Toscana e un tărâm binecuvântat. Ținutul e creat cu atâta iubire, încât ochii lunecă peste munți și văi fără să se împiedice de o singură piatră. Unduirea dealurilor verzi ce se rostogolesc la vale, chiparoșii avântați, terasele cioplite de generațiile care au folosit stâncile cu bună pricepere, câmpurile geometrice, alăturate de parcă ar fi fost trasate de mâna unui desenator, pentru frumusețe, dar și pentru a da roade (...) Dumnezeu și omul își dăduseră mâna pentru a crea această înaltă opera de artă... Aceasta ar putea fi grădina paradisului.
Irving Stone - Agonie și Extaz
Irving Stone - Agonie și Extaz
Incitată de rândurile lui Camus și ale lui Stone, iau cea mai rapidă decizie de călătorie. Găsesc un bilet de avion ca un chilipir, cu 200 lei (Wizz) până la Pisa, iar mai departe, spre Florența, ajung cu trenul (12 euro/dus-întors).
După ce admir din avion cele mai frumoase peisaje cu munții noștri, cu un cer clar și cu nori prin alte zări, Arno se așterne sub aripile avionului cu arhitectura Toscanei ca și cum arhitectul suprem - Dumnezeu - și-ar fi clădit aici cea mai frumoasă operă de artă. Să aibă legatură vremea frumoasă și cu faptul că azi, 9 martie, de Mucenici, e baba mea?
Ajung în toiul dimineții la Pisa și un autobuz mă poartă aproape de Campo dei Miracoli. Cumpăr biletul de la șofer, care îmi dă restul mai mult. Șoferul nu pricepe despre ce este vorba. Pricepe, însă, o româncă și îi traduce. Românii au astfel parte de o faptă demnă de laudă în impresiile italienilor din Pisa.
Îmi place Pisa, deși nu mi-o imaginam așa intimă. Hotelul este pozitionat vizavi de turn. Pentru mine, turnul nu își merită valoarea turistică (e altfel doar pentru că e strâmb; Campanilla din Florența sau chiar Turnu Trompeților din Medias - ce comparatie exagerată! - îmi stârnesc mai multă emoție). Nu am urcat în turn. Am ales să mă mir de „strâmbăciunea“ lui de jos.
În plimbare (într-o zi poți face turul Pisei pe jos de trei ori) trec și pe lângă Poarta Lucca.
Apoi admir porumbeii ce stau la soare pe termele romane Bagni di Nerone.
Îmi place cum mângâie soarele clădirile Pisei. Primele clipe de odihnă le am la o cafea îndelung așteptată, după ce am lăsat rucsacul la hotel.
Se zice că Arno ar fi mai frumos la Pisa decât la Florența. Mi s-a părut așa cum e: același.
Soarele câștigă în lupta cu norii, iar orașul se deschide în culori și lumină.
Îl rugăm pe recepționer să ne recomande un loc unde găsim o pizza bună, bună pentru ei, italienii, nu pentru turiști. Și într-adevăr ne recomandă locul, dacă nu cu cea mai bună pizza, cu siguranță cu cea mai bună pizza pe care am savurat-o vreodată. Pizza de aici a fost o minunată întâlnire în blatul copt pe vatra cu lemne a mozzarellei cu alte minuni locale. Albano di Nerrone este pizzeria unde vă recomand să vă satisfaceți pofta și foamea dacă ajungeți prin Pisa. Ne-a costat câte 7 euro o pizza, plus încă vreo 3 o bere mică (una mare era 3,5). Partea drăguță a fost că Albano ăsta a uitat să ne aducă cuțit și furculiță, iar nouă ne-a fost jenă să cerem, crezând că așa se mănâncă adevărata pizza, mai ales că ne plăcea cum se întinde mozzarella. Când vine cu nota, se miră de acest uitarea lui și ne taie bacșișul de pe nota de plată. I l-am dat pentru că pizza a meritat, cu vârf (de mozzarella) și îndesat. I-am zis că pizza lui e "the best", iar el a fluturat mâna, exclamând: „I know, I know!“
Deși e un oraș mic, Pisa îți poate oferi surprize la tot pasul. Îmi place ca în orașele turistice să regăsesc colțurile vieții cotidiene.
Un scop al plimbării prin oraș a fost și găsirea celei mai bune înghetate. Pentru a o afla pe cea mai bună, evident că trebuiau încercate mai multe. :) Însă, după clipele de dezamăgire în care nu găseam decât înghețată ambalată, răbdarea este răsplătită cu cea mai bună înghețată din lume.
Dacă nu vrei să o descoperi singur, îți zic să te duci direct la Gelateria Mirela - via Crispi 71 Pisa. Eu am ales cireșe amare, ciocolată și fructe de pădure, iar Marius nuci, nuttela și sărut (bacio).
Piazza dei Miracoli incită să te întinzi pe iarbă și să privești și cerul albastru-albastru, nu numai marmura albă-albă.
Picioarele se odihnesc pe Câmpul Miracolelor și ochii se bucură cu marmura maestuos lucrată a Baptisteriului și a Domului.
O arhitectură care te oprește din drum este și cea a bisericii Santa Maria della Spina.
La Pisa se află cea mai veche grădină botanică universitară (1544).
Despre Lungarni (faleza/promenada de pe malul râului Arno) au scris (foarte frumos) Byron, Shelley, Montesquieu, Leopardi, Carducci, D'Annunzion, Foscol.
După mulți kilometri de plimbare, îmi odihnesc pașii și sedimentez imaginile pe Campo dei Miracoli.
Mă uimesc și pinii înalți, ca niște umbrele, precum și chiparoșii (dragii mei chiparoși), care pe alocuri se pare ca au împrumutat din înclinarea turnului.
Piazza dei Cavalieri este un alt loc din Pisa cu multă istorie, cu cișmea cu apă rece și cu clipe de meditație. Tot aici „meditează“ și statuia lui Cosimo I, Bătrânul din familia Medicii.
Prima noapte de primăvară toscăneană trece repede după lunga zi de plimbare, urmând ca dimineață bucuria să fie un mic dejun frugal, apoi fuga la trenul spre Firenze.
Trenul pleacă la decenta oră 9:00 spre întâlnirea cu Firenze, cu bordul plin de nerăbdare.
Doamna de la ghișeul de bilete știe engleza și biletul dus-întors e deja în buzunar, cu tot sfaturi bune și întorsul chiar la scara avionului (Pisa aeroport).
Călătoria pe calea feraăa nu durează nici o oră și costă 6 euro/sens.
Două pisici se joacă pe câmpul parcă de toamnă, lăsând loc în cele din urmă câmpului lui Marte. La orizont Alpii se înalță alaturi de dealurle
Toscanei. O carieră de marmură, terasată în stâncă, și-a mutat de secole
albul în orașele Renașterii.
La cafeaua de la sosire (tot cu o cafea am început „viața“ și în Florența, astfel că am deja un ritual de inițiere în tainele unei noi comunități - comunitatea bună se cunoaște după cafea), mică și de esență tare, doi studenți sunt chestionați care este locul în care ei mănâncă o pizza bună și nu neapărat scumpă, adică nu turistică. Ca recomandare vine Pizzeria Funiculi, iar în seara următoare acolo este locul cinei. Cred că sunt clare două dintre țintele în Italia: pizza și înghețata.
Rămân mută când în fața mea se înalță Domul lui Bruneleschi, acel arhitect care a acoperit după aproape 100 de ani Santa Maria del Fiore. Pe bună dreptate a mărturistit Michelangelo, atunci când Papa Iulius al II-lea i-a cerut să facă pentru Biserica Sf. Petru din Roma (Vatican) cel mai frumos dom, că „unul mai mare poate face, dar mai frumos decât cel din Florența nu e cu putință“.
Admir și munca de la tinerețe până la bătrânețe a lui Ghiberti la poarta Baptisteriului (Poarta Paradisului)... apoi citesc cum că e o copie aceasta care îmi cască ochii mari.
Nu pot pune semnul egal între artiștii Renașterii și alți... artiști. Mă înfior când văd ce minuni s-au făcut din niște blocuri de marmură. Cum spunea Irving Stone că ar fi zis Michelangelo: „Eu trebuie să scot omul din blocul de marmură, să îi redau liberatea.“ Îmi aduc aminte de la orele de istorie (cred că prin clasa a 10-a) când am învățat despre Renaștere că aceasta a însemnat momentul în care „omul“ a fost pus (sau repus) în centrul atenției. David al lui Michelangelo reprezintă una dintre esențele Renașterii.
După fiecare colț de stradă se află o piazza. Una dintre cele mai frumoase prin care am purtat de mai multe ori pașii și privirea a fost Piazza Anunzziata.
La gazda din Florența merg pe jos pentru a mă lăsa fermecată de primele detalii ale orașului. Drumul e de o oră și jumătate, cu rucsacul în spate, dar nu bag de seamă trecerea minutelor încărcate cu minuni renascentiste.
Ce noroc de vreme am avut! E primul verde cu parfum pe care îl simt anul ăsta.
Îmi place primăvara în Toscana! Îmi place primăvara! Îmi place Toscana! Mă bucur că le-am întâlnit pe cele două împreună. Primele culori din care se va face mierea îmi îndulcesc sufletul.
Parcă pășesc prin pânzele tablourilor lui Da Vinci ori ale lui Vasari.
Citisem despre nu știu ce urcuș și despre alte plângeri ale turiștilor cazați la Villa Cameratta, dar drumul acesta nu a făcut decât să mă bucure. După cinci minute de drum între padure și deal cu vii și chiparoși, ajungi la stația autobuzului care în alte câteva minute te lasă aproape de Dom, la stația San Marco.
Siluete de chiparoși străjuiesc culcarea soarelui, înveliți într-un cearceaf de culori calde.
Prima vizită a fost la Santa Maria del Fiore (Domul), unde nu se plătește intrare (decât pentru Campanilla și Baptisteriu, precum și pentru Muzeu). Apoi, am vizitat biserica San Lorenzo, cea pentru a cărei arhitectură Michelangelo și-a sacrificat luni întregi de frământări creative.
Rememorez traseul dimineților din adolescența lui Michelangelo atunci când pășesc pe Via Benci, trec Arno peste Podul Grazzie și mă îndrept către Fortul Belvedere. Însă acesta este închis pentru renovare și nu pot decât să îmi imaginez cum mângâia Michelangelo cu privirea, de pe zidurile vechiului Fort Domul de la Santa Maria del Fiore.
Apoi o iau uțor la vale printre casele seculare și mă opriesc în fața celei în care a locuit Galileo Galilei după ce s-a născut în orașul-rival, Pisa.
Prin Toscana nu îți potolești numai setea de cultură, ci și setea în sine. La tot pasul găsești cișmele ce te ademenesc cu apă rece.
La Florența poți fi lovit de Sindromul lui Stendhal. Romancierul francez ajunge la Florența pe 22 ianuarie 1817. Când a intrat în Biserica Santa Croce, Stendhal este copleșit de frumusețea arhitecturii într-atât încât începe să aibă palpitații și mai că e cuprins de leșin. În 1979, psihiatrul Graziella Magherini recunoaște aceleași simptome la sute de turiști și astfel emoțiile scriitorului sunt devin subiecte ale tratatelor de psihiatrie.
În Italia, desfătările estetice, senzoriale, spirituale și intelectuale te întâmpină la tot pasul, ca într-un adevărat festin hedonist, un ospăț pentru minte și suflet.
Trecutul Florenței, proclamată de Girolamo Savonarola „Statul lui Dumnezeu“, a stat sub aripa protectoare și influentă a familiei Medici, una dintre cele mai bogate familii din Italia la vremea ei.
Seara e pentru rătăcit să treacă vremea până se deschide Pizzeria Funiculli, cea recomandată de studenții de la cafeaua de dimineață. E un bun prilej să intri și în biserica Orsanmichele, una dintre puținele biserici la care nu se percepe taxă de intrare.
Vineri dimineața mă alătur la cozii de la intrarea Galeriilor Uffizi. Știam că se pot rezerva din țară bilete (pentru 10 euro în plus), dar am considerat că nu o fi aglomerația așa mare, iar de cei 10 euro nu strică o pizza cu o bere (sau cu un limoncelo, cum am facut la Funiculi) ori trei înghețate. Nu am așteptat decât o jumătate de oră și mai bine de cinci ore nu m-am putut desprinde de Renașterea dintre zidurile muzeului.
La ieșire, două doamne de la muzeu mă întorc din drum pentru că marketingul cerea să treci mai întâi prin librărie, poate-poate ești ispitit să mai lași acolo niște bani de amorul artei.
La Santa Croce își dorm somnul de veci iluștrii oameni precum Michelangelo, Rossini, Galileo Galilei, Machiaveli... Biserica este o bijuterie și orice aș scrie eu acum despre ea ar fi fără valoare. Crucifixul lui Cimabue este într-adevar maiestuos, el fiind „cea mai prețioasă victimă“ a inundației din 1966, când Arno aproape că a acoperit și altarul bisericii.
Parcă la orice colț de stradă ar trebui să mă întâlnesc cu un om îmbrăcat în haine purpurii, culoarea Medicilor.
Din păcate nu a fost timp pentru vizitat și Galeria Academiei din Piața San Marco, dar întâlnirea cu David nu este decât amânată. Va trebui să revin cândva pentru a pași în Palatul Pitti sau pentru a urca dealul spre Settignano, ori pentru a respira parfumul florilor din Gradina Boboli și pentru a atinge cu privirea minunile de piatră și marmură dintre alei.
Nicicând nu mi-am dorit mai mult să fiu personaj în decorul unei cărți. Eram curioasă cum arată Iisus al lui Donatello de la Santa Croce, asemuit cu un „plugar“, cum se înfățișează Santa Maria Novella cu urmele artistice lăsate acolo de Bruneleschi...
Într-una dintre seri am spus Buona notte! Florenței din Piața Michelangelo, acolo unde se afla expusă o altă copie a lui David, în afară de cea din Piața Senioriei, de lângă Palazzo Vechio.
Apoi mai traversez o dată unul dintre podurile peste Arno.
Cu siguranță că gustul Toscanei este acela de Chianti și de prosciutto... și de înghețată artizanală.
Tot hălăduind pe străduțe, mai descopăr o minune locală: Al Antico Vinaio.
Aici, pe lângă faptul că poți degusta cam orice vin din zonă, alb sau roșu, sec sau demisec (nu prea am nimerit deloc dulce ori demidulce), poți încerca tot felul de sandviciuri cu prosciutto, mozzarella, sos de trufe ori alte delicatese care îmi lasă gura apă numai când mi le reamintesc.
Spre seară intru și în biserica Annunziata, care este încărcată de decorațiuni.
Revăd filmul Agonie și Extaz și mai aflu că este o legătură din trecut (sau ar fi putut fi) între călătoria mea de acum și cea imediat următoare. În timp ce picta tavanul Capelei Sixtinei, lui Michelangelo i s-a propus de către sultan construirea unui pod peste Cornul de Aur din Istanbul.
În ultima zi a vizitei florentine urc la Fiesole. De acolo, de sus, ai impresia că ești „stăpânul Toscanei“.
Aici parcă e toamnă, parcă e primăvară, parcă e aproape vară.
Vechi ruine etrusce se ascund după chiparoși.
După care, Florența se așterne privirii.
Se reconfirma și trecerea lui Camus pe aici, fermecat de Fiesole.
Florența, numită și Citta di vita, La Bella, orașul lui Dante, Petrarca, Bocaccio și al lui Galilei...
Ziduri de sute de ani și probabil copaci de aceeași vârstă șoptesc în gânduri poezii.
Ce noroc am avut și de gazda din Toscana, acest vechi domeniu.
Ghirlandaio, Botticeli, Benvenuto Celini cu Perseu al său sunt nume care de fiecare dată mă vor întoarce cu gândul la Florența. Și cu sufletul!
E aproape noapte. E seară dupa ceas, dar noapte după întuneric. Meditez alături de statuile din Piața Senioriei. Îmi imaginez cum în vremea lui Savoranola s-au ars aici minuni de artă.
Și am mai învățat ceva: „Iubește și fă ce îți place!“, spunea Sfântul Augustin. Asta este una dintre concluziile acestei călătorii.
