Rucsacul încă mirosind a mare, cu urme de nisip, se pregătește pentru o călătorie lungă și, ca urmare, cu o grea povară: Transilvania și înălțimile Retezatului erau planul meu, via Artmania. Dar, așa cum am învățat din călătoria aceasta, Best plan is no plan. Și să vezi pe unde am (mai) ajuns!
Pornesc pe la 9 dimineața și abia la amiază ajung în orașul meu iubit din Transilvania.
Gazdă este de data aceasta Hostel Felinarul, cu Rosie, o cățelușă pe post de jucărie de întâmpinare pentru toți oaspeții, deci și pentru noi, și Josephine, venită tocmai din Australia. Farmecul Sibiului a convins-o să mai rămână câteva luni și acum se ocupă de hostel.
Cum anul acesta Artmania a însemnat mult mai multă artă decât în ceilalți ani, cu biletul de concert am vizitat și Muzeul de Istorie pe care până acum l-am ocolit. Nu știu dacă e bine sau dacă e rău căci mi-a oferit una dintre surprizele frumoase din această sosire.
Încă de anul trecut îmi doream să îi văd la Artmania pe cei de la Kamelot. Pe lângă ei, vineri, 13 august, au mai urcat pe scena din Piața Mare și finlandezii de la Swallow the Sun, britanicii Sister of Mercy, iar sâmbătă, 14 august, au animat publicul norvegienii de la Sirenia, suedezii de la Dark Tranquillity și armeanul (nu americanul) Serj Tankian.
Vineri, pe măsură ce urcau trupele pe scenă, dezamăgirea era din ce în ce mai mare, așa că cel mai mult mi-au plăcut cei de la Swallow the Sun, deși nu auzisem de ei până acum.
Cum Kamelot erau marea așteptare a mea, iar Sister of Mercy a celorlalți, părerea unanimă e că toți am avut așteptări prea mari.
Kamelot a avut un sunet prost și, nu știu de ce, dar mi-au lăsat impresia și de playback. De mai multe ori s-a auzit vocea lui Khan, dar el era departe de scenă și disperarea colegilor la absența lui era clară.
Sister of Mercy m-au bucurat doar cu Temple of love. Au apărut în umbră și cam așa au fost tot concertul, și la propriu, și la figurat.
Atât Kamelot, cât și Sister of Mercy mi-au dat impesia că au susținut un concert din categoria celor „de odihnă“, de relaxare între alte concerte mai importante pentru ei.
Dacă cei de la Kamelot m-au dezamăgit, Serj mi-a frânt inima. Se disting clar oamenii prin venele cărora curge sânge de balcanic sau de nație asuprită în trecut de ruși.
Și Sirenia au fost o surpriză plăcută, mai ales că vocalista este de doar un an în formație și asta nu se simte.
Dark Tranquility au fost argintul viu al festivalului, dacă nu îl luăm în seamă pe Serj.
Sâmbăta este pentru bucurat în Muzeul Satului, intrarea fiind pe bază de bilet de concert.
Târgul meșteșugarilor și-a întâmpinat vizitatorii cu tot felul de minuni rurale, iar prietenii mei și cu mine ne-am satisfăcut poftele gastronomice la Hanul (Crâșma din bătrâni) din muzeu. Să vă zic cu ce? Păi: pastramă înecată în usturoi, cu un boț galben de mămăligă lângă, să dea culoare farfuriei și aburi de poftă. Să aibă companie, în farfurie a fost așezat, spre deliciul papilelor gustative, și un cârnățoi de casă, toate udate cu o halbă rece de bere.
Îmi iau la revedere de la Sibiu din Turnul cel Mare, până anul acesta neurcându-i scările.
Las Sibiul pentru Cluj. Nu e rău, mai ales că acolo mă așteaptă Iron Maiden. Urc în autocarul cu rockeri pe ruta Artmania–Iron Maiden, adică, da, Sibiu–Cluj.
Admir iară Cheile Turzii din autocar, trec pe lângă fărâma de autostradă Transilvania și ajung în Cluj un pic înainte de concert. Fug să las bagajul și merg la întâlnirea cu părinții lui Eddie.
Cargo mai au vreo trei melodii de cântat după ce ajung și eu în sfârșit în parcarea cu rockeri. Nu îmi pare rău că aproape că îi ratez pentru că – am zis-o și o mai zic – pentru mine Cargo a fost cât timp vocalist era Ovidiu Ioncu-Kempes (care am înțeles că a revenit din exotica Australie, dar nu îl mai vor colegii înapoi în trupă). Nu știu ce pierd!
Britanicii, plini de energie, au avut același playlist ca și la vecinii unguri, la Sziget. Nu intru în detalii, dar pot să spun că a fost unul dintre cele mai faine concerte la care am fost în public. Poate că au fost un pic mai șterși decât la concertul de acum doi ani din București, dar tot reușind să facă România să se bucure de întâlnirea cu ei.
Luni dimineață fac ultimele cumpărături, cu gândul la cele trebuincioase pe munte, undeva pierdută prin Retezat. E vorba de un plan? Păi atuncic u siguranță că a urmat altceva!!!
Cercetez cât cercetez și aflu că este un autocar Cluj–Hațeg. Mă coc în autocar și, după o pauză mai lungă la Alba Iulia, cât să mă bucur de aburii unei plăcinte cu brânză și a alteia cu cartofi, ajung și la Hațeg unde așteptau Tea și Mircea, proaspăt reveniți din... Bali.
De la Hațeg spre Pietrele drumul trece prin Sălașu de Sus, de unde nu am mai plecat trei zile. Mai întâi am amânat plecarea pentru dimineața următoare, ziua de azi fiind pentru odihnă. Primul lucru pe care îl facem este să ne descălțăm (cel puțin eu cu Tea) și să ne bucurăm de reîntâlnirea cu natura. După care... începe aniversarea mea și fac cinste cu Hațegana și cu pufuleți și ne bucurăm de umbra nucului. Trei zile și trei nopți!
Printre motivele pentru care nu am plecat din Sălaș au fost pâinea prăjită și unsă cu miere, berea răcită în râul ce curge prin curte, porumbul copt și fiert, pateul de conservă, salamul și kaiserul, toate cu multă ceapă... și să nu uităm de dulceața de mure.
„Tocmai ai pierdut fotografia zilei“, mi se strigă din spate. Un șoim a dat târcoale la capacul oalei în care fierbe pe vatră cucuruz.
Cum priveam noi focul, ne vine o idee: să mutăm merele de pe jos pe grătar, să facem mere coapte.
Un pietroi din râu și-a găsit locul pe capacul oalei din care se înalță aburii. Și mai aflu că „cucuruzul se fierbe cu descântec“. Pe aici – sau peste tot – fiecare ia de la vecinul să vadă cum e, numai că nu prea face comparația că toți mănâncă de la vecini. Așa că nu ai decât să întrebi vecinii dacă ți-a ieșit bun cucuruzul pe anul ăsta.
Tea împletește firele de Argentina cu coralii de Bali, astfel încât în mâinile ei se întâlnesc două continente... pe al treilea continent, de față.
Vântul de sub nuc se pierde prin părul meu. Pe lângă nuc, își mai înfig rădăcinile și merii ce își scapă roadele la picioarele noastre, cireșii ce l-au bucurat pe iunie, salcâmii reveniți din nebunie, iar curgerea râului acompaniază vântul din frunzele încă necăzute. Câte o frunză mai zboară și ea „pe aripile vântului“. Tea spune povești din Nepal, din junglă, cu maimuțe, cu lac, dealuri și optmiari, cum e să mergi pe munte, să te dai cu motorul, să te scalzi în cascadă... Mai zice cum se mirau asiaticele de cercelul ei din nara dreaptă (cum de nu e pe stânga, cum au toate - „Poți mânca așa?“) și că în Asia cu mâna dreaptă mănânci și cu stânga faci curat. În intersecții se intra cu karma, doar așa faci față traficului, maimuțelor și vacilor sș zici: Om Mani Padme Hum (Heil to the Juwel in the Lotus). Mai aflăm că budiștii nu mănâncă carne, decât de animale neucise de ei (când le e poftă, cheamă un hindus să facă sacrificul). Nepal = NeverEnding Peace And Love place.
Prayer flags sunt întinse între ramurile a doi copaci, iar rugăciunile sunt duse în zbor spre zei, așa cum iubirea se împrăștie în lume. :) Parcă suntem în timeless land: nu simțim timpul, doar soarele își schimbă umbra.
Ce mai aflu în săptămâna asta: „Cea mai scurtă distanță dintre A și B este să nu te duci!“
Prin apropiere, în afară de umbra nucului, răcoarea o poți găsi în Marea Hațegului, așa cum localnicii numesc lacul de la Sântă Mărie Orlea.
Seara, mă amuza legendele cu lupi și vârcolaci din zonă. Îmi dau seama că mai mult decât mine zburda imaginația mea. Localnicii mai fac misto de „iubitorii muntelui“ care vin pregătiți cu spray de lup și spray de urs. „Te-o furat vreodată în tramvai? În câte secunde? Vezi că lupu' îi mult mai rapid și până scoți tu sprayul...“
Somnul se face în gălăgie de râu curgând spre vale.
A doua zi, lenea e cu noi și nu plecăm nici acum spre Peleaga, dar mergem la cules de ciuperci, că nu o fi pagubă (tocmai ce a plouat azi-noapte). Nu ne-a interesat atât umplerea coșului, cât plimbarea în sine. Urcăm pe poteca care duce la Cetatea Colț, cea pe care am cunoscut-o acum doi ani, de una singură.
Noroc cu ciupercile că apuc să văd și eu Retezatul. Trecem și pe lângă Lolaia și culegem noi ce culegem, dar la întoarcere o bătrânică „ne țâpă“ juma' de cos. „Asta nu-i bună. Țâp-o pe asta. De la asta te ia cu capul. Asta îi beșina porcului...“ Ne-o lăsat în coș doar urechiușele.
Dacă până acum credeam că cel mai bun ceai pe care l-am băut cândva a fost prin 2000, la cabana Bârcaciu, ceaiul de la Sălaș este și el fruntaș. Din cana aburindă ies arome de cimbrișor, tei, soc, mentă și brad. Hațegul este cea mai bogată zonă în plante aromatice (zic localnicii). Ca urmare, știau bine dacii unde să își pună cetățile.
Mai aflu că cel mai bun remediu de rău de mare este să te așezi sub un copac.
Îmi place să simt sub tălpi pământul cald-rece, negru-galben, din mers sau de pe loc.
Nu știu de ce, ascultând Leonard Cohen și Pink Floyd și privind cerul printre frunze de nuc, mă stresez eu cu ce tren aș putea pleca spre casă, vineri. Nu mi-e bine în natură? Evident că planul neplănuit urmează o transformare... neplănuită.
După trei zile, a venit și clipa despărțirii de Retezatul neîntâlnit... și de Sălaș. În timp ce mușc dintr-un măr de Hațeg, plecăm cu Lennon la bord. Ulii planează între soare și verde. Trecem și pe lângă Marga, satul descoperit la ceas de seară și cu urme de fiare cu ceva ani în urmă.
În Caransebeș mă mir de platanii imenși și, pentru a-i admira mai bine, facem pauză de langoși cu brânză. Știa Tea undeva unii greu de refuzat.
Ajungem la Lugoj, unde mama Teei ne întâmpină cu drag și cu salată de vinete, alături de alte bunătăți. Știam de la Tea despre călătoriile sale în șaua unei motociclete prin America de Sud și nu mă abțin să nu o întreb câte ceva despre acestea. Apoi plecăm spre... Timișoara.
E vineri seara și e cald. Cuiva îi vine o idee de scăldat la Valiug... și o ducem la îndeplinire.
Ajungem pe întuneric. Sâmbătă nu mai plec. Tai pe rând toate trenurile de pe listă, din toate orașele de pe drumul spre Timișoara. Ce să caut eu acasă?
Dacă am avea o pescuitoare (a se înțelege undiță), poate că am fi dat la pește, dar așa... mâncăm pește din conservă, cruțându-i pe cei din lac.
Sâmbătă de bucurăm de soare pe Semenic. Măcar un munte să urcam și noi în călătoria aceasta.
Nu pot să nu îmi amintesc ce ploaie nărăvașă m-a udat ultima oară cand am venit în zonă.
Duminică cu greu ne urnim și plecăm spre eurogara din Drobeta, pe un traseu cât mai lung și mai frumos: Garâna–Brebu–Slatina Timiș. Aici trecem pe lângă un alai de nuntă, cu femeile gătite cu broboade care mai de care mai colorate, iar bărbații cu pălarii atent curățate.
Drumul până aproape de Drobeta continuă să fie Drumul semafoarelor. Salutăm din stopul semaforului și Vârful Arjana din Munții Cernei.
Urc în tren. Plec. Spre casă. Vreau să citesc, dar fata din fața mea nu prididește cu vorbitul la telefon... câteva ore. Este iară unul dintre momentele în care mi-aș dori să existe atașat trenului un vagon de citit, un vagon-bibliotecă.
Îmi rămâne ca până acasă să citesc peisajele sudice care se alternează în dreptul ferestrei...
