Nu se poate da timpul înapoi, dar totuși cu un fel de mașină a timpului și niște locuri cu istorii pierdute în vreme am contrazis, oarecum, prima supoziție. Destinația (finală) este Conacul Bellu de la Urlați.
Pornesc cu ceva emoții pentru că aparatul foto nu se deschide (nu fac contact bateriile cu capetele lipite cu superglue) și nici eu nu am o stare prea bună, dar rezolv ambele răutăți cu o cola. Mi se confirmă încă o dată că nimic nu e mai rău ca ea și de aia le transformă pe cele rele în bune.
E o zi de toamnă perfectă, griul urban fiind înlocuit din mers cu cel provincial și anesteziat cu roșul perfect, ca într-o împărăție a lobodei.
Gândurile plecării ne duc și la Odette și de la ea la toate generațiile de stafii mai mult sau mai puțin bântuitoare.
Adrian ne surprinde cu un dreapta după Puchenii Mari, cu gând de a opri în poarta fostului conac al lui Costache Cantacuzino.
Dar o altă clădire ce zace pe marginea stângă a drumului ne oprește curioși.
Nu am găsit informații on-line despre aceasta (sau nu am știut cum să caut), însă am obținut câteva de la o localnică curioasă de curiozitatea noastră.
"Asta a fost a unui om bogat. Aici, pe timpul lui Dej, se uita un polițai la TV și cu el tot satul."
"Aici a fost grădiniță. Mai-nainte, în partea asta erau vaci..."
Singurul nume ca fiind al unui proprietar a fost cel al lui Ciocârdel, însă mai în urmă de atât nu a știu a-mi spune.
După '89, clădirea a avut soarta casei văduvei din Zorba Grecu. Fiecare, cu mic cu mare, a luat ce a putut.
M-a surprins că a rămas întreg stâlpul de lemn crestat de la balustrada scărilor.
Un desen rupestru încearcă, parcă, să mai sperie cu urâțenia sa pe cine ar mai îndrăzni să supere deja încercatele ziduri.
Înainte de a ne întoarce la mașină, îi confirmăm doamnei că "nu suntem de pe aici". "Ți-am zis eu!", întărește cu hotărâre bănuiala vocea fetei ce o însoțea.
Domnul Busulescu (re)clipește din semnalizare după aplicarea metodei românești.
Mai mergem câțiva kilometri și ajungem și la Conacul lui Costache Cantacuzino... sau la ce a mai rămas din el. Povestea lui (foarte tristă) aveam să o aflu după ce l-am văzut la fața locului.
Nu putem să ne apropiem prea mult pentru că spiritul omului cu coasa (nu, nu e cine credeți voi) ne interzice să călcăm proprietatea.
Intenționăm, însă, o revenire după obținerea permisiunii de la cine trebuie.
Trecem drumul și dăm ocol bisericii de la începutul secolului al XVIII-lea ridicată de Mihail Cantacuzino.
Care toacă o fi pentru babele surde?
Detaliile arhitecturale îi dezvăluie o tinerețe elegantă.
Frescele mai păstrează o parte dintre culorile așezate în scene biblice și pilde menite să potențeze avântul la savârșirea păcatelor.
O mare urmă de îndoială am avut că vom ajunge pe toate roțile pe malul celălalt și mai ales m-am îndoit că vom ajunge uscați (și asta nu că m-aș fi temut de ploaie).
Cu încredere că stie șoferul ce face, am tras aer în piept și am răsuflat ușurată când m-am văzut pe malul celălalt al Teleajenului.
Mai avem de traversat Valea Călugărească, apoi avem câțiva kilometri pe drumul național până la Urlați.
Nu oprim la nicio cramă de pe Drumul Vinului pentru a nu îl priva pe șofer de degustările la care noi ceilalți am fi fost supuși.
Conacul de la Urlați a fost salvat "de negura vremii", funcționând în anii comunismului ca Muzeu Etnologic.
Ne amuză posturile sexy ale ciobănițelor ori ale țărancilor torcând cu poalele ridicate peste genunchi regizate de Alexandru Bellu.
După ce aruncăm câteva priviri din foișorul de la intrare spre dealurile Buzăului și printre fotografiile lui Alexandru Bellu, mai
facem câțiva pași până la conacul propriu-zis.
Locul mă întoarce în timp la vizitele de la Buftea de la Domeniul Știrbey, înainte de a deveni așa de cunoscut și de comercializat (cu vreo zece ani în urmă).
Vizita în interior durează vreo jumătate de oră, cu povești spuse de Doamna Elena și savurate cuvânt cu cuvânt de noi.
Vă las să le descoperiți singuri, într-o vizită la fața locului. :)
Beciul a fost cel care ne-a fascinat pe toți prin "vechiturile" cu valoare etnografică ce le adăpostește.
Suntem îndemnați să luăm și calea spre Sângeru pentru a vedea și Muzeul Sătesc de acolo... ceea ce vom și face.
Ne mai învârtim câteva minute, căutăm și catacombele ori "peșterile" din pădurea înconjurătoare și ne minunăm de tainele locului.
(Mă întreb dacă vasul din care mănâncă/se adapă calul a apărut deja sau urmează să fie subiect în vreo poezie populară).
Mă declar deja în asentiment cu șoferul când văd că direcția este ÎNAINTE, indiferent de starea drumului. :)
Însă instinctul ne duce pe drumul cel bun.
Numai că, oprind să fotografiem crucile de piatră înșirate adesea pe marginea drumului, și masinii i se pune cruce. Bateria este încinsă și refuzul de a mai porni este, probabil, ca urmare a chinurilor la care a fost supusă.
Adrian are parte de prieteni săritori și, până vin ei cu o nouă baterie, ne gonește pe noi să vedem, cât mai e lumină, Muzeul Sătesc.
Mai este o oră de lumină și tot atât până când muzeul se închide.
Satul este deja obosit și majoritatea caselor și-au tras deja obloanele.
Verdele naturii din jurul crucilor s-a identificat, adesea, cu albul calcarului sanctificat.
De unde a rămas mașina în comă și până la Muzeul Sătesc mai avem cam un kilometru de mers.
Observ cu coada ochiului (drept) o biserică de lemn, însă nu se poate să o vizităm (este pe o proprietate închisă) - nu mai funcționează...
Muzeul este o casă veche de la începutul secolului al XVII-lea și are câteva cărți vechi, elemente de costum popular, icoane și alte obiecte religioase.
Pentru câteva luni adăpostește și o colecție de pipe (după ce l-am
citit pe Oișteanu - Narcotice în cultura română - am înțeles și pentru ce fel de "tutun" era folosit de boieri).
Numeroase alte căsuțe, cândva vii, își duc traiul de pe urmă.
În mintea mea se țes poveștile lor.
Peste drum de Muzeul Sătesc este Casa Lucian Avramescu (poetul) care adăpostește monumente de piatră - Muzeul Pietrei.
Ghid îl avem chiar pe domnul Avramescu, care ne spune că a vrut să demonstreze cu acest muzeu "că nu suntem numai o civilizație a lemnului în care sfârșim, ci și a pietrei".
În interior ne sunt prezentate caricaturi și icoane în stil bizantin ale fratelui său, Marian Avramescu.
După care ne mutăm în curte și ne învârtim printre rășnite din diferite zone și secole.
Una dintre dorințele poetului e să reușească să aducă aici de la Paris și câteva lucrări ale lui George Apostu.
Seara ne gonește la mașinuță, între timp vindecată.
Evident, deja punem la cale alte plimbări asemănătoare, mai ales că ne-au mai rămas câteva propuneri din aceasta neîndeplinite.
