Cum ieși de pe autostrada de Pitești și te îndrepți către Golești, se poate să observi pe partea stângă indicatorul spre Vila Florica, a Brătienilor, prieteni buni cu Goleștii. Vila este în Ștefănești, dar nu îi trec pragul de data aceasta.
Dacă nu vezi indicatorul, poți observa, totuși, o cruce mare de piatră albă.
După ce ani de zile am crezut că nu este altă minune etnografică asemănătoare Muzeului ASTRA din Sibiu, iată că acum mi se contrazic zisele. Unul dintre scopurile călătoriei este vizitarea Muzeului Viticulturii și Pomiculturii Golești. Muzeul a fost înființat de Regele Carol al II-lea prin decret regal la 07 iunie 1939, pe vechiul domeniu al familiei Goleștilor.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, ocupația principală a afacerilor Goleștilor era agricultura, iar teritoriul de pe malul Argeșului era prielnic (ca și acum) pomiculturii și viticulturii.
Căsuța din fotografie are acoperiș din corzi de viță de vie.
Printre cei mai cunoscuți membrii ai familiei Golescu se numărau Radu Golescu și tatăl său, Dinicu Golescu.
Familia Goleștilor a fost prezentă și activă în principalele momente istorice din secolul al XIX-lea: 1821, 1848, 1859, 1877-1878.
Cum treci de poarta grea a muzeului, întâlnești în față Casa Goleștilor, veche de pe la 1640.
La Golești a funcționat prima școala de nivel superior din mediul rural. Școala Slobodă Obștească i-a avut profesori și pe Aron Florian și I. H. Rădulescu (care a introdus metoda tăblițelor lancasteriene). Un elev mai mare era monitor, iar dascălul era la catedră.
Accesul la învățământ era liber, indiferent de condiția socială, inclusiv pentru fete, fiind o școală de nivelul celor iluministe din vestul Europei.
Între 18 - 21 mai 1821, în turnul de la intrare și-a trăit ultimele zile de libertate Tudor Vladimirescu.
Din 2003 muzeul are un nume mai lung Muzeul Viticulturii și Pomiculturii, fiind singurul de acest profil din lume.
Complexul este un ansamblu medieval-laic feudal, tipic fortificațiilor Țării Românești de secol XVII-XVIII.
Stroe Leurdeanu și soția sa, Vișa, din Golești sunt ctitorii conacului.
Meșterul Stoica și alți meșteri din Argeș (Muscel), aceiași ca la Biserica Trei Ierarhi din Iași, construiesc conacul. Zinca Golescu este cea care are ideea adăugării etajului casei.
Matei Basarab este menționat pe ancadramentul ferestrelor beciului.
În 1800 se constuiește baia turcească. Recent a fost restaurată.
Complexul mai are un foișor și o casă a săracilor - bolniță -, primul spital pentru săraci din Țara Românească. Prin testament s-au lăsat pentru acesta surse de finanțare.
În cele patru colțuri ale domeniului era câte un turn de apărare.
Din perioada 1830-1880 s-au păstrat 54 de scrisori ale lui Ștefan Golescu și Al. Lahorary.
Stroe Leurdeanu ("întemeietorul conacului") avea proprietăți de mii de hectare ce se întindeau până la Sâmbăta, în Transilvania.
După vizita din 1656, Paul de Allep numește conacul "un măreț și elegant palat".
Dinicu Golescu scrie Însemnarea călătoriei mele, primul jurnal de călătorie tipărit în limba română (la Buda), după călătoria din 1824-1826.
În decurs de 20 de ani, de trei ori a fost părăsit conacul din pricina atacurilor. O tainiță a beciului făcea "potecă" până la cârciuma lui Trandafir, unde permanent aștepta o caleașcă pregătită de drum.
Primul amintit în arborele genealogic al Goleștilor este, pe la sfârșitul sec. al XV-lea, Baldovin Pârcălabul, căsătorit cu o brâncoveancă.
Un alt nume mare din neamul Goleștilor este cel al lui Radu Golescu - postelnic, spătar, mare ban, primul boier luminist.
În Țara Românească este întemeietorul școlii primare de pe toate moșiile sale, construiește prima fabrică de sticlă, drumuri, poduri, mori și face multe investiții în modernizare.
Fiul lui Radu Golescu, Iordache Golescu, a fost și el cărturar și mare om de stat. A scris despre teoria maieuticii socratice, dialoguri asemănătoare celor platoniene, iar personajele scrierilor sale aveau nume românești. În 1818 intemeiază împreună cu Gheorghe Lazăr liceul "Sf. Sava" din București,.
De numele Goleștilor se leagă și apariția primului ziar românesc în 1827 - Fama Lipscăi, apoi în 1829, cu aportul lui cu Ion Heliade Rădulescu, apare Curierul românesc, ce va fi publicat timp de 50 de ani fără întrerupere.
Aici, la Golești, Carol I a avut prima înnoptare pe tărâm românesc. La 9 mai 1866, Carol - Principe de Hohenzollern-Sigmaringen vine de la Craiova cu o trăsură modestă la conacul de lângă Pitești. Între alții, l-a așteptat și Carol Davila, căsătorit cu Ana, o nepoată a lui Golescu și a lui I.C. Brătianu.
Muzeul Național de Artă este fostul palatul al lui Dinicu Golescu, palat construit în perioada 1823-1824, având inițial 20 de camere. Acesta va deveni întâiul palat domnesc pentru Carol I.
Într-una dintre încăperile conacului se mai păstrează un pian cu coadă înaltă, pian la care ar fi cântat Franz List, presupusul tată al lui Carol Davila.
De numele Goleștilor se leagă și cartierul Orhideea din București. Nu întâmplător este aproape de Bd. Golescu. Goleștii au introdus comerțul cu orhidee în Țara Românească.
În secolul al XX-lea unul dintre arhitecții monumentelor familei Golescu este Richard Bordenache, cel care a făcut și proiectul satului-experiment Corbeni.
În 1941, ploile au cauzat viituri puternice care au distrus satele de munte-deal ale Argeșului. Între acestea și Corbeni, distrus în totalitate. Satul a fost refăcut de Ion Antonescu cu prizonieri de război.
Barbu Stribei îl aduce în 1853 în Țara Românească pe Carol Davila, cu contract pe doi ani. Despre el Nicolae Iorga zicea că "nu ne-a spus nicicând că ne iubește, dar prin tot ce a făcut ne-a arătat asta".
Carol Davila înființează primul azil pentru copii și introduce serviciul român de ambulanță. Căsătorit cu Ana Golescu, Carol Davila a purtat o corespondență romantică cu iubita lui soție, corespondență publicată de fiica lor, Elena Perticarii Davila.
A fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franței și Ordinul Osmailăi - decorat și de "dușmani" pentru că în Războiul de Independență i-a îngrijit de toți bolnavii și răniții, fără excepție, indiferent din care tabără făceau parte.
Mă despart de domeniul Goleștilor cu gândul la Maria C. Golescu, cea care înperioada 1949-1962 a făcut 9 ani de închisoare. Unul dintre "neajunsurile" sale a fost că era asistenta lui Nicolae Iorga și una dintre militantele mișcării feministe. A reușit să fie "răscumpărată" și a plecat în Marea Britanie.
(Sunt norocoasă că am aflat toate aceste informații de la doamna director a muzeului, Filofteia Pally.)
În aceeași zi, e vreme de încă un muzeu etnografic, la Bujoreni, cel de pe drumul de la Vâlcea spre Valea Oltului, pe stânga. Ai trecut de atâtea ori pe lângă el. E un muzeu mult mai tânăr, deschis în 1974.
Cum intri in muzeu, pe stânga îți atrage atenția școala primară rurală din timpul ministeriatului lui Spiru Haret.
Primul model de "tabletă" șade pe catedră.
Muzeul se întinde pe 8 hectare și a adunat în spațiul său 72 de construcții.
Trei biserici - una cu turlă, una fără turlă și una cu pridvor - "se odihnesc" în muzeu . Sunt biserica de lemn din Anghelești-Carpiniș - o biserică călătoare, biserica de lemn din Mrenești și biserica de lemn din Mângureni.
Cula de la Bujoreni (contrucție semi-fortificată) este construcția în jurul căreia s-a întemeiat muzeul.
Există ipoteza cum că acest tip de locuință este "născut" în Iran și Afganistan.
O fântână și crucile de piatră de la drum se odihnesc pe iarba de mai.
Hanul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din Săliște-Mălaia, păstrează, încă, odihna neguțătorilor și a cailor în amintire.
O potcoavă "potcovește" cu noroc pragul.
Viață din lemn și lemnul din viață... sunt în viață.
Stâlpii antropomorfi de la porți amintesc de strămoșii locurilor.
Cum explică etnologul Paul Petrescu, „în mentalităţile trecute, imaginea omului întruchipa pe înşişi strămoşii curţii şi ai casei, plecaţi din lumea aceasta, dar veghind cu străşnicie, nu numai din depărtările tăriei cereşti, ci chiar de pe hotarul închipuit de împrejmuire al gospodăriei, la viaţa şi averea descendenţilor lor” [7]. (sursa: Tezaur Românesc)
Șindrilă, bârne de lemn îmbinate, o ferestruică numa' bună să vezi răsăritul prin ea și o portiță discretă se amestecă într-o frumoasă poveste cu pereți.
O veche moară își odihnește în iarbă măcinatul.
Un gard de lemn așează granița între trecut și prezent.
Biserica de lemn din Mângureni este poziționată în partea cea mai înaltă a muzeului, privind până la Olt.
O țesătură de păianjen stă sprijinită de brațul crucii.
O scară dintr-un trunchi de copac urcă până la clopot.
Sfinți colorați privesc vii din iconostas.
Satul lasă loc la orizont urbanului.
Simboluri păgâne și creștine sunt așezate în prietenie pe o cruce veselă, în culori de curcubeu.
Ecoul rugăciunilor de la răscruci se păstrează în neant.
În lemnul pereților bisericii s-au imprimat slujbele de la sat.
Vremea cositului a început și aerul se umple cu mireasmă de fân.
Cam asta a fost ziua de lemn, piatră și iarbă, cu gândul la un trecut ca în poveștile (vacanțele) din copilărie.
