Pe meterezele de gheata din Fagaras

Incepe weekendul – la mine de joi seara pentru ca asa vreau eu – si pentru ca vineri trebuia sa plec cu ce oi avea noroc la Pitesti, sa fiu pe la 4 p.m. acolo. Planul de acasa nu se potriveste cu cel din Constanta si astept sa vina baietii sa ma pescuiasca pe la 5 p.m. (dupa ce lasa strutul decedat la Antipa)…care 5 p.m. a devenit pana la urma 7 p.m. Nici o problema caci imaginea Faragasului avea sa ma consoleze, numai ca tocmai de dorul lui nu mai puteam eu.

Inainte de autostrada facem o mica rocada, iar eu sunt repartizata in masina lui Bivuacul ("tatal" dry toolingului din Romania) – asa cum il cunoasteti majoritatea celor care va urcati pe pereti.


Pentru mine drumul spre Fagaras pleaca de la Constanta si trece inevitabil prin Pitesti. Ajungem pe la vreo 9 p.m. si ceva la Pitesti, o luam pe Ana de la club impreuna cu cateva perechi de schiuri si pe Catalin din autogara, sosit tocmai de la Mures -Targu Mures (inca o data mi-am reconfirmat faptul ca pe acolo sunt numa’baieti faini).

Primesc ca tema de acasa pentru drum sa fiu atenta de unde incepe zapada. De pe la Capataneni isi face mai pregnant aparitia, iar pe sosea cam dupa baraj. Trebuie sa stii ca oficial drumul e deschis pana la Piscul Negru, dar vola de la Capra face drum pana acolo. Drumul nefiind oficial deschis, in caz de accident sau mai stiu eu ce, asigurarea nu are valoare pe aceasta bucata de drum. Asa ca atentia trebuie sporita.

Senzatiile de déjà vu sunt si ele prezente, cam pe la aceeasi ora reusind si acum un an sa fim acolo in drumul spre petrecerea Revelionului de la Piscul Negru (best Revelion ever…until now). Barajul e tot acolo, iar pauza o facem – deja e un obicei – inainte de a il traversa, asa cum am facut si asta-vara cand am fost sa curatam lacul Capra. Masina se emotioneaza si ea de reintalnirea cu maretul Fagaras si cu vreo 2 km inainte de destinatie derapeaza in curba. Ana tipa, noi ne speriem, masina e cu 180 de grade pe contrasens, din spate vine Leca, zapada e mare si de peste 2 metri de o parte si de alta a drumului…o mica manevra si revenim pe sensul corect. In cateva minute deja ne imbratisam prietenii care ne asteptau la ceas tarziu in noapte, cu masa pusa (ospitalieri ca de fiecare data). O ciorba calda se pune intre noi si drumul catre pat. O savuram cu pofta, ne mai spunem una-alta si la culcare. Cabana Capra avea sa ne gazduiasca pentru doua nopti care au trecut ca una. Cabana are 3 stele, dar - dupa cum spunea cabanierul – “daca iesi afara sunt mult mai multe”. Si da, de fiecare data cand merg la munte ma uit cu ochii…in stele.

Dimineata ne trezim cu chin inainte de 9 a.m. cand era micul dejun, dupa care aveam treaba. Inainte de a trage cu arcul sau de a ne duela cu sabiile la cetatea lui Tepes, a trebuit sa punem umerii la treaba sa mai ridicam ceva ziduri deoarece incalzirea globala o cucerise. Cu ceva zile in urma au vizitat-o impreuna 14 grade Celsius cu plus si nu pentru o zi-doua. Au stat ele vreo cinci zile, insotite fiind in asaltul lor si de o ploaie. Asadar, pe cand la Bucuresti erau 10 grade cu minus, pe acolo noaptea erau vreo 5 cu plus, grade ce au trezit din somn si ursul ce a vizitat versantul din fata cabanei.

Eu ajut un pic, dand cu maiul in zapada, adica un fel de a da cu bata in balta. Cofrajele sunt umplute cu zapada cu ajutorul frezei de zapada si al bratelor ce cara zapada cu lopetile, iar zapada trebuie tasata. Astfel, azi am fost pisaloaga nu numai la figurat, dar si la propriu. :D

Dupa amiaza facem si o mica plimbare pana un Fundul Caprei. Crucea de pe Arpasel se vede foarte clar. Zapada a stat cuminte si nu a venit peste noi. Ne-am intors la cabana o data cu apusul. Dupa cina, ne-am mai jucat un whist (ocupatie de baza).

Dimineata, care mai de care tragea de timp sa isi faca bagajul si lua ultimile lectii de schi. Eu m-am bucurat de plimbarea cu achia (targa ce cara persoanele in cel mai bun caz ranite pe munte) si de ultimile clipiri peste creasta.

Drumul spre casa a fost linistit, fara alte incidente. Din pacate, ninsoarea pornita inainte de ora stabilita de plecare ne-a grabit pornirea. Fulgii mici si desi s-au marit si s-au asternut in calea noastra. Dupa cativa kilometri, inainte de baraj, deja eram in alt anotimp. O toamna tarzie era prezenta.

Haggard si Amorphis - hard to forget

Anul gothic metal continua asa cum a inceput: cu trupe nordice pe meleaguri mioritice. Germanicii au venit iara sa fluture pletele rockerilor din Romania.

Din nou intru in atmosfera gothica facand o mica plimbare inainte de concert prin parcul Herastrau. Leaganele ma tentau, dar ma grabeam sa imi legan sufletul cu muzica nemtilor de la Haggard, apoi sa il trezesc la realitate cu cea a finlandezilor de la Amorphis.

Ma numar printre norocosii care apuca sa intre printre primii in sala si fur cateva momente din repetitia "orchestrei" Haggard.

Concertul incepe cu romanii nostrii de la Frozen Dust. Personal ii cunoscusem la concertul cu Paradise Lost si stiam ca voi avea prilejul sa ii vad in evolutia din deschiderea mult asteptatului concert. Ca stil s-au potrivit foarte bine cu ceea ce urma, soprana a facut fata cu bine liniei melodice, dar si jocului de scena; chitaristul asemenea.

Au fost o prezenta gothica potrivita, desi anumite pareri spuneau ca sunt cam tristi si ca nu prea mai prinde genul in prezent. Din reactia publicului nu prea s-a dedus aceasta. Probabil ca aplauzele nu prea numeroase s-au datorat nerabdarii de a ii vedea pe Haggard mai curand.

Asia Nasseri, Claudio Quarta, Ally Fiddle, Michi si ceilalti componenti ai trupei germane generatoare de vise cu iz transilvan au oferit unul dintre cele mai frumoase spectacole ce au avut loc vreodata pe la noi. Asteptarea lor a meritat cu varf si indesat. Nu ma mai gandesc cam cum ar fi fost concertul de la Sibiu daca nu ar fi existat necazul care sa il anuleze. Sunetul a fost ireprosabil, “ca pe disc” ca sa citez o parere din public. Cine i-a vazut anul trecut si la Wachen a confirmat valoarea de ne egalat a profesionistilor in stare sa isi coordoneze instrumentele atat de bine.

Haggard ne-au amintit inca o data ca “totusi se invarte”: Eppur Si Muove. Aproximativ 2500 de fani s-au descatusat pe acordurile celebrelor compozitii. Nostradamus si Galilei au fost amintiti pe rand in sala ce mai avea putin si sarea impreuna cu noi.

Cadoul de bis a fost "Awaking the century”, probabil cea mai asteptata piesa din repertoriul lor. Lor nu le venea sa plece, iar noua nu ne venea sa ne despartim de ei. Si am ramas impreuna pana a inceput Amoprhis si inca mult dupa. Mai rar asa artisti si valorosi si modesti.

Pana sa inceapa sa cante finlandezii, cei de la Haggard au tot oferit autografe si nu au refuzat pe nimeni din cei care au dorit o fotografie cu ei.

Claudio m-a ajutat sa fac vreo doua fotografii haioase cu colegii sai, rugandu-ma sa i le trimit si lui pe e-mail, ceea ce am si facut. Sper ca nu s-au suparat prea mult pe noi. :)

Amorphis (Tomi Joutsen - voce) Esa Holopainen - chitara, Tomi Koivusaari -chitara, Santeri Kallio - clape, Niclas Etelavuori -bass, Jan Rechberger – tobe) au urcat pe scena dupa mai multe minute de linistire a spiritelor, reusind sa le agite din nou.

Prezenta scenica a lui Tomi a fost una de zile mari. Initial as fi zis ca are ceva "combustibil" la bord, dar nu, doar energie de consumat. Incepand cu "I of crimson blood", urmat de "Towards & against", Amorphis au reusit sa mai scoata ceva urlete si topaieli dupa Haggard. Forte mai erau. "Against widows" a fost uina dintre cele mai asteptate si apreciate melodii ale lor, pe buna dreptate.

“Black winter day” e piesa de la bis care incheie seara. Iesim afara si o ninsoare deasa ni se asterne pe pletele ce au fluturat cateva ore bune.

Avand in vedere ca nu am mai avut voie sa facem fotografii in fata scenei ca de obicei macar la primele trei piese, a trebuit sa ma multumesc cu ceea ce puteam prinde din public. Trebuie sa ii multumesc lui Grigore pentru teleobiectiv si pentru ajutorul dat in resuscitarea aparatului foto.

p.s. Aspectele negative au tinut de organizare. Ce nu am inteles a fost de ce accesul publicului s-a amanat pana spre ora 19. Initial intrarea trebuia sa aibe loc incepand cu ora 18.00. Eu am reusit sa intru mai devreme si pana spre 18.30 e adevarat ca cei de la Haggard inca repetau. Probabil aceasta sa fie explicatia. Insa, nu inteleg de ce nu s-a amanat un pic si inceperea concertului. Cei de la Frozen Dust au inceput sa cante la doar cateva minute dupa ce sala a fost dechisa publicului, o sala pe trei sferturi goala. Cand au inceput concertul cei de la Haggard, multi fani erau inca afara, reusind sa intre undeva spre jumatatea concertului.

E trist ca toti i-am asteptat cu multa nerabdare, ca biletele au fost epuizate cu multe zile inainte si ca desi te numarai printre cei norocosi, mici amanunte de organizare te tin la usa, venindu-ti parca sa treci prin zid de nerabdare. Cu toate astea, le multumim si noi Oanei, Codrutei, Soniei si Alexandrei – asa cum a facut-o si Asia Nasseri la finalul cantarii – ca ne-au oferit un concert pe care il vom uita dupa multa vreme.

Negura Bunget intr-un Paradise Lost

Sambata ma indrept catre Romexpo prin negura Herastraului la ceas de seara. Apoi negura de afara este inlocuita de “negura” din sala pe trei sferturi plina de purtatori de blugi si haine de piele…si plete (care mai au), cu totii doritori a fi martori si participanti activi la concertul Negura Bunget si Paradise Lost. Eram gata de o seara metalica, excelent organizata.



Negura Bunget – cea mai “rea”, dar in acelasi timp cea mai “daca” trupa de la noi - nu-i mai vazusem de mult dar nici nu i-am uitat, m-au surprins intr-un mod placut si de data asta. Mi-am amintit cu placere de vremuri de mult apuse pe cand se intamplau niste concerte bestiale prin vechiul Mamou cand i-am vazut pentru prima oara. Pe atunci de abia isi schimbasera denumirea din Wiccan Rede. Sunt niste oameni foarte calzi si cum altfel ar fi din moment ce au versurile pe care le au (probabil ca unii o sa radeti la asta, spunandu-mi ca la black metal nu conteaza versurile ca oricum nu intelegi nimic, dar nu e chiar asa). Ce imi place mie la Negura Bunget (nefiind o fana infocata a black-ului) este melodicitatea lor. Nu poti sa nu recunosti ca atmosfera lor chiar e muzicala si nu ai cum sa nu remarci elementele folclorice.



Buciumul suna cu jale si da startul unei lungi calatorii prin padurile Transilvaniei, iar toaca va bate ritmul acompaniind tuba. Piese de pe “Maiastru Sfetnic”, “‘N Crugu Bradului” si de pe ultima inregistrare “OM” ne duc departe. Calatoria black metal incepe destul de punctual la ora 7 si foarte un pic. Timp de o ora si jumatate (in care s-a filmat si un DVD) unii dintre cei prezenti s-au lasat purtati de povestile timisorenilor uitand de sine. Finalul ne-a dus in “Vazduh”, apoi in “Tesaru de lumini”.


Dupa cantare, cineva se intreba “De unde au luat lectiile de toaca?” 

Intre pauzele muzicale, nu poti sa nu te distrezi cu jandarmii de care uneori imi e mila ca se afla la locul nepotrivit: “E balamuc aici, nu pot sa te aud!!!” explica unul dintre ei celui care il sunase pe mobil. Daca nu au experienta cu astfel de concerte, cu siguranta te va distra uimirea de pe chipurile lor la vederea “ritmurilor/impinsaturilor de pogo”.



Dupa o lunga pauza - cam de o ora cum e obiceiul - apar si paradisiacii pierduti. S-au tot auzit voci cum ca trupele bune candva vin sa cante si la noi cand ies la pensie. Parerea mea e ca vin dupa ce se tund, dupa ce isi inlatura pleata fluturanda candva, dar nicidecum intr-un moment in care nu mai au nimic de spus. Cu pletele pierdute au aparut pe scena Aaron Aedy (chitara ritmica), Steve Edmondson (chitara bass) si Jeff Singer (tobe), alaturi de “greii” gothic metalului Greg Mackintosh (chitara) si, evident, Nick Holmes - cel care si-a pus deja vocea ca emblema formatiei.

Paradise Lost – cei care ii poarta cu onoare numele poemului lui John Milton – s-au aflat la al treilea lor concert in Romania: primul pe stadionul Dinamo, cu ocazia de mult decedatului festival Skip Rock undeva prin 1994, iar cel de-al doilea in octombrie 2005. Si daca la primul eram prea mica incat sa am acordul parintilor de a merge in gloata de latosi, iar la cel de-al doilea eram plecata hai-hui din tara, pe acesta clar nu mai trebuia sa il ratez.



Primul contact cu Paradise Lost l-am avut prin ’95 cand incepusem liceul (ales in cele din urma in functie de renumele rockerilor si de pozitia langa Piata Romana) cand ascultam un radio de gen (Fun Radio care din pacate nu mai exista) si unde i-am cunoscut pe britanici. Apoi mi-am cumparat albmele Icon si Draconian Times sub forma unor plastice cu doua gauri carora noi le spuneam casete. ;) Azi nici nu mai am la ce sa le ascult, dar le-am de suflet. Noroc cu mp3-urile.



Bucurestiul a avut onoarea de a gazdui unul din primele concerte ale trupei de anul asta.
Primele acorduri ce ne fac sa sarim in sus sunt cele ale piesei “The Enemy” de pe “In requiem” (2007). Vocea lui Nick Holmes ai fi recunoscut-o “si cu ochii inchisi” daca ai ascultat ceva melodii de-ale lor.

Cele mai dorite melodii s-a vazut din reactia publicului ca au fost As I Die, Gothic, One second … si ca orice trupa ce se respecta, au pastrat prajiturile ca desert: doua bisuri (speram si la al treilea) cu Embers fire si Last time.



Daca aveti drum prin Germania (tara unde au foarte multi fani, ca dovada si multitudinea de concerte de aici), ii puteti insoti la concertele din februarie.

Piese “traditionale” de pe Icon (1993) – preferatul meu si probabil al multora alaturi de Draconian Times (1995) si Gothic (1991) au facut peretii salii sa vibreze mai bine de o ora si jumatate (vreme de care nici nu mi-am dat seama cum s-a scurs): Ash and debris, Erased, No celebration, So much I lost, Praise Lamented shade, Enchantmed, Requiem, Unreachable, Never for the damned, Say just words.



Inca o data mi-am reconfirmat faptul ca imi place energia britanicilor. Dupa The Rolling Stonnes si Paradise Lost, nu pot decat sa ii astept cu si mai multa nerabdare pe Iron Maiden si in special pe Dickinson (chiar daca ma va zbura numai muzical si nu cu un avion – eu una il admir si pentru aceasta pasiune comuna, aceeea de a pilota).

Asadar, a fost rock and "Let there be rock!" again. Ne revedem la Amorphis si Haggard ca acum stim cum sa ajungem (tot acolo - Complex Romexpo - Pavilion 18).

Magura - undeva intre Bucegi si Crai

E duminica dimineata si eu sunt in Bucuresti, dar nu pentru multa vreme. M-am trezit din nou inaintea Soarelui si pe drumul spre imbarcare il vad cum rasare printre blocurile de beton gri. Culorile de inceput de zi dau viata pana si copacilor ciuntiti si fara frunze sau a ceea ce au mai ramas din ei.

Incalzirea pentru drum o fac mergand pe jos 15 minute (irelevant pentru cele doua ore de mers zilnic).

Compania pe care am avut-o de data asta a fost una rar de buna. Am ras intr-o zi cat in ultimile trei luni la un loc. Nu numai ca vad ca nici altii nu au toti boii acasa, dar chiar le lipsesc mai multi decat mie.

Plecam spre cabana/pensiunea Magura care prin intuitia prietenilor mei se afla la ..ati ghicit: la Magura. Ma intreb daca gaseau pensiunea Paris (stiu eu ca e una prin Sinaia), oare am fi mers la Paris? :) Astfel ca mergem la Magura, la satul ce se desfasoara intre Muntii Bucegi si Muntii Piatra Craiului, unde se ajunge din Zarnesti, cu masina pe curbele provocatoare ale unui drum forestier care coteste spre stanga - pe deal - in dreptul Fantanii lui Botorog, unde mergi spre Prapastiile Zarnestilor. Ama se intereseaza de toponimia fantanii si primeste raspunsul ca Botorog era un zarnestean care a sapat fantata pentru fiicalui. Intrebarea fetei este: "Si de ce nu se cheama fantana fetei lui Botorog?" sau mai bine zis "Fantana lu'fata lu' Botorog".




Cautand in trecut, imi aduc aminte ca prima oara m-am minutat de locurile astea fix acum doi ani, insa de cate ori ajungi aici nu se poate sa nu gasesti bruma de liniste sufleteasca de care ai nevoie. Fie ca mergi primavara, vara sau toamna, peisajul te va incanta.


Poposim la una dintre cele mai primitoare pensiuni din Romania: la Vila Hermani, aceasi care m-a primit cu caldura si la inceput de 2006.



Pranzul s-a dovedit un adevarat festin, mai ales ca pe gazde le cunosteam cat de calde sunt, contrar spuselor cum ca nemtii sunt oameni reci.

Incepem “dezmatul” gastronomic cu niste suc natural de mere - de unde altundeva daca nu de la Malancrav – celebra localitate pomicola, dupa care incercam o tuica de anul asta (eu una beau tuica o data pe an sau mai rar, dar asta chiar trebuia incercata), dupa care vine supa, de pui cu taitei pentru prietenii mei si din legume pentru mine (sunt in perioada de excludere a carnii din alimentatie, asa ca am facut nota discordanta de meniul lor). Surpriza din supa mea au fost perele despre care am aflat ca sunt pere dupa ce am terminat delicoasa licoare, dreasa cu smantana. Daca inca nu v-am facut pofta, va spun ca felul doi – sosit dupa ce dovedim si o carafa de vin fiert cu toate minunatiile in ea – a fost un castron maricel cu carne de vita cum numai nemtii stiu sa o gateasca, un alt castron cu cartofi, iar pentru mine cel mai bun orez pe are l-am mancat vreodata, asezonat cu niste morcovi fierti cu susan si conopida pane. Langatoate astea a venit si o aslata de varza taiata marunt si insotita de mara. Desertul nu a lipsit nici el si a fost prezent sub forma unei placinte cu mere, pudrata cu zahar din abundenta. A mai urmat si un ceai de menta sau mai bine zis dement de bun, cu tei (nu stiu daca baietii stiau ce efect are acesta asupra lor :D) si cu fructe.



Pe langa superbele peisaje din zona, mai puteti admira sau mai bine zis rasfoi cartile din biblioteca de la intrare. Cum era de asteptat – avand in vedere ca majoritatea oaspetilor sunt de origine germana si cartile sunt in limba lor materna. Pe mine ma astrage ca si data trecuta un album cu fotografii din Transilvania. Mi-am marturisit in mai multe randuri dragostea pentru aceasta parte din Romania, dragoste dovedita si cu alegerea Vaii Tarnavei Mari pentru lucrarea de diploma tocmai pentru a ma deplasa in zona si a vizita cat mai multe biserici – cetate sasesti.



Rasfoind eu cartea dlui. Peter Jacobi – Pelegrin prin Transilvania, la masa mea vine insusi dl. Hermann Kurmes, proprietarul, gazda mai mult decat primitoare. Dl. ma intreaba ce imi copiez eu in agenda si ii spun ca imi notez numele cetatilor pe care sper sa le vad anul viitor in opririle cu prietena mea motocicleta. Atunci elm a intreaba daca am fost la Vulcan, langa Brasov. Ii spun ca nu si ma intreb de ce nu am facut-o fiind asa aproape. Nici macar nu stiam de ea. In cateva minute imi spune o scurta istorie a Brasovului si imi aminteste astfel cum ca cu secole in urma orasul era numai in interiorul cetatii, in Schei, Bartolomeau si Blumana find in afara sa. In afara zidurilor, constructiile trebuiau sa fie numai din lemn – localicii nu aveau dreptul sa isi faca constructii din piarta pentru a putea arde in fata pericolelor turcesti sau tatarasti. Imaginati-va toata povestea spusa cu un neobosit zambet pe buze si cu o pasiune rara.




Si unde vi s-a mai intamplat sa vina proprietarul sa iti stranga farfuriile de pe masa sau sa iti aduca mancarea si sa iti spuna cu drag ce ai in farfurie? Oricand va puteti duce pe cineva drag in casa familiei Kumes caci este mai degraba o casa decat o pensiune.
Inainte de plecare, Cristi il ajuta pe domn sa puna la punct usa usor debalamata, iar in semn de multmire primeste un salam, o raritate de delicatesa. Mai mangaiem un pic dulaii blanzi ca niste pisoi, dupa care o luam usor pe potecuta la apus.


Nu puteam sa merg in zona si sa nu imi salut partenerul de drum spre Cernobil and back. Skywalker mi-a inmanat cel mai documentat dvd despre acest loc.

Saptamana viitoare se merge la pensiunea Magura...de la Muscel sau Musciel cum zic amicii. :D

Dubai - (not only) money can buy

Daca deja stabilisem “botezul” Asiei pentru anul asta, iata ca soarta m-a adus acolo mai devreme si nu in Turcia - care imi era cel mai la indemana si deja pe lista de proxime calatorii, ci tocmai in Peninsula Arabica.

Si daca imi imaginam un Revelion plin cu zapada, undeva prin Maramures sau prin Muscelele Argesului, cum era oarecum stabilit, iata ca am parte de cel mai calduros Revelion, la propriu, iar nisipul este cel care va lua locul zapezii. Sper insa ca incalzirea globala sa nu il faca prea curand posibil si pe meleagurile noastre.

In ultima zi de Craciun plec in Dubai – unul dintre cele sapte Emirate, sa insotesc ca si ghid un grup de-ai nostri (adica de romani).

Zborul este cu Austrian Airlines - cu escala la Viena. Poate ar fi trebuit sa ma astept: cand zbori cu austriecii, inevitabil va fi si Mozart la bord. Muzica lui si imaginea Alpilor te vor insoti pe parcursul intregii curse in avion.

Evident ca in aeroportul din Viena cel mai vandut produs este ciocolata sau produsele pe baza de cafea. Se pare ca si aici una dintre limbile cele mai vorbite este aceeasi cu cea vorbita de Paste in Bulgaria: romana. Si nici nu era nevoie sa deschida romanasii gura ca ii ghiceai ca sunt de-ai nostri. De fiecare data conationalii imi sar in ochi prin lipsa de rafinament sau de bun simt. Suntem – se pare – o "cultura aparte".

Decolam din Viena la primele ore din noapte. In avion ni se ofera un film cu Catherine Zetta – Jones, titrat in japoneza si dublat in germana. Mda, ne interesant…pana schimb canalul auditiv si il aud in engleza.

Ajungem in Dubai la ora 2 am (ora 00 in Romania). Pe aeroportul din Dubai zborurile internationale sunt numai noaptea (transcontinentale). E cel mai mare aeroport din cate am vazut pana acum (si nu am vazut putine). Ca sa iesi din aeroport esti supus la numeroase controale, iar surpriza pentru doamne este ca le fotografiaza retina. Barbatilor nu. Am intuit eu ca asta s-ar face pentru a nu le supune pe femei dezvelirii chipului.

Emiratele Arabe Unite sunt in numar de sapte: Dubai, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah, Fujairah si Abu Dhabi – capitala statului, al carui emir este si presedintele peste fratia celor sapte. Ziua nationala a Emiratelor este serbata la o zi dupa ziua Romaniei. Pe 2 decembrie 1972, sase din cele sapte emirate s-au unit, alaturandu-li-se in ‘73 si cel de-al saptelea.

Emiratele Arabe sunt cea mai curata tara araba din cate am vazut. La acest capitol nu se pot compara cu ele Egiptul, Tunisia sau Marocul. E o alta lume, desi civilizatia e cam aceeasi. Si tot aici am vazut cei mai frumosi barbati (eh, fiecare se uita dupa ce il intereseaza). Infasurati in cearceafurile alea albe imaculate….Luxul si bunul gust se vede pana si la femeile imbrobodite din cap pana in picioare.
In prima zi facem un tur de Dubai, nu de alta, dar oamenii trebuiau sa se familiarizeze cu mall-urile, doar de aia venisera acolo, sa isi cheltuiasca banii. Trecem repede prin fata Cotroceniului sheicului local si in drumul nostru paunii stau asemeni curcilor si gastelor din satele de tara de pe la noi. Cei mai frumosi pauni albi isi expun penele in fata noastra, sub palmierii din fata palatului. Imaginea stolului la amiaza in drumul spre cuib (banuiesc ca) e de neuitat.

Vizita inclusa in program la muzeul din Dubai a fost refuzata in unanimitate in favoarea umplerii burdihanelor. Din absoluta intamplare - deoarece nu prea le aveam cu orientarea locala in prima zi – aveam sa il vizitez cu mare admiratie in ultimile ore in Dubai.

Dubaiul este intr-adevar un paradis fiscal: nu sunt taxe, nu sunt impozite, dar nici protectie – totul se plateste (nu ai nici fond de pensii pentru care sa alegi in urma unei hartuitoare campanii si nici asigurari medicale). Absolut totul se plateste. Chiriile sunt foarte mari.

Creek-ul – canalul – este una intre atraciile principale ale Dubaiului, mai ales noaptea sub lumini. Cursul de apa a fost dragat si facut navigabil de catre emir cu ani in urma, emir ce a avut o viziune si s-a imprumutat de multi bani pentru aceasta. Si a reusit!

In Dubai te afli frecvent pe o sosea aflata deasupra altei sosele si peste care trece o alta sosea suspendata…cel putin. Politia castiga lunar in jur de 1 mil. USD in amenzi. Pe toate drumurile sunt limitatoare de viteza, foarte late si foarte inalte incat chiar trebuie sa incetinesti serios. Bulevardul principal are sapte benzi…pe sens. Cele mai inguste bulevarde au patru benzi (pe sens).

Trotuarele si parcurile mai sunt ornamentate cu frumosi caluti si soimi colorati, asemenea vacilor din Bucuresti.

Metroul de suprafata este in constructie. El va fi metroul cu cel mai lung traseu din lume, ajungand la vreo 145 km lungime. Functionarea lui va usura accesul celor cateva zeci de mii de navetisti care nu isi permit sa traiasca in Dubai si vin zilnic din Sharjah sau Al Ain, emiratele vecine Dubaiului.

Steagurile stau semete in orice loc. Pana si palmierii sunt infasurati adesea in benzi colorate in nuantele drapelului: negru, rosu, alb si verde. Macarale uriase isi inalta bratele deasupra constructiilor de beton. Imaginea blocurilor ce nu se mai sfarsesc ofera o imensa panorama de betoane si sticla si depaseste grandoarea celor din Chicago sau New York. Daca de Bucuresti fug de cate ori am ocazia tocmai de imaginea acestor betoane, acolo am ajuns la mama betoanelor”, o metropola betonica.

Boschetii predominanti sunt din bougainvillea, o floare puternic colorata care rezista foarte bine conditiilor climatice aride locale. Poza emirului este “pe toate gardurile” sau cum spunea cineva “astia fac reclama seicului”. La orice colt de strada se afla o moschee. Seara in fata lor e plin de perechi de pantofi.

Am fost surprinsa sa vad foarte multe motociclete, majoritatea Honda RoaD Master 200 CDD sau Hero 100 SS. Adesea castile se lasa pe sa, neasigurate. De fiecare data este gasita la locul lasat.

Rufe multicolore sunt puse la uscat priuntre aparetele de aer conditionat.

Anual seicul face cadou un cartier de case. Daca primesti un asemenea dar, nu vei plati nimic (nici macar impozit) si il poti lasa mostenire. Proprietatea este a ta pe veci, numai ca daca vrei sa iti iei talpasita, nu ai voie sa o vinzi. O vei inapoia seicului. Cartierul “as a gift” vine la pachet cu o scoala, dispensar si mochee. Daca esti ortodox sau de alt rit decat cel musulman, ai dreptul la biserica confesiunii tale, ba chiar statul (prin acesta de fiecare data a se intelege emirul) ti-o ridica din fondurile sale.

Intr-o seara am facut ceva deosebit: am mers pe jos pana la hotel in cautarea unei shaorme. Din pacate shaorma mult poftita va fi inselata cu un sandwich de la un fast food american mult blamat de mine. Mare greseala! Desi mergeam pe strada in noapte si… in fusta, nimeni nu m-a strigat cu racnete de genul ”Hei, papusa!” si asta o spun nu ca nu intelegeam suieratul limbii materne locale, dar chiar nu am avut probleme cu astfel de abordari. Daca mai erau masini care claxonau, acestea erau numai taxiurile care ma atentionau ca sunt libere, ceea ce ar fi facut si daca in locul meu era un …nene mai in varsta si cu burta mare. La un moment dat, vad mai multi barbati iesind ca dintr-o cutie gen vagon de gunoi (ziceam eu in conditiile acelea de iluminat nocturn). Adrenalina creste in mine si ma gandesc ca iata ca nici pe aici nu am scapat de aurolaci. Dimineata, pe lumina, vad cat de departe am mers cu imaginatia mea la ceas de (singura in) noapte. Erau niste muncitori din constructii. Doar asa se ridica zecile de etaje la fiecare trei ani – muncind zi si noapte.

Adevarul este ca un pieton e foarte rar vazut pe trotuarele Dubaiului. Cel mai frecvent se foloseste un taxi si pentru traversatul strazii, strada pe care o treci si cu acesta in 5 minute dupa un lung ocol. Ca sa iei un taxi, e de ajuns sa iesi in fata hotelului si imediat acesta va apare. Ziua porneste cu 3 dirhami si apoi taxeaza din 1 in 1, iar noaptea porneste cu 3,5 si taxeaza in acelasi interval. Poti sa ii lasi bacsis (cum se obisnuieste peste tot in jur de 10% din suma finala), insa trebuie sa stii ca oricum 30% din total ii va reveni lui (aceasta este intelegerea intre taximetristi si “patroni”). Mersul cu taxiul este recomandat in aceste locuri mersului pe jos.

Majoritatea taxiurilor sunt Toyota, ca si masinile civile, in general, printre care predominante sun cele cu nuante de alb si gri. Rar vezi o masina colorata. Pe langa taxiul obisnuit, tot pe post de taxi este si barca de lemn numita “abra”. Ea te ajuta sa treci pe celalalt mal al canalului (al Creek-ului) cu numai 1 dhr. (0,7 lei). Cel mai distractiv este ca asa ciocniri nu cred ca au fost de la luptele dacilor cu romanii. E un haos general si “luntrasii” nu au nici o directie. Sau au, dar intersectate cu toate celelalte. Esti ca in masinutele de la parcul de distractii.

In 90% din cazuri cand zici Dubai, obligatoriu te duci cu gandul la Burj al Arab, celebrul hotel de 7*******. Pentru a putea intra la Burj al Arab, trebuie sa servesti masa intr-unul din restaurantele hotelului (cel mai ieftin meniu te costa 150 euro, fara bauturi, si te asigur ca nu iti tine de foame), asta daca nu platesti spre mia de dolari pe camera pe noapte. Oamenii mei nu erau interesati de ceea ce ar fi mancat la restaurant, cat erau interesati sa aiba nota de plata de la Burj al Arab. Iti dai seama motiv de mandrie. Ma intreb ce fel de rama au luat pentru ea?

Langa Burj al Arab se afla celalalt mare hotel din Dubai: Jumeirah. O zi de plaja te costa aici vreo 500 de dirhami (aproximativ 350 lei). Dar bronzul este pe gratis peste gard. Ca peste tot, poti alege si plaja publica, fara facilitati, dar unde soarele este la liber. Initial plaja avea 10 km, dar in curand va avea 500 km.

Intre cele doua hoteluri cu renume se afla si parcul de distractii acvatic, nu mai putin renumit decat acestea: Wild Wadi.

La cateva sute de metri in larg se construieste arhipelagul The World, antropic ca si cele trei arhipelaguri in forma de palmier deja in constructie. Pamantul a fost adus din China (fizic) pentru aproximativ 130 mil. USD.

Daca vrei sa iti testezi capacitatile de negociere si vrei si niste cadouri specifice pentru cei dragi de casa, nu trebuie sa ratezi o plimbare si prin Souk (bazar). Cel mai renumit este Gold and Spice Souk. Aroma mirodeniilor te ia din strada, iar stralucirea bijuteriilor de aur …te atrage sau te respinge ca in cazul meu.

Weekendul incepe de joi seara. Vinerea este duminica musulmanilor. Magazinele sunt inchise, unele cel putin pana la vremea rugaciunii de dupa-amiaza.

O intamplare draguta am trait-o la Carrefour. Om cinstit fiind, ii vad pe cei din fata mea cum isi dau bagajele la sigilat si il dau si eu pe al meu. E adevarat ca i-am vazut pe “ei” facand asta, dar nu si pe ele. “This is not for women!” Aha, deci femeile nu fura la ei sau cel putin ei nu jignesc femeile cu un astfel de gand. Sper sa nu afle si anumite “civilizatii” despre aceata favoare.

Din vizita la Carrefour nu puteam sa nu ma rasfat cu patiseriile lor innecate in miere, cu mult, mult fistic, migdale, nuci si alune. Cel mai dureros a fost cand am vrut sa atentez la cutia transparenta (asta ca sa fie pofta si mai mare) si sa nu o pot deschide. Nu vreti sa traiti asa ceva!

Un litru si jumatate de apa costa in Carrefour (Carrefour ca la noi si nu Marjane ca la marocani? ) 0.65 dirhami, adica mai putin de 0.5 lei. Apa - tot ce inseamna apa de baut si apa in general – provine din mare sau din apa deja folosita si filtrate.

Cea mai buna decizie pe care trebuie sa o iei cand nu te hotarasti intre doua lucruri este…sa le iei pe ambele. Filozofia aceasta am descoperit-o eu cand trebuia sa aleg intre o shaorma de vita si una de pui. Fiind mici amandoua (shaorma lor e fara cartofi, numai carne foarte bine preparata si ceva muraturi raspandite pe o micuta lipie), nu am refuzat niciuna. Pentru 3 dhr/bucata credeti-ma ca merita (cam 2 lei).

Fiind o persoana curajoasa, ma aventurez si pe aceste meleaguri sa incerc mancarurile locale. Asa ca incerc un foietaj cu ciuperci – un fel de meclem (cuvant invatat de la oceanici in Maroc si ce defineste un amestec din care nu se intelege mai nimic), un pui in proportii egale cu o ceapa, rotite impreuna intr-o crocheta (iuti, evident) si un falafel (iute, dar pentru ei normal, asa ca nici macar nu era specificat ca e iute). Of, harisa asta!


In Dubai una dintre principalele realitati este aceea ca “White skin has the money!” Rasa alba este cea care vine sa cheltuiasca si sa dea sursa de venit celor saraci, veniti in mare parte in India sau Pakistan.
Intr-una dintre seri – avand ceva de lucru la agentia partenerea locala – sunt nevoita sa iau un taxi la cea mai ocupata ora de trafic. Dupa ora 17 totul o ia razna. Cele sapte benzi de circulatie pe sens nu le mai sunt indeajuns. Fac mai bine e o ora “trotuarul” si nu reusesc sa iau un taxi. In cele din urma imi iau inima in dinti si rog un localnic sa imi cheme unul, taxi pe care evident il mai astept cateva minute bune. Si pana la hotel am o relaxanta plimbare de mai bine de o ora si jumatate. O adevarata aventura !

Unul dintre cele mai renumite si vizitate malluri este Ibn Batuta. Numele imi spunea ceva de la orele de “Istoria descoperirilor geografice” din facultate si se pare ca mallul respectiv ii poarta numele savantului arab pe merit, el fiind alcatuit din mai multe corpuri, aducand sub acelasi acoperis produse chinezesti, iraniene, egiptene, arabesti, indiene si andalusiene.

Burj Dubai va fi cladirea cea mai inalta din lume. Momentan are doar 147 de etaje, dar va avea - probabil – 188. Nu va fi terminata pana ce constructia turnurilor gemene din Malaezia nu va fi gata. Burj Dubai TREBUIE sa fie cea mai inalta constructie din lume.

Daca te duci chitit sa faci cumparaturi si ai si ceva bun gust, atunci nu trebuie sa ratezi expozitia permanenta de la Miraj unde gasesti cele mai frumoase si muncite obiecte de artizanat: covoare persane cusute cu pietre semipretioase pe care le poti achizitiona la vreo 10.000 euro si cu un mic discount daca te bagi la negociat, statuete din abanos sau marmura, papirusuri egiptene, bijuterii, matasuri.

In Dubai traiesc aproximativ 120 de nationalitati. Ghidul arab ma incuraja ca daca tot sunt nemaritata, aici am prilejul de a imi alege un barbat din orice tara (civilizatie) vreau eu.

Aflu de la indianul musulman cum ca divortul si blestemul sunt cele mai crunte pacate in religia lor. Cu chiu cu vai este acceptat un divort, iar barbatul care divorteaza de o femeie, nu mai are voie sa se casatoreasca a doua oara cu ea (nu i-ar fi mers lui Prigoana sa fie asa nehotarat aici). O poate lua din nou de sotie numai daca femeia se casatoreste cu altul si apoi divorteaza de el. Dupa un divort, femeia trebuie sa stea in casa 4 luni si 10 zile pentru a demonstra ca nu este insarcinata (cu altul). Nu se aplica testul de paternitate. Acelasi lucru il are de facut o femeie daca ii moare sotul. Dupa izolarea celor 4 luni si 10 zile, fratele sotului trebuie sa o ia de sotie…una din cele 4 sotii pe care are dreptul sa le aiba, in conditiile in care le poate asigura tutoror acelasi bun trai, fara diferente. Insa, ca peste tot, exista si o smecherie pentru a “insela” religia. La musulmani sunt patru tipuri de imami (popii de la noi), fiecare cu regulile lui. Asa ca daca nu iti mai convin canoanele unuia, e foarte simplu sa treci la celalat tip.


Propunandu-le turistilor o excursie la Abu Dhabi, vine intrebarea:”Ce e aia Abudabi?” As mai fi zis daca ma intrebau despre Sharjah sau Al Ain despre a caror existenta am aflat si eu cu ocazia acestei calatorii, dar macar de capitala sa fi auzit si ei (ma refer la unii dintre ei).

Cand treci din Emiratul Dubai in cel al Abu Dhabi-ului, soseaua isi schimba tenta de gri in una in rosu. Si verdeata este mai in abundenta in Emiratul Abu Dhabi.

Abu Dhabi este deja un oras vechi. Primele constructii sub forma de zgaraie-nori sunt ridicate dinainte de anii ’80. Pe aceste locuri s-au descoperit primele resurse de petrol din Golful Persic. La Dubai s-au descoperit mai tarziu si sunt mai putine. De aceea Abu Dhabi isi permite sa cheltuie mai mult, fapt reflectat de multitudinea de spatii verzi, cu adevarat verzi, fata de Dubai care e nevoit sa isi scoata mare parte din venituri din turism. Abu Dhabi nu prea e interesat de turism si chiar e mult mai putin comercial. Aici, traditionalismul e mai la el acasa decat in Dubai.

La intoarcerea de la Abu Dhabi in Dubai oprim un pic pentru cateva fotografi in fata celeia care atunci cand va fi terminata va fi a treia mochee din lume, dupa Mekka si Medina. Se pare ca in Emirate totul trebuie sa fie “Cel mai”.
Pe 31 decembrie ma pregatesc sa intampin anul in desert…la propriu nu “in desert” adica degeaba. Si ma gandesc ca iata cum anul asta va fi pentru mine mai scurt cu doua ore (diferenta de fus orar intre Romania si Emirate) si mai lung cu doua ore si o zi (fiind an bisect). Ma gandeam cum la Revelionul trecut oceanicii visau sa fi pornit in Transafrica si sa ii prinda pasul dintre ani prin Togo sau Benin. Dupa un an “desertic’, inceput cu o prima plecare in Tunisia si urmata de expeditia din Maroc, iata ca tot in nisip il termin.


Desertul Arabirei (zona Hatta – muntii Hatta – Oman) cu o suprafata de 1 mil de km patrati, o treime din suprafata Saharei, se intinde pe teritoriul Arabiei Saudite, al Kuweit-ului, al Qatar-ului, al Emiratelor Arabe Unite, Oman-ului si al Yemen-ului. Saudi Arabia, Kuwait, Qatar, United Arab Emirates, Oman, Yemen. Desertul se afla la aproximativ 100 km de Dubai.

Mergem mai bine de o ora pe autostrada, apoi facem dreapta pe “aratura”, urmand sa serpuim adrenalitic peste dunele nisipoase. Daca in Germania asfaltul este de nota 10, aici este de nota 20. Nu exista gropi sau macar gropite si soselele nu au nevoie de reparatii. Cand e foarte cald (adica peste 50 de grade Celsius), soferii nu au voie sa mearga cu mai mult de 100 km/ora.

In programul de sarbatorire a noului an era inclusa si plimbarea pe camila. Te plimbai cat vroiai tu…sau mai bine zis cat vroia camila. Cea pe care am calarit-o eu – Mumal – avea o personalitate puternica si nu te lasa sa te urci pe ea daca aveai kilograme in plus. Pe mine m-a acceptat din prima! :D Alta supriza am avut cand camila avea ceva de produs si i-a luat mai bine de 6-7 minute. Avea de eliminat vreo 20 de litri de lichid, actiunea ce dureaza mai mult decat mi-as fi imaginat. In astfel de cazuri chiar trebuie sa ai rabdare! Te pui cu camila?

Un alt personaj preferat al serii a fost pentru mine arabul (beduinul) cu soimul. Un frumusel infasurat intr-un strai alb (galabie) ce purta o manusa de piele neagra si roasa pe mana stanga, peste care statea intr-un echilibru remarcabil un soim semet. Aproape tot timpul acesta avea ochii acoperiti pentru a nu se speria. Mi s-a parut pasarea mai blanda decat perusul meu.

Bucatele le-am servit pe jos, pe masute inalte de doar 20 de centimetri, iar de asezat ne-am asezat pe niste perne venite parca din basmele celor 1001 de nopti. Se pare ca printre carnurile preparate la gratar si puse la discretia turistilor s-a numarat si carnea de camila. E posibil sa o fi incercat si eu fara sa imi dau seama. Cine stie ce minuni am mai mancat?

Revelionul arab in desert e mai degraba un revelion indian in desert, la arabi. Peste 80% dintre participanti sunt de aceasta natie (multi muncitori ce serbau cu familiile venite la ei in vacanta) sau mai rar turisti. Inclusiv animatorii au fost adusi din India, de la Bollywood.

In jeep-ul cu care am venit eu si cu cei mai simpatici turisti din grupul meu s-au mai urcat si doi indieni. Doamna era imbracata in sari si evident avea bulinuta rosie pe frunte (am ratat sa o intreb ce semnifica). E foarte greu sa retii numele cand faci cunostinta cu cineva, mai ales cand acestea sunt arabe sau indiene. Am retinut totusi ca pe doamna o chema Lana.

Soferul era un kenian ce se afla deja in al 13-lea an de munca in Dubai. Doar trei luni pe an merge acasa la familie sa mai puna de-un copil. In rest isi/le castiga aici traiul.

La intoarcerea din desert am fost surprinsa inca o data sa vad o autostrada goala si luminata. De neimaginat asa ceva…in desert! De ce la ei se poate? Oare numai petrolul e cauza?

In prima zi a anului mi-am satisfacut curiozitatea de a vedea celebra partie de la Emirates Mall. Desi era prima zi a anului, mallul era plin. Mallul in Dubai este asemeni parcurilor de la noi (desi se pare ca si la noi mallurile au cam aceeasi insusire de ceva vreme – loc de promenada si etalare a ultimelor toalete).

In interiorului spatiului de iarna este amenajat si un telescaun, partia de schi propriu-zisa, partie de saniute si de bob. Nu am vazut pe nimeni sa se dea cu punga sau capacul de wc. :D Temperatura dupa geamurile groase si izolante era constanta de -3 grade Celsius. La intrare ti se da si echipamentul potrivit conditiilor. Iata cum in prima zi a anului merg si la plaja si la partie. Cine ar fi crezut ca e posibil?

Una dintre propunerile pe care a trebuit sa le refuz cat mai politicos a fost aceea a unui batranel pakistanez care m-ar fi vrut de nevasta si sa ma tina in casa de bibelou. “You just stay at home and do not do anything!”. Hai ca m-ai gasit! Eu sa stau?

Pe plaja nu ai voie sa te schimbi decat in cabinele special amenajate, dar daca iti e lene sa faci asta mai poti sa ii fentezi pe paznici.

Plaja este foarte lata – cam 100 – 150 m – cu nisip foarte fin si cu o mare incredibil de curata, fara nici o alga. Asta nu este tocmai un motiv de bucurie ecologica, deoarece ecosistemul a fost dat peste cap o data cu construirea celebrelor insule in forma de palmier. Daca in timp ce te acomodezi cu apa vezi pestisori, sa stii ca nu esti beat. Isi duc si ei traiul la mal, incantandu-te pe tine. Sunt surprinsa sa ii vad pe multi cum intra in mare imbracati.

Singura fiind, nu am avut nici o teama sa imi las bagajul neobservat si sa incerc temperatura si salinitatea apei. In Dubai infractionalitatea nu exista. Lunea este zi de plaja numai pentru doamne si baietei pana la 4 ani (probabil dupa varsta asta isi cam dau seama cum stau lucrurile).

Arabii sunt imbracati in alb, iar sotiile (de la 1 la 4) sunt imbracate in negru…si toate trebuie sa se inteleaga intre ele.

In ultima seara avem o mica croaziera cu cina pe un vaporas traditional de lemn, o corabioara locala (utilizata in trecut de pescari sau de cautatorii de perle). Atmosfera este incalzita de o asiatica si de un tip chipes care canta pentru turisti. Masa este ca peste tot tip bufet si toata lumea se inghesuie la coada, desi mancare este din belsug. Niciodata nu se intampla sa nu mai apuci ceva.

In concluzie, te sfatuiesc sa nu vii in Dubai decat daca ai prea multi bani si nu stii cum sa ii cheltui. Daca vrei desert, iti recomand Sahara in locul celui Arabic (traditionalismul s-a pastrat mult mai bine si pana si comercialul e mai bland). Dar daca iti place agitatia, Dubai e locul tau. Marea in schimb e prea linistita si nu o acompaniaza strigatul percarusilor.

In lumea araba nu trebuie sa te grabesti niciodata. Totul se face cu voia lui Alah si numai cand acesta vrea. Iti stabilesti o intalnire ala ora 2? Cu voia lui Alah va veti intalni pe la 3 sau 4. Se pare insa ca avioanele nu tin cont de aceste percepte si sunt cat se poate de punctuale, asa ca tot in ceas de noapte parasim continentul cu gandul la zapezile de acasa si la aeroportul care a fost pentru cateva ore inchis.

Urmatoarea plecare o visez uneva prin muntii, cand voi lasa nisipul pentru zapada (doar am ratat un Retezat pentru Dubai)!