Prin Fagaras - tentativa de a saluta Moldoveanu

Inca de la Sibiu, de la Artmania, Dan mi-a vandut pontul ca saptamana urmatoare urma sa se plece pe Moldoveanu. Cum nu am fost de cam multa vreme la munte si imi era dor de inaltimi salbatice, am verificat repede “agenda” mintala si am realizat ca sunt disponibila.



Cum am plecat de vineri de cu seara, vecinii se uita mirati la mine cum merg eu cu rucsacul prin Bucuresti (dimineata spre servici) si mai ca nu ma recunosc.
Reusim ca pe la vreo 8 p.m. sa intram pe autostrada si sa o dam gata in mai putin de o ora. Un popas de cina il facem la jumatatea autostrazii la o benzinarie, de unde alimentam masina si rucsacii cu ceva alimente. Apoi mai departe, la drum. Salutam din mers Curtea de Arges si continuam drumul spre Transfagarasan.



Popas mai facem la Vidraru unde vad acum mai multe stele decat am vazut tot anul acesta. Si mai vad ceva: Calea Lactee – atat de clara si atat de...luminoasa. Superba! Ruxandra si Cristi ma anuta ca pe la jumatatea lunii urmatoare este vremea Perseidelor (stele cazatoare). Deja imi imaginez cum o sa stau saptamana aceasta la Obarsie in fata cortului pe izopren cu ochii in stele la miez de noapte.



E trecut de miezul noptii si punem corturile la lumina frontalelor si la umbra unei beri, pe marginea Transfagarasanului, undeva mai retras, intre cele doua masini, mai la vale de cabana Cota 2000 – Salvamont.



Corturile intinse si noi echipati lejer “in pijamale”, continuam discutia astronomica si punem la cale un mic plan pentru maine.

Trezirea este la ora 8, nu dupa ceasul telefonului, ci dupa ceasul biologic. Strangem si trecem tunelul pentru a lasa masinile la Balea si a o porni apoi la pas spre creasta.



Inca nu s-au adunat cetele de pantofari sau mai nou papucari, dar tarabagii deja isi deschid dughenele. Bem o cafea tare la cabana Paltinul – fosta cabana de vanatoare a lui Ceausescu – si apoi luam greutatea rucsacului in carca si entuziasmul in suflet si plecam. Pornim pe traseu pe la ora 9: Balea – Lacul Capra – Fereasta Zmeilor – la 3 pasi de moarte – Saua Podragu - Moldoveanu (speram noi).



Soarele prietenos nu dadea nici un semn pentru tradarea de mai tarziu. Peisajele imi par cunoscute de acum doi ani cand nu aveam rucsac si saream mai repede peste pietroaiele din drum sau ma agatam mai cu elan de lanturi.



Veselie multa, buna dispozitie, pana cand nori negri se aduna pe cer. Pai parca plecasem pe cod galben...de caldura, nu de ploaie. Si unde se pune sa toarne...si ploua...si ploua...nici o sansa de varf azi. Gasim repede o pajiste bine presarata cu "productii de la oi" si nu stim cum sa intindem mai repede corturile. Si parca greutatea picaturilor mari de ploaie nu e de ajuns si incepe si piatra. Grindina ne loveste ca si cum l-am apara pe Moldovean de cucerirea noastra.



Geana noptii se lasa peste munti. Noi mai punem de o supa, asa de consolare, si ne bagam cu groaza in sacii uzi si in ultimile haine neatinse de ploaie. Noaptea mai mult ne chinuim sa tinem cortul de vant decat sa reflectam la peisajele de peste zi. Si nu mai aveam decat o ora pana la varf...



Ploaia oboseste si lasa loc cetii de dimineata. Plecam cu speranta ca nu ne va mai iesi azi in cale, dar calea noastra oricum e intoarsa, nici vorba de varf. Coboram resemnati inapoi la Balea, vidand la ciorba de burta, cafele, sucuri, beri si alte minuni.



Ne reintalnim pe drum si cu grupul ramas in urma ieri si care a avut noroc de paturi calde la Podragu. Ajungem la Balea dupa un traseu cu doua ore mai scurt decat cel de ieri si deja regretam ca am patruns in civilizatie. Aglomeratia e ca la Mall (nu ca as fi dat de prea curand pe acolo pentru a stii cum mai e).



Ajungem acasa pe la 22 si desfacem rucsacii, cu gandul deja la o noua plimbare. Nu mai spun ca primul lucru pe care l-a facut Dan a fost sa isi caute un cort, pe care l-a si achizitionat.

Intalnirea Transalp 2009 - Obarsia Lotrului

Hei, nu stiu cum se face ca a trecut deja un an de la prima intalnire Transalp!

Joi incepe lumea sa se stranga cu motociclete, care cu Honda Transalp, care cu ce are, la Obarsia Lotrului unde pana duminica nu se vor auzi manele, ci metale sanatoase, iar porci vor fi sacrificati si pusi la protap de cei care isi duc Transalpurile prin lume mii de kilometri.

Eu voi pleca acolo pe doua roti...inaripate (pana la Arad) si de acolo calare (pasager ;() pe Transalpul lui T.

Sambata se pune de o Transalpina!

Sa ne vedem cu bine la petrecere! :)

Artmania 2009 - metale in burg

Nu stiu cum se face ca s-au implinit deja doua luni de la o iesire din Bucuresti (nepunand la socoteala iesirile de o zi calare pe moto si cu inima in gat, in timp ce ochii stau pe directia de mers, nevazand decat cu coada galbenul de floarea soarelui ispititor de pe margine).

Sibiu asta e ceva...Cand ai chef sa pleci din Romania, poti da o fuga pana la Sibiu ca e cam tot aia (vorbim despre regiuni cizilizate).


Dupa ce am asteptat cu emotie acreditarea pentru festivalul Artmania, iaca miercuri vine Pax cu vestea buna. Cel mai mult ma bucuram de revederea cu My Dying Bride, mai mult decat de cea cu Nightwish. Pai, sa va povestesc!



Prima zi de concert au rasunat mai intai cei de la Tristania, cu o vocalista noua in trupa. Desi este una dintre cele mai vechi trupe ce ne-au delectat la Sibiu in acest an, tipa le-a mai scazut media de varsta. A sunat bine si cursiv, dupa unii chiar cel mai bine din festival.


Concertul a fost melodios si ...captivant de atentie. Doar erau primii!

Au urmat cei de la My Dying Bride, exact cei pe care ii asteptam. Aaron mi-a mai luat inima o data, ca si acum doi ani. In viziunea mea, el este un artist desavarsit in ceea ce face pe scena: canta, gesticuleaza, simte, iubeste, plange, striga,...iar iubeste.



Nu sunt o adolescenta din acelea care plang dupa un tablou. Pur si simplu imi place ce face el acolo pe scena si ma duce cu mintea tocmai la versurile lui Milton - "Paradisul pierdut," la fel cum ma duce cu gandul si la Oscar Wilde, la gradinile cu trandafiri victorieni din gradina lui Doryan Gray.


Poate ca unii au ras la tinuta vocalistului, dar mie chiar mi-a placut. Cu camesa movulie si cravata, cu pantaloni eleganti, domnul a fost elegant si gotic. Magda m-a instiintat ca si-a pierdut sotia pe veci anul trecut. Poate de aici dramatismul acut al concertului de acest an.



"From a dark mind" a fost numele expozitiei de fotografie a lui Aaron, etalata in subsolul Bisericii Catolice din Piata Mare (cu intrare prin Piata Mica). Interesanta, dar nu fascinanta.


Un apus romantic si gotic s-a lasat peste Piata Mare, peste "ochii" din stresinile caselor seculare.


Seara se incheie cu Opeth. O muzica complicata ce trece brusc de la balada la galagie si iar la balada, exprimata clar de niste artisti cu studii largi, se revarsa in Piata Mare. Vocalul de la Opeth ne-a onorat cu o destainuire: "Este senzational ca aveti un festival metal in mijlocul orasului! In Stockholm aceasta nu ar fi posibil!" Spre deosebire de celelalte trupe care au facut risipa de lumina pe scena, Opeth s-au jucat mai mult cu umbrele, cu lumini reci si misterioase, nu explozive ca la Nightwish. O scena “acoperita” de crengi a facut cadrul melodiilor lungi si complicate.



Sambata imi fac de cap cu Ana prin Muzeul Satului, exact prin acea parte pe care nu am vazut-o celelalte dati cand l-am vizitat. Si e prima oara cand il vad vara, nu toamna tarziu sau iarna. Verdele de aici e mai verde decat in multe locuri.Ce nu mi-a palcut a fost pretul biletului de intrare: 15 lei (daca aveam un copil cu mine plateam 10 lei pentru amandoi).



Seara de concert incepe tot cam pe la 7, de data asta cu Subscribe. Ii vedeam a doua oara in concert (prima oara in deschidere la Katatonia in Bucuresti) si mi s-au parut la el de galagiosi. Eu una nu ma prea omor dupa stilul lor.


Pain, in schimb, mi-au placut. O "galagie" mai armonizata". Nu mai zic ca piata deja era mult mai plina. Poate tocmai pentru ca urma Nightwish, motivul achizitioanrii biletului pentru multi din public.



Pain are o surpriza pentru bis: o invita pe scena pe Anette, inainte de a fi inlocuiti total de catre toti cei de la Nightwish.



Parerile cum ca noua vocalista este mai buna sau ca fara Tarya formatia nu mai are nicio valoare sunt impartite in mod egal. Dan insa vine cu o noua parere personala: fara vocalista formatia ar fi pefecta.


Concertul a fost incendiar mai mult la propriu decat la figurat. Subscriu si eu ca vocalistul face trupa.


Cum ii sta bine unui rocker, serile se incheiau cu o bere rece ...la lumina lumanarii, pe o terasa de pe o straduta dintre zidurile cetatii.

Duminica dimineata este gotica. Dupa ce ma trezesc in bubuit de tunete, plimbarea imi este insotita de picaturi reci si nori negri, coborati din vitralii gotice.




O mireasa isi face fotografii la inceputul de drum cu tot alaiul, dar mai fotografiata decat mireasa a fost bunica (probabil ca era bunica), care si-a scos (probabil) din propria-i lada de zestre straiele de sarbatoare.


O ploaie cu rafale ne insoteste inapoi pe Valea Oltului. Imi e mila de motociclistii intalniti in cale. Magda ma intreaba pe cine imi doresc sa vad la anul pe scena din Piata Mare si primul gand ma duce la Blackmore's Night si la Kamelot. Poate organizatorii atat de simpatici de la Artmania vor tine cont si de dorinta mea. ;)
p.s. Cu dor de Sibiu, imi fac rucsacul pentru Fagaras, sa il vad de sus, poate chiar de pe Moldoveanu!

Pana in Mongolia pe doua roti

Daca acum cateva saptamani il admiram pe Marius - bunul meu prieten - ca s-a dus in lume sa isi indeplineasaca visul de a se urca pe pereti, spunand "la revedere" pentru o perioada slujbei si prietenilor mai putin aventurosi decat el, azi vi-l prezint pe Mihai. In caz ca nu ati aflat pana acum, baiatul acesta isi calareste motocicleta pana in Mongolia si spune povesti frumoase, ilustrate cu fotografii de mare arta.

Calatorie placuta!

spre Mongolia

alaturi de Mihai spre Mongolia

+ 161 km, fara incidente neplacute si cu multa floarea soarelui

Azi este una din acele zile in care am simtit cu adevarat ce inseamna LIBERTATEA! E prima zi in care am plecat singura de acasa si m-am intors singura pe cele doua roti ale mele, fara a mai culca "Albinuta", ci lasand-o sa zboare printre campurile de floarea-soarelui. Da, anul acesta, de pe moto, azi, am vazut primele campuri de floarea-soarelui, dar am revenit repede cu atentia la drum.

Desi toata saptamana trecuta am planificat iesirea cu Mihai si Intruderul lui la Lepsa (se pare ca Lepsa ramane o fata-morgana pentru mine, nereusind sa ajung inca pe acele meleaguri), ploaia de ieri ne-a cam schimbat planurile si imi era predestinat sa nu ies a treia saptamana consecutiv cu moto mea. Astfel imi incalcam si mai tare legamantul facut lui Teodor ca voi face 100 km/saptamana cel putin.

Satula de teama mea si de a astepta mereu pe unul si pe altul sa fie disponibil, azi am luat Honda de coarne si am facut 161 de km. Am avut-o aproape - la cativa km buni distanta, pe sora mea, ea fiind cu masina. E bine totusi sa stii ca e cineva de incredere prin apropiere, dar cu toate astea am decis sa fac singura drumul pana la Urziceni, plus inca vreo 30 cu ea prin satele de langa, si apoi inapoi acasa.

Am mers constant cu 80 km/ora (spre deosebire de cei 70 de data trecuta) si m-am bucurat de un drum fara camioane. L-am avut si de data acasta pe Dumnezeu cu mine, mai ales in curba in care nu stiu cum am nimerit pe contrasens si am avut noroc ca de dincolo nu venea nicio masina. Am avut parte si de drum de pietre, si de camp, fara sa mai sar din sa.

M-am bucurat enorm la fiecare salut din partea celorlalti motociclisti. Doar daca faci parte dintre ei cred ca stii cu adevarat ce inseamna. Acum gata, sunt si eu de-a lor!

Sigur weekendul viitor nu imi mai las Honda priponita si o scot la cateva sute de km, poate chiar la intalnirea moto de la Predeal!