Demult își dorea Simona să facem o tură montană împreună (nu că eu nu aș fi vrut) și a avut parte de ea, ca și mine, cu vârf (Vârful Bucura) și îndesat. Vremea nu se putea să fie mai frumoasă, iar munte ca Retezatul rar că mai găsești.
Ura și la gară! Mergem o parte din drum cu trenul, iar alta cu doi prieteni, cu mașina. Mă bucur că sunt de acord cu propunerea de a urma ruta Pârâul Rece–Zărnești–Poiana Mărului–Șinca–Făgăraș (nici de data asta nu oprim să căutăm templul misterios de la Șinca) și mai departe spre Sibiu. Oprim la Crama veche din Sibiu, orașul ăsta de care nu m-aș sătura niciodată. Aici facem cunoștință cu ce ar avea ciobanul în traistă (traista ciobanului), cu niște frigărui și alte bunătăți din oaie, cum ar fi pastramă, toate udate cu vinul casei... vinul casei Domnului, ca să o citez pe Simona. Și dacă până acum nu am fi fost veseli, de acum sigur suntem.
Mergem mai departe prin minunata toamnă. Deși pe șoseaua de la ieșirea din Sibiu lipsește un indicator cu mențiunea „Atenție: cai!“, un curajos cu coama aspră își face loc la trap printre mașini, ajungând pe banda a doua și depășind regulamentar.
Prin Mărginime, mirosul de lemne arse ne însoțește o vreme, ducându-ne cu gândul la poveștile de la gura sobei. Oile au culoarea ierbii de toamnă și se pierd în ea. Uneori, ele par bolovani ce se odihnesc înainte de iarna în care își vor purta lâna călduroasă, alteori, bolovanii adunați în stâna veche par oi.
Prin Sebeș, oftez cu gândul la Transalpina și îmi aduc aminte de poveștile despre Valea Frumoasei ale lui Sadoveanu. Ajungem la Sălașul de Sus înainte ca Soarele să își închidă genele și trecem pragul căsuței-gazdă în ultimele clipe de lumină.
Prima seara se închide înainte de ora 8 p.m. pentru că drumul a fost lung și epuizant. Nu ne iese schema cu trezit la ora 7 și plecat imediat ce se trezește și lumina.
La micul dejun de aici am visat cam o săptămână. Visul cel mare s-a îndeplinit astfel: se sacrifică o pită pe vatră, se taie feli și se îndeasă în prăjitorul de pâine, apoi untul se răsfață ușor peste puful ei aburind, primind o pătură de dulceață de coacăze negre.
Ne urnim din loc și ajungem înainte de ora 10 la Cârnic. Lăsăm mare parte din bagaj și închiriem ultimele camere libere, ascultând apoi propunerile de traseu ale minunaților cabanieri, Diana și Ciprian, de la cabana Codrin.
Urmăm traseul Cârnic–Gențiana–Curmătura Bucurei–Șaua Bucurei–Lacul Stânișoara–Cârnic. Mă tot întreb cum de mare parte din pădure este proprietate privată. Am aflat răspunsul documentându-mă de acasă.
Spre Gențiana, trecem printr-o pădure din care doar zânele sau piticii mai lipseau. Totul părea fermecat. Așa îmbinare armonioasă între piatră, lemn și apă nu am mai întâlnit.
Aproape la fiecare pas mulțumim pentru condițiile meteo de care avem parte. Parcă suntem într-o poveste și noi suntem piticii... sau zânele.
Facem un mic popas la cabana Gențiana, unde ni se alătură trei clujeni, după care plecăm mai departe spre Bucura, dupa ce încercăm și răcoarea apei de izvor.
Întoarcerea ne-o propunem pe Stânișoara, pe sub Șaua Bucurei.
Întinderea de pietre și jnepeni îmi aduce aminte de Alpi, doar suntem în Alpii Transilvaniei.
Tind să spun că descopăr Retezatul ca pe o îmbinare între Crai și Făgăraș, așezându-i în clasament pe locul 1 printre minunile montane autohtone.
Apa, sub formă de pârâiașe zglobii ce se iau la întrecere cu picioarele noastre printre pietre (care rămân... când apa trece) sau de cascadă ce se pierde în lacul glaciar, e un fascinant element de decor.
Ajunși în Curmătura Bucurei, salutăm din depărtare Peleaga. Lacul Bucura este încălzit de razele soarelui de toamnă–vară. Pe noi ne mai încălzește un ceai din rucsac și zâmbetele de bucurie la întâlnirea cu Bucura.
Din păcate, ziua se gată și nu e vreme să urcăm în culmea celor 2509 de metri.
Tac și îmi lărgesc privirea spre infinit. Ochii mei rar au mai văzut așa imagini... și au cam văzut.
Ne luăm la revedere de la clujeni, care se întorc în Cârnic pe același drum, iar noi mergem pe creastă, spre Șaua Bucurei, să salutăm de aproape și Retezatul.
Toate bune și frumoase, până când eu mă duc puțin la vale, exact după ce am atins Vârful Bucura. Atunci când visam la o piatră în care să opresc alunecușul, atunci a și apărut. Hmm! Iar îmi aduc aminte că viața se oprește la un moment dat și că mai greu te naști decât mori...
Mă îmbrțișez cu lumea și plecăm bucuroși la vale, trăgând tare de picioare în intunericul care ne amenința.
Soarele se joacă cu crestele și își pierde în orizont culorile calde din penel.
Se întunecă exact după ce am coborât din creastă. Noaptea printre jnepeni și pietre, iar apoi prin pădure, nu e mare bai, căci frontalele ne luminează calea.
Dar mai întâi poposim pentru ultimele sandviciuri de pe traseu (cele mai bune sandviciuri pe care le-am mâncat vreodată, mai ales pe munte), pentru ultimele picături de ceai, de data asta cu ceva întăritor, că doar se lasă rece, și cu milioane de stele la care privim cu aceeași poftă.
Fac greșeala... sau am îndrăzneala ca în pădure să mă uit în urmă. Parcă văd o pereche de ochi. Se apropie? Hmm! Parcă nu se mai văd. O fi cu ochii închiși? Cine? Păi... fiara!!!
Ajungem în Cârnic decent, înainte de 9:30 pm, și avem timp să mâncăm cu toții bătaie la table, ca desert după mâncasem și o ciorbă de perișoare și o brânză cu mămăligă cum numai la cabană poți găsi după un drum epuizant.
Duminică cine a mai avut putere să mai urce pe undeva? Toti mușchii protestează. Totuși, facem o mică plimbare până la Cascada Lolaia, că trecusem pe lângă ea și nu știam cum curge apa printre pietre.
Strâgem bagajele și facem cale-ntoarsă spre Sălaș. Mai facem câte o bucurie unei pisici și unui câine cu mâncarea plimbată în rucsac.
Câteva case hațegane s-au dovedit cu adevărat de piatră și au rămas în picioare (în temelii) peste ani.
Oprim să le fotografiem și ne declarăm bucuroși că mai putem admira așa ceva.
Înainte de despărțire, mai adăstăm la Cetatea Câlnic, cea pe care am cunoscut-o eu pe când mă întorceam din Apuseni.
Mă bucur că nu sunt o pierde-toamnă de oraș și că mi-am mai încărcat o dată privirea cu nuanțele anotimpului cu rod de vie.
O ultimă bucurie este că prețul biletului de autocar de la Sibiu la București este tot 30 de lei, ca astă vară.
