Din șaua calului

Cornelia FLOREA - Idei - nr. 43 / 14 decemb., 2020

„Cică la început Dumnezeu îl făcuse pe om cu aripi, ca să poată zbura. Calul l-a rugat pe Dumnezeu să-i ia aripile, zicând că-l va duce în spinare ca vântul.” (Gh. F. Ciaușanu)

Se spune că cel mai bun prieten al omului este câinele, dar asta ar fi valabil, să zicem, pentru secolele din urmă, când menirea unui câine s-a dovedit a fi, de cele mai multe ori, îmblânzirea unei singurătăți neprihănite. Dar câte nu a făcut omul alături de un alt prieten patruped, partener de nădejde, înlăturat pe nedrept de pe culmea clasamentului prieteniei?

Câte nații nu au răzbit alături de ecvidele lor? Când „dădeau” turcii sau tătarii, caii erau cei care îi purtau în șa spre meleagurile care au stârnit pofta de cucerit. Nu mârșavul Francisco Pizzaro i-a supus pe incași, ci imperiul lui Atahualpa s-a prosternat în fața cailor ce întrupau niște ființe venite din lumea zeilor.

„Civilizația s-a dezvoltat în viteza calului” spune o vorbă celebră, și pe bună dreptate. De altfel, chiar inventarea roții ar fi fost mult mai puțin eficientă fără forța de tracțiune care să o pună în mișcare... și ce ar fi fost mai la îndemână să urnească o căruță, dacă nu un cal?

Și țările s-au întemeiat printr-un descălecat – că a fost al lui Dragoș, că a fost al lui Bogdan, cineva a trebuit să se dea jos din șa pentru a pune piciorul acolo unde mai întâi a călcat copita. Dar, la fel de bine, un regat se poate da la schimb pe un astfel de prieten la nevoie, după exemplul lui Richard al III-lea.

Numele cailor implică întotdeauna exerciții de imaginație și provocări creative. De pildă, Napoleon și-a numit caii după numele așezărilor unde a ieșit învingător. Cine nu a auzit de Ducipal/Bucefal al lui Alexandru Macedon, după al cărui chip vestitul strateg a bătut monedă și după numele căruia a numit o cetate – Bucephalia (pe lângă multele Alexandrii care-i poartă propriul nume)? Cine nu a rămas uimit aflând că în istorie a existat un cal cu o funcție importantă într-un Senat, Incitatus, numit consul de un țicnit precum Caligula? De la legendarul Pegas (pe care generația mea îl știe mai degrabă cu roți, decât cu coama deasă), la centauri, unicorni/inorogi și la mai mult sau mai puțin mitologicul Cal Troian ori la Rosinante al lui Don Quijote, cu câți cai nu ni s-au intersectat cărările vieții sau măcar poveștile din auzite?

Însuși calendarul este plin de cabaline, de la caii de foc ai Sfântului Ilie, la Sfântul Gheorghe care îl biruiește pe balaur din șaua calului, la caii lui Sântoader care pedepseau fetele cu prea mult chef de treabă în prima săptămână a postului Paștelui și până la cei patru cai ai Apocalipsei. Dar parcă nu ai vrea, totuși, să aștepți ceva până la Paștele Cailor.

Calul vorbește, de multe ori, pe limba vreunui făptaș atunci când bați șaua și pricepe iapa, dar să nu-l cauți niciodată la dinți, de l-ai primit în dar, și să nu îl întrebi de ar vrea niscaiva ovăz, dacă n-ai de gând să-i umpli staulul. Dacă cineva se dovedește a fi îndărătnic, se spune despre acesta că ar fi calul dracului sau că nu poți pune șaua pe el. Poți umbla după potcoave de cai morți sau după cai verzi pe pereți, la fel cum poți avea ochelari de cal sau poți fi pe cai mari. Uneori, ar fi mai bine să ai grijă să nu sari calul sau să nu fii calul de bătaie al cuiva și tratat ca hoții de cai. Se poate să faci din cal măgar sau din țânțar armăsar, dar nu mor caii când vor câinii. Iată cum și limba română a mers pe cărări lexicale alături de vreun cal, armăsar, iapă sau mânz, ori de mai nefericitele mârțoage sau gloabe.

În cadrul armatei, exista și o ierarhie cabalină: caii din rasa Shagya Arab și Gidran erau destinați cavaleriei, ofițerimea având onoarea de a-i încăleca, în timp ce pe rasa Furioso puneau șaua trupeții, iar cei din rasa Nonius – caii de atelaj – erau cei mai potriviți să urnească tunurile. Așadar, în frământările omenirii, calul l-a ajutat pe ostaș să învingă în lupte, s-a sacrificat sau a fost pradă de război, l-a ajutat pe țăran să-și are ogorul și tot calul a fost acela care îl purta pe răposat pe cel din urmă drum.

De altfel, până nu demult, exista mentalitatea că acest mijloc de transport, uneori psihopomp, nu ar fi trecut peste mormântul unde ar fi odihnit vreun strigoi. Asemenea povești au supraviețuit prin unele regiuni unde caii sunt și azi la mare cinste, cum ar fi așezările de momârlani din vecinătatea Parângului, unde nu mare ar trebui să-ți fie mirarea de te vei întâlni pe potecă cu vreun cioban călare sau de vei găsi caii păscând liberi pe coamele bogate în fânețe. La fel cum să nu te mire când, în Duminica Tomei, prima duminică după Paște, străzile Brașovului ce duc din Șchei până în Piața Sfatului se umplu de junii brașoveni, fălindu-se călare pe cei mai frumoși cai, adunați de pe la hergheliile din toată țara și centrele hipice dintre cele mai vestite. Iar de caii de la Letea nu aș putea crede că nu ai auzit, măcar în treacăt... sau în goana calului.

Literatura română are și ea câțiva eroi din lumea hipică. Cine nu s-a înfiorat de soarta lui El Zorab al lui Ben-Ardun, stăpânul care spune că „Pentru calul meu/ Mă prind de piept cu Dumnezeu.” sau nu a deplâns soarta lui Bator, „calul acela mare, ciolănos, în care Fefeleaga și-a iubit copilașii”?

Încă din Antichitate, calul a fost singurul animal care a participat alături de om la probele olimpice. Și pe tabla de șah calul este cel care are un rol primordial. El poate face prima mutare, fără a fi nevoie să clintești vreun pion din calea sa. Care este prima jucărie preferată a unui copil, dacă nu un cal de lemn, bun de călărit din fragedă pruncie? Poate că progresul a fost nedrept că a îndepărtat caii din viața noastră și ne-a dat în schimb alte ajutoare motrice cu șa (motocicletele, bicicletele), pe care zadarnic am încerca să le însuflețim cu emoțiile sau cu gândurile noastre căci nu vor necheza cu coama în vânt.

„Când doi cai sunt antrenați să tragă împreună la o căruță, la început vor trage și vor împinge unul în direcția celuilalt, fiecare urmându-și propriul ritm. Dar, după ani de lucru împreună, sfârșesc prin a acționa ca unul singur, trăgând căruța fără frică, cu mare viteză, printre obstacole și prin apă, în cursele pe teren accidentat.” (Frans de Wall, Mama, ultima îmbrățișare. Ce ne spun emoțiile animalelor despre noi înșine) Pornind de la psihologia cabalină s-a format și metafora căsniciei – de aici vine și termenul „conjugal”, înhămați la același jug.

Orice-ar fi, calul rămâne „cea mai nobilă cucerire făcută vreodată de către om!”, după cum bine a constatat contele de Buffon. Iar eu am încălecat pe-o șa...

(publicat în revista OPT MOTIVE)

Dobrogea – „o muiere cheală“

Cu dor de oameni și de locuri, după o schimnicie asumată, am ales ca primul drum postpandemie, prima tură de relaxare, să mă las purtată spre cel mai tânăr și, în același timp, și cel mai vechi tărâm al României, cu cea mai eteroclită locuire multietnică și cu cele mai ademenitoare arome pentru toate poftele puse atâta vreme în cui: spășita Dobroge. Mai mult, când simți că ți-au lipsit și muntele, și marea, și Dunărea cea dulce, atunci știi că acesta este locul în care le poți găsi pe toate laolaltă, una mai ispititoare decât cealaltă.

Printre motivele alegerii destinației s-au numărat și prinderea ultimelor urme de miresme de salcâm și de bujori rumeni, de alinare a clipelor de primăvară pierdută între zidurile casei și propriile-mi fortărețe. Mi-a lipsit îngrozitor soarele, cu toate roadele sale de petale parfumate din plină primăvară, iar acum jocul razelor sale în bătaia vântului, alături de care mângăie macii care încă înroșesc privirea, fac să tresalte inima pasionatului de hălăduială.

Și cum călătorului îi șade bine cu drumul lung și ocolit, trei zile nu ajung decât să ți se facă și mai mare dor de umblat prin lumi tainice. Agale te petrec în drum turmele de oi, din care nu lipsesc nici măgarii cei cărăuși, care își pasc liniștea de după Înălțare. Berzele umplu miriștile în căutare de-ale ciocului pentru puii care așteaptă inițierea zborului, albinele poftesc la teii care încă nu au început a-și răspândi mireasma, pe când mierarii cu măști, asemeni unor scrimeri, te pot speria cu apărătorile lor contra acelor imprevizibile.

În Dobrogea, cetățile nu se înalță, ci mai degrabă se întind. Dinogetia, Halmyris, Beroe, Noviodunum, Troesmis sunt toponime din altă lume – o lume de piatră. Dobrogea a fost și loc de jertfă și de tihnă veșnică pentru sfinții martiri de la Niculițel – Zotic, Atal, Camasie, Filip și încă doi care au rămas anonimi, poate după propria dorință. La fel cum a fost loc de cazne și dureri pentru cei care s-au jertfit pentru „cea mai grandioasă construcție a poporului român”, drumul care scurtează iureșul Dunării spre mare – Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Dar, din toate timpurile, Dobrogea a fost și este o lume delicioasă, cu gust de șuberek turco-tătăresc, din aluatul mai fin decât un cearceaf și cu umplutura cărnoasă ori brânzoasă, desăvârșit de gustoasă, de bragă balcanică – „Asta-i braga adevărată!”, cum zice turcul care ți-o toarnă în pahar, ori de pește... bun de lingi oasele din blid.

Aici, în Dobrogea, nu se unduiesc numai Dunărea și Marea cea Neagră, ci și mările de flori campestre. Dealuri, coline, văi, piatră, iarbă verde sau uscată, eoliene – generații mai tinere ale vechilor mori de vânt care îl înspăimântau pe Geo Bogza, căruțe, maci roșii ca inima privitorului, rapiță galbenă ca însuși soarele și un cer albastru spre infinit.

O lume mai aproape de zilele noastre se arată în Casa memorială „Panait Cerna”, din satul omonim, unde poți face un popas în trecut. O locuință de meșteșugar de la începutul secolului XX, actualul muzeu adăpostește fotografii și documente din viața poetului, dar și instrumentar etnografic al specificului țărănesc local. În Cerna, în anii din urmă, a fost reînviat, după 73 de ani, un vechi obicei bulgăresc. În jurul zilei de 1 Mai aveau loc întreceri de cai, iar răsplata pentru învingători era utilă în gospodărie (sau mai degrabă adevăratului învingător care era calul): hamuri, potcoave, orz, stupi, capre etc. Dacă biserica din Cerna te duce cu gândul la meleagurile Italiei, te duce bine. A fost ridicată cu meșteri italieni, după Războiul de Independență. Casele acoperite cu olane îi aduc și pe bulgari și greci în memoria locuirii.

Una dintre cele mai mari comunități din nordul Dobrogei (cel puțin de la începutul secolului XX) este cea a italienilor, veniți și rămași aici datorită carierei de granit din satul Greci, care i-a atras ca un magnet. Cu granitul de la cariera din Greci s-au ridicat numeroase clădiri și monumente cărora li s-a dus buhul peste mări și țări: Podul de la Cernavodă, Podul de la Giurgeni, stadionul din München, Casa Poporului. Acum, pe aici și-ar mai duce traiul cam 5000 de locuitori, nepunându-i la socoteală pe tinerii plecați, ghici pe unde? În Italia!

Și să nu te miri dacă pe acest tărâm, pe când în mintea ta dau năvală tătarii, turcii, bulgarii, grecii, italienii ori lipovenii, o țestoasă traversează pașnic cărarea pe care pășești prins în mrejele visării.

Dobrogea culmineză la 467 metri altitudine, în Munții Măcin, care impun respect prin vârsta lor. S-ar putea să nu îi iei prea în serios, dar vei depunde ceva efort dacă vei dori să vezi Dobrogea de pe vârful Țuțuiatu. Și dacă îi vei urca în prag de vară, vei fi însoțit de miros de nuc, de cântec de privighetori și pupuit de pupeze, de zborul șoimilor în vânătoarea lor după popândăii cei grabnic strecurători prin galeriile subpământene. Să nu te miri dacă de pe vârful Căpușa vei lua la pachet, ca amintire, chiar o căpușă. Și nici dacă te vei întâlni cu vreun balaur dobrogean (Elaphe sauromates). Poți să te sperii, dar nu prea tare, pentru că nu scoate flăcări și nici nu este veninos.

Munții ăștia îmi par ca dinții unei babe știrbe. Unui personaj al lui Fănuș Neagu, din Îngerul a strigat, Dobrogea i se înfățișa astfel: „Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot în Dobrogea, soarele arde atât de rău, că grâu ia foc singur și se mistuie în cenușă. În Dobrogea numai tătarii rezistă.” Cu totul altfel o adora Hortensia Papadat-Bengescu, care a iubit-o cu suflet de copil, ce și-a trăit anii cei mai fragezi pe malul Dunării de la Ostrov: „Mama Tudora cocea în cuptorul de cărămidă cele mai bune plăcinte crețe, din făină oacheșă, muiate în smântână proaspătă. Dincolo de casa ei, era malul Dunării, cu bărci frumoase și vapoare. Iarna, apa devenea rea ca o vrăjitoare, prindea gheață sau purta sloiuri, iar în casă, copila de mine, auzeam plângerea că vom trăi câteva luni despărțiți de restul lumii.” Nebănuită carantină o fi oferit Dobrogea de a rămas așa vie amintirea.

Se spune despre oameni că sunt ca muntele, ca marea, ca o apă curgătoare... Dar dacă ai toate aceste însușiri, de ce nu ai fi ca Dobrogea?

(articolul a fost publicat în revista OPT MOTIVE, în numărul 16, din 8 iunie 2020)

Din șa, România e (mai) frumoasă! – Valea Siriului

Ce se întâmplă când îți taie o veveriță calea? Ai o zi perfectă! Să fie oare veverița reversul pisicii negre?

Câmpia întreagă poartă galben. Fie că e de rapiță, fie că e de păpădie, acum galbenul e la modă. 

O întreagă faună își ciulește urechile și își cască ochii în drum: șorecari și alte răpitoare la pândă în vârf de stâlp sau în zbor, o creastă de pupăză nestatornică, rățuște ce dau din labe pe tot felul de petece de baltă, o vulpe (sau un câine cu o coadă foaaaaaarte stufoasă), un iepure.

Un accident între două mașini a cauzat o lungă coadă de așteptare și o mică paradă moto la redeschiderea traficului. (Timișul de Jos)

Nu orice castel de pe indicator (mai) e castel.

Ideile bune vin din mers. Cotitul spre Vama Buzăului se lasă cu vizită la zimbrăria Valea Zimbrilor. Printre zimbri, Moș Crăciun a uitat, pesemne, un pui de ren care acum s-a făcut mare, dar se crede tot copil... sau zimbru.

Cimitirul din marginea din amonte a Vămii Buzăului pare că moare ușor-ușor și el. Data viitoare vom trece și pe la punctul de grăniceri.

Urlătoarele mai degrabă șoptesc prin hărmălaia grataragiilor.

Păstrăvii sunt zen și nu își dau seama când sunt prinși cu mâinile pofticioșilor.

Cucul se dă în spectacol de răsună văile.

Câinii veghează mai degrabă somnul baciului decât escapada oilor. 

Am mers pe Drumul fructelor, dar imediat după acest indicator am văzut trei butoaie pentru/cu varză (murată).

Casa mea-i o floare-aleasă/Termopanul să trăiască./Că-i de lemn, că-i de chirpici/Termopanu-i vine brici. (și românca s-a născut poet)

Sf. Gheorghe a tuns oile, iar cele care au scăpat până azi au fost prinse și chelite fără voie.

Am întrebat dacă mai torc femeile lâna. Și mi s-a răspuns hotărât: "Sigur că da: bătrânele!” 

"Dar dvs.?” (dvs. fiind o tânără). "Eu nu știu (toarce).” 

Un liliac (din acela fără aripi) mă izbește cu mirosul lui și îl bănuiesc pe Macedonski că a cam încurcat nopțile.

Bătrânii adună în genunchi iarbă din fața casei și zâmbesc mersului nostru.

Buzău + motocicletă = ploaie (80%). Dar mirosul proaspăt de ploaie mi se strecoară pe sub cască, mă amețește și o iert.

Din șa, România e și mai frumoasă!