A devenit un fel de obișnuință – una plăcută – să ajung în fiecare an în Grecia, dar de fiecare dată în alt colț, dacă nu primăvara, atunci sigur toamna. De data aceasta am navigat până în Thassos.
Nu o să mă opresc numai la detalii turistice, ci și la experiența întâlnirii cu încă un colț din lumea asta minunată.
Ajung în Thassos (Thassos Town–Limenas) dimineața, cu feriboat-ul din Keramoti, plutind împreună cu zborul pescărușilor. Mă bucur de reîntâlnirea cu Egeea.
Cafenelele tocmai încingeau ibricele și grecii își beau cafeaua grecească (turcească?), privind marea Egee, așa cum fac de o viață... sau de vieți.
Micul port se umple de viață. Pescarii își descurcă plasele, iar pașii mei se înșiră pe mal. Oare pe urmele cui pășesc?
Bărcile își consolează vâslele până la întâlnirea cu valurile nestârnite de vânt.
Marea își leagănă pescărușii cum leagănă și gândurile mele.
Vechi ziduri ascund taine și povești. Oare cine ce a trăit aici?
Seara își împrăștie deja culorile peste marmura albă de la mal și peste micuța biserică, în drumul ce duce la anticul amfiteatru.
Ce drame s-au jucat aici? Cu siguranță ceva inspirat din viață: viața de lângă mare.
Un smochin păzește poalele dealului invadate de pini.
Flori veștede în culori se încăpățânează să nu părăsească ramurile leandrilor. Rodii așteaptă să te înfrupți din nebunia aromei de sub coaja lor.
Soarele este prieten cu ziua și intriga norilor nu își are locul.
Orice drum duce la mare.
Boabe ispititoare de struguri stau spânzurate în ciorchini, făcând arcade de sălaș de noi păcate dionisiace.
Măslinii își mai adună un an în secolele din rădăcini și mai dau un rod și acestei toamne. Vântul doarme.
Ascult zgomotoasa întâlnire a mării cu țărmul.
***
Hei, ce-i cu atâta poezie? Ia să povestim și despre Thassos. E numai bine să ancorezi în Grecia până în iunie ori din septembrie, spre toamnă: sunt mai puțini turiști și locuitorii mai dornici de împărtășit secrete.
Și chiar poți închiria o mașină cu numai 20 euro/zi, cum ar fi o Kia Picanto, numai bună de plimbat pe străzile înguste și în pantă, ornate cu serpentine grațioase, cât mai unduioase.
Fac vreo trei sau patru... sau fără număr tururi ale insulei, ba dinspre nord-est spre sud-vest, ba în direcție inversă. Plaje sunt de descoperit la capătul fiecărui drum, iar dacă nu găsești plaja cu nisipul cel mai fin (și nu e un clișeu ce zic acum), găsești oricând un golf retras sau niște ruine de vechi polis.
Cel mai mare polis l-am găsit la Aliki. Nici nu am avut vreme să îl descopăr în întregime pentru că se întinde de pe malul mării, în care înaintează cu marmura-i albă, până pe vârful culmii ce domină albastrul mării și tinde spre cel al cerului.
Consumatoare de cafea (bună) fiind, am încercat cât mai multe minuni din cănuțe ispititoare, în cele mai multe localități în care am poposit. Cea mai frumoasă prietenie a fost între o cafea grecească (turcească) și o plăcintă cu brânză, așa cum mai găsim și în satele din sudul țării noastre și cum ieșea cândva și din cuptorul mamei.
Descopăr la pas vechile căsuțe din Potamia și Panagia. Cât de grecesc este totul! Borcanele cu miere de portocale sunt tentante, în aceeași măsură ca smochinele ori arahidele caramelizate.
Într-una dintre zile dau și peste o plajă mai... chill: Chill Out Beach Salonikios. Clar că asta e plaja ideală, trag concluzia după ce trec cu bine pantele de pe drumul de țară de sub roți. Un mojito și un hamac sunt răsplata că am ajuns aici. Poți înnopta și în cort dacă devi prea „vesel“. Plaja este ospitalieră și la fel și pădurea de pini din jur.
Nu e greu să ajungi în golfuri unde nu dai de nimeni, ba poate doar de vreo barcă rătăcită pe mare. Atentie la arici... și ăștia nu fac parte din imaginație, ci sunt cât se poate de reali... și de țepoși.
Păcatele mi le mai spășesc cu vizita la Mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail. Mă tentează săpunurile făcute de maici, cu tot felul de combinații de ulei de măsline cu miere, cu mentă, cu lămâie, cu portocale... și cu multe alte ispite.
Mi se recomandase de acasă să ajung și pe la Giola, o piscină „naturală“. Nu o nimeresc din prima zi, dar a doua oară nu mai scapă. Mă îndepărtez de șosea și o iau pe cel mai descurajant drum de țară... nu și pentru mine.
Salut din viteza celor câțiva kilometri/oră turma de oi, ajung la parcarea care este sub măslinul umbros și o iau la pas, peste pietre colțuroase ce duc spre niciunde. Pe drum mă întâlnesc cu niște... români. Remarc că una din trei mașini de pe insulă are număr de România și probabil că una din două mașini dintre cele închiriate este condusă de un șofer român.
Mă bălăcesc când în mare, când în marea din găoace, până când reușesc să mă însemn cu o ditamai vânătaia cauzată de întâlnirea cu stâncile. În largul apropiat oprește și ancorează o șalupă... cu români.
Seară de seară am încercat tot felul de combinații locale, cum ar fi gyros cu tzatziki (cum altfel?), kalamari, „momeală albă“ (adică hamsii), musaca cum numai aici găsești, toate udate cu Mithos în halbă cu gheață.
Tot învârtindu-mă prin Thassos pe toate direcțiile, aleg și o croazieră ca să văd insula cum au văzut-o mai întâi și romanii, adică de pe mare. Vântul însă este stăpân azi și turul este de fapt doar un semitur. Sudul nu ne primește pe valuri.
Las pentru ultima zi vizita la Muzeul de Arheologie și la marea Agora.
Pentru pasionații de arheologie, insula este un rai.
Ultimele clipe din Grecia, după ce am traversat pe continent, sunt de petrecut în pas alergător prin Kavala.
Al doilea oraș al Macedoniei se întinde ca un stup sub nori.
Trag cu ochiul după ziduri și visez. Poveștile se ghicesc în fiecare detaliu.
Iar povești, poezie?
Dacă voi reveni cândva pe aici, mi-aș dori să o fac pe două roți, nu neapărat motorizate. Traseele de trekking și cărările pentru bicicliști sunt numeroase.
