoștință cu ce ar avea ciobanul în traistă (traista ciobanului), cu niște frigărui și alte bunătăți din oaie, cum ar fi pastramă, toate udate cu vinul casei... vinul casei Domnului, ca să o citez pe Simona. Și dacă până acum nu am fi fost veseli, de acum sigur suntem.

Mergem mai departe prin minunata toamnă. Deși pe șoseaua de la ieșirea din Sibiu lipsește un indicator cu mențiunea „Atenție: cai!“, un curajos cu coama aspră își face loc la trap printre mașini, ajungând pe banda a doua și depășind regulamentar.

Prin Mărginime, mirosul de lemne arse ne însoțește o vreme, ducându-ne cu gândul la poveștile de la gura sobei. Oile au culoarea ierbii de toamnă și se pierd în ea. Uneori, ele par bolovani ce se odihnesc înainte de iarna în care își vor purta lâna călduroasă, alteori, bolovanii adunați în stâna veche par oi.

Prin Sebeș, oftez cu gândul la Transalpina și îmi aduc aminte de poveștile despre Valea Frumoasei ale lui Sadoveanu. Ajungem la Sălașul de Sus înainte ca Soarele să își închidă genele și trecem pragul căsuței-gazdă în ultimele clipe de lumină.

Prima seara se închide înainte de ora 8 p.m. pentru că drumul a fost lung și epuizant. Nu ne iese schema cu trezit la ora 7 și plecat imediat ce se trezește și lumina.

La micul dejun de aici am visat cam o săptămână. Visul cel mare s-a îndeplinit astfel: se sacrifică o pită pe vatră, se taie feli și se îndeasă în prăjitorul de pâine, apoi untul se răsfață ușor peste puful ei aburind, primind o pătură de dulceață de coacăze negre.

Ne urnim din loc și ajungem înainte de ora 10 la Cârnic. Lăsăm mare parte din bagaj și închiriem ultimele camere libere, ascultând apoi propunerile de traseu ale minunaților cabanieri, Diana și Ciprian, de la cabana Codrin.

Urmăm traseul Cârnic–Gențiana–Curmătura Bucurei–Șaua Bucurei–Lacul Stânișoara–Cârnic. Mă tot întreb cum de mare parte din pădure este proprietate privată. Am aflat răspunsul documentându-mă de acasă.

Spre Gențiana, trecem printr-o pădure din care doar zânele sau piticii mai lipseau. Totul părea fermecat. Așa îmbinare armonioasă între piatră, lemn și apă nu am mai întâlnit.

Aproape la fiecare pas mulțumim pentru condițiile meteo de care avem parte. Parcă suntem într-o poveste și noi suntem piticii... sau zânele.

Facem un mic popas la cabana Gențiana, unde ni se alătură trei clujeni, după care plecăm mai departe spre Bucura, dupa ce încercăm și răcoarea apei de izvor.

Întoarcerea ne-o propunem pe Stânișoara, pe sub Șaua Bucurei.

Întinderea de pietre și jnepeni îmi aduce aminte de Alpi, doar suntem în Alpii Transilvaniei.

Tind să spun că descopăr Retezatul ca pe o îmbinare între Crai și Făgăraș, așezându-i în clasament pe locul 1 printre minunile montane autohtone.

Apa, sub formă de pârâiașe zglobii ce se iau la întrecere cu picioarele noastre printre pietre (care rămân... când apa trece) sau de cascadă ce se pierde în lacul glaciar, e un fascinant element de decor.

Ajunși în Curmătura Bucurei, salutăm din depărtare Peleaga. Lacul Bucura este încălzit de razele soarelui de toamnă–vară. Pe noi ne mai încălzește un ceai din rucsac și zâmbetele de bucurie la întâlnirea cu Bucura.

Din păcate, ziua se gată și nu e vreme să urcăm în culmea celor 2509 de metri.

Tac și îmi lărgesc privirea spre infinit. Ochii mei rar au mai văzut așa imagini... și au cam văzut.

Ne luăm la revedere de la clujeni, care se întorc în Cârnic pe același drum, iar noi mergem pe creastă, spre Șaua Bucurei, să salutăm de aproape și Retezatul.

Toate bune și frumoase, până când eu mă duc puțin la vale, exact după ce am atins Vârful Bucura. Atunci când visam la o piatră în care să opresc alunecușul, atunci a și apărut. Hmm! Iar îmi aduc aminte că viața se oprește la un moment dat și că mai greu te naști decât mori...

Mă îmbrțișez cu lumea și plecăm bucuroși la vale, trăgând tare de picioare în intunericul care ne amenința.

Soarele se joacă cu crestele și își pierde în orizont culorile calde din penel.

Se întunecă exact după ce am coborât din creastă. Noaptea printre jnepeni și pietre, iar apoi prin pădure, nu e mare bai, căci frontalele ne luminează calea.

Dar mai întâi poposim pentru ultimele sandviciuri de pe traseu (cele mai bune sandviciuri pe care le-am mâncat vreodată, mai ales pe munte), pentru ultimele picături de ceai, de data asta cu ceva întăritor, că doar se lasă rece, și cu milioane de stele la care privim cu aceeași poftă.

Fac greșeala... sau am îndrăzneala ca în pădure să mă uit în urmă. Parcă văd o pereche de ochi. Se apropie? Hmm! Parcă nu se mai văd. O fi cu ochii închiși? Cine? Păi... fiara!!!

Ajungem în Cârnic decent, înainte de 9:30 pm, și avem timp să mâncăm cu toții bătaie la table, ca desert după mâncasem și o ciorbă de perișoare și o brânză cu mămăligă cum numai la cabană poți găsi după un drum epuizant.

Duminică cine a mai avut putere să mai urce pe undeva? Toti mușchii protestează. Totuși, facem o mică plimbare până la Cascada Lolaia, că trecusem pe lângă ea și nu știam cum curge apa printre pietre.

Strâgem bagajele și facem cale-ntoarsă spre Sălaș. Mai facem câte o bucurie unei pisici și unui câine cu mâncarea plimbată în rucsac.

Câteva case hațegane s-au dovedit cu adevărat de piatră și au rămas în picioare (în temelii) peste ani.

Oprim să le fotografiem și ne declarăm bucuroși că mai putem admira așa ceva.

Înainte de despărțire, mai adăstăm la Cetatea Câlnic, cea pe care am cunoscut-o eu pe când mă întorceam din Apuseni.

Mă bucur că nu sunt o pierde-toamnă de oraș și că mi-am mai încărcat o dată privirea cu nuanțele anotimpului cu rod de vie.

O ultimă bucurie este că prețul biletului de autocar de la Sibiu la București este tot 30 de lei, ca astă vară.

Frunze și multiplu de două roți

Iubesc toamna!

Este anotimpul căruia i-aș face o declarație de dragoste în fiecare zi... în fiecare zi cu soare. Deci, odă toamnei!

Și ce poate fi mai mângâietor pentru spirit când împletești trei pasiuni: motociclismul, fotografia și călătoria, toate într-o zi de toamnă? Îți spun eu: trei zile de toamnă, cu aceleași activități îmbinate, cu tot cu prietenii alături.

M-ar fi durut să irosesc o zi cu soare în oraș, ziua mai fiind și sâmbătă, pe deasupra. Motociclete treceau pe lângă mine în convoi. Îmi vine un gând pe care nu îl liniștesc decât suind în șa. Care șa că a mea e deja la iernat.

Primul venit în gând e un prieten care tocmai își pornea motorul. Îl rog să facă o mică escală și să mă ia și pe mine. Pentru el era prima oară când lua pasager, iar eu chiar aveam nevoie de o doză de adrenalină, știind totuși că nu risc prea mult pentru că omul e cumpătat și de încredere și doar mai fuseserăm la drum împreună, fiecare în șaua lui.

Cum este deja ora 3 p.m., hotărâm să dăm o fugă colea, lângă casă, până la Snagov, destinație de evadare pentru orice tură spontană pe lângă București. Iubesc toamna și mai ales toamna în pădure, cum își face ea de cap în culori.

Regăsesc pădurea de la Snagov inundată de splendoarea din frunzele arse de octombrie.

***

Mai vine și o duminică, din altă săptămână, cu mai mult soare. Cum deja încălzirea e făcută, Florin cedează repede rugăminții mele de a da o fugă la pădure, de data aceasta până la Comana, altă destinație de urgentță motociclistico-biciclistică.

Complotez de multă vreme să cuceresc și aceste meleaguri, atrăgându-mi atenția și anul trecut când am traversat Dunărea călare în șaua mea. Îmi mai vine o idee și mai dau un telefon, la gândul că drumul e frumos cu oameni și o întreb pe Irina dacă nu dorește să își plimbe și ea BMW-ul alături de Transalp. În mai puțin de jumătate de oră ne întâlnim și ieșim spre Comana.

Oprim mai întâi la Mânăstirea Comana, cea a cărei istorie se leagă de numele lui Vlad Țepeș și despre care există ipoteza că aici ar fi îngropat. Zidurile vechi ne privesc resemnate de anii trecuți peste ele.

Reușim să facem ceea ce nu au reușit turcii: să cucerim locuri neumblate de noi până acum.

În meandrele Neajlovului toată lumea caută dinții lui Sinan Pasa, dovada, probabil, că George Coșbuc încă mai este citit.

Podețe și punți de lemn cu suspine ne fac accesul mai ușor peste apele ce se revarsă către Dunăre.

Cum am făcut și în alte popasuri ecumenice, îmi promit să mai pun mâna pe o carte de istorie.

Alegem de pe hartă drumul ascuns printre copacii cuceriți de toamnă.

Nu îmi imaginam atâta frumusețe într-o câmpie și, mai mult, că regiunea este considerată a doua după Delta Dunării ca importanță faunistico-vegetativă.

Primăvara, Parcul Natural Comana este prilej de sărbătoare atunci când înflorește bujorul. Și mai aflu că e rezervație și de mărgăritar (lăcrămioare), exact floarea mea preferată (alături de liliac).

Facem și un pic de echilibristică, ajungând la ceea ce cândva era o locuință lacustră... sau un fel de cort.

Din păcate, lemnul a cam putrezit, iar interes nu prea are nimeni să reamenajeze traseul.

Visez la o revenire în zonă, pe ape.

Mai dăm o tură peste șleaurile din pădure și facem cale-ntoarsă la șosea.

Din mers, văd ceva ce probabil că nu aș fi observat dacă eram la ghidon: Casa Memorială „Gellu Naum“. Oare aici s-a născut Apolodor, pinguinul călător?

Seara se lasă, dar ajugem și la Giurgiu, îl traversăm în fugă, bem o ciocolată caldă/ceai/cafea și ne întoarcem în oraș, cu gândul la o nouă evadare, prin altă pădure, în alt weekend.

***

Cum pentru weekend se anunțau cam 20 de grade pozitive, planul de ieșire din granițele Bucureștiului se țese repede în mintea mea.

Cum de această dată vreau să mă bucur cu cât mai mulți prieteni motociclisti, trimit mai multe invitații la călătorie, iar rezultatul este că plecăm la drum cinci motociclete, cu două motocicliste și trei motocicliști la ghidon... și eu pasager.

Traseul îl fac cu mirare și cu bucurie că mai sunt locuri de descoperit în țara asta minunată. Stabilim ca motive de deplasare – nu că drumul în sine nu e mai important decât destinația – conacul de la Brebu și ruinele Micului Trianon de la Florești.

DN1 mi se pare mai haotic decât de obicei, aglomerat de toți cei care doreau să ajungă pe Valea Prahovei într-o zi de toamnă-primăvară.

Facem o primă regrupare la o benzinărie din Câmpina, apoi mergem mai departe și reușim să facem de vreo trei ori dus-întors, ratând direcția catre Brebu. Tot răul spre bine, ca de obicei, pentru că ajungem pe o minune de drum: Câmpina–Șipote–Barajul Paltinul.

Serpentine urcă și coboară, ca o simfonie printre copacii scuturați de podoaba de peste an. Sufletele noastre cântă de bucuria întâmplării și fiecare dintre noi își promite să revină cândva pe aceste meleaguri.

Pentru că tot suntem în zonă și pentru că nu mai poposim de data asta la Brebu, oprim totuși la Barajul Paltinu de pe Doftana.

Cum eu și Florin am mai avut o tentativă cu câteva luni în urmă și atunci ne-a oprit furtuna, acum ne bucurăm de cum se scaldă soarele în lacul de un albastru de mare.

Urmează apoi să descoperim ceea ce îmi doream demult: Micul Trianon.

Povestea Palatului de la Florești, care nu avea să fie locuit nicicând, este terifiantă. Lipsită de noroc în ceea ce privește nopțile de bal visate între zidurile celor șapte săli imaginate de domnița Alice, fiica Nababului Cantacuzino, bijuteria arhitectonică a fost devastată de războaie și de neglijența umană.

Însă mult mai mult noroc a avut Palatul Cantacuzino din Bușteni, construcție oarecum contemporană cu Micul Trianon.

Pentru a pătrunde în curtea domeniului, nu trebuie să urmăm indicatoarele, ci să mergem înainte, prin stânga zidurilor. În dreptul micii benzinării de pe partea stângă a drumului principal se face o mică străduță printre case. Dacă nu am fi întrebat, am fi nimerit destul de greu intrarea.

Și soarele apune după ziduri... Și noi încălecăm în șa (șei)... Și alte călătorii vor urma.