Pe Alex il stiu cam de cand am inceput sa inteleg notiunea de “prietenie”. Este unul dintre cei mai vechi prieteni, dintre aceia pe care ii am de la intaii fiori de dragoste, lacrimi si alte experiente adolescentine de liceeana care deschidea ochii si sufletul, increzatoare in “lumea noua”. E genul de prieten care nu se schimba, chiar daca nu ai ceva sa ii spui timp de cativa ani.
Nu l-am revazut de mult, probabil de pe la vreo tura prin munti, cel mai posibil prin Piatra Mare. Cum imi era dor de el si stiam ca este neschimbat, fiind unul dintre cei mai modesti oameni, om pe care il iubesti din prima clipa, caruia ii iubesti gandurile, am insistat sa ne revedem la sfarsit de 2009. Printre amintiri si povesti nevorbite de ani, mi-a spus si “o poveste despre abanos si palisandru de Madagascar si de Amazon”.
Construieste “chitare” (si nu chitari, cum a precizat sa imi spuna ca este corect) si vorbeste despre lemnul ce prinde suflet in mainile sale cu mai multa dragoste – parca, decat un parinte despre odorul sau.
Cum povestim noi, tocmai incepe la radioul din spatele meu "Hey, Joe", melodie ce stiu ca ii placea la nebunie.
“De exemplu, chitara mea e facuta cu lemn din: Nigeria, Tanzania, Madagascar, Brazilia, Austria” – o unire a continentelor intr-o chitara, as preciza eu. Aceasta reuniune de locuri se face in Romania.
“Prin tara asta e mai complicat, adica nu am ce cauta aici. Nu-s genul care zice ca Romania sucks si ca plec si ca nu stiu ce. Din contra! Numai ca nu e deloc mediul bun pentru chestii gen muzica si… Intelegi!
“Foarte bine si iti dau dreptate!”
“Sau putem spune ca uram conjunctura sociala care face ca aia 90% sa fie de c…”
“Plus ca aici nu se face muzica. Cine dracu isi da copilul la muzica? Nu ca sa faci profesionist din el, dar pur si simplu ca educatie.”
“Eu cumva ma gandesc ca nu am decat sansa asta, ca Dincolo nu e nimic si ca macar sa las ceva in urma."
“Incerc sa imi imaginez mirosul de lemn proaspat lucrat.”
"Fiecare are mirosul lui, mai ales astea exotice care te pot surprinde complet. Cele mai folosite pentru spate si eclise sunt rosewood-uri. Numele vine de la o varietate din Brazilia care chiar miroase a flori sau parfum. Exista si rosewood Indian, sau din Madagascar, sau Mexic, pe langa alte nenumarate varietati.”
“Era un ceai la egipteni din flori… karkadel parca se chema si culoarea asta o avea.”
Ii simt emotia din glas: “E cam greu de explicat. E vorba de chestiuni adanci cum ar fi nevoia de a lasa ceva palpabil in urma si apoi e asa ca o minunare in fara naturii pentru ca pana una alta lucrez cu niste lemne si lemnul e treaba extraordinara. Cum e paradoxal pentru ca par a lua parte la distrugerea naturii. Folosesc ce taie scarbele alea (companii, braconieri). Dar cumva imi zic ca e pentru ceva superior. Muzica ne face mai buni, right? Plus ca ce lemn se duce la facut chitare e un procent infim din ce se taie. Se taie mai mult pentru hartie, foc, pamant arabil. Aia pe acolo sunt manati de foame. Taie, cultiva cativa ani, se saraceste, mai taie o bucata… Ii intereseaza sa aiba ce manca in urmatoarele 3 luni. Pe astia din vest ii doare de urmatorii 30 de ani poate care e tot egal cu zero. Planeta se duce dracului cu siguranta, nu am nici un dubiu"
“Ce intrebai tu: care imi place mai mult? Nu stiu. Toate! Fiecare are o chestie super.”
Imi imaginez cum un lemn crescut prin Brazilia ajunge sa cante ceea ce a simtit un compozitor european.
Mai multe din munca lui Alexandru Marian – constructor de chitare cu suflet:
***
