Rimetea - raiul din Apuseni

E inceput de weekend. Nu e nici vineri si nici sambata. E joi seara si am asteptat plecarea asta de multa vreme. E aproape 10 p.m. si urmeaza un drum de mai bine de 400 de km pana in Apuseni, acolo unde principalul motiv care ne mana la drum este concursul de escalada RICO – Rimetea Climbing Open, pentru unii, si indeplinirea visului de a zbura cu parapanta, pentru mine. Ca si alte dati, se pare ca cele mai frumoase calatorii incep in plina noapte, asa cum au fost Portita din toamna sau Fagarasul din vara. Si daca am suferit un pic ca nu ii pot insoti cu Honda mea din nou pe baieti la Portita de primavara, atunci am gasit consolare in verdele ierbii de munte.

Dupa ce trag pe dreapta in masina si dormitez mai tot drumul, intrarea in Aiud ma trezeste din lumea unor vise in cea a altor vise. Aiud e unul dintre orasele pe care le iubesc dinainte de a le fi vazut. Mi-as schimba rezidenta aici.

Iesim din Bucuresti pe la 11 si ceva, dar in aproape cinci ore deja intindem cortul in curtea de la numarul 217, curte ce se va umple cu asezamintele celor ce aveau sa participe sau sa caste gura la concurs – ca mine.



Se face aproape 5 dimineata. Noi ne intindem obositi in cort, dar cocosii tocmai se trezesc. Glasul satului rosteste chemarea unei noi zile.

In prima zi - vineri - inca se face organizarea pentru concurs. La acest capitol intra si fabricarea usii de la "buda". Curtea se va umple de corturi si fiecare petec de iarba va fi un bun substituent al unii pat. Vineri este programata sosirea participantilor, care de pe la Bucuresti, care de pe la Iasi sau Gura Humorului, care de pe la Cluj (cei mai multi, ca doar sunt la o aruncatura de bat de casa), care de prin alte parti. Sambata incepe concursul, numa' ca e amanat o leaca din cauza rafalelor de ploaie. Duminica este ultima zi, ziua in care castigatorii isi iau laurii. Concursul a avut trei sectiuni: senori, juniori si fete. Nu inteleg de ce fetele nu pot fi si ele seniori…sau vorbeste feminismul din mine?



Dupa ce facem cunostinta unii cu altii, ne indepartam de sat in recunoastere. Biserica reformata este cea care ramane de veghe semeata peste casele subrede de vreme. Langa ea, biserica ortodoxa se pregateste de Paste. Cimitirul isi are locul sau pe dealul cel mai inalt din imprejurimile satului.



Ne petrecem ziua la catarat, eu mai mult ca spectator si cu aparatul de fotografiat cocotata pe pietre, ceilalti mai mult in coarda si ham. Apoi am fost iara incurajata sa imi bag picioarele in cipicii de catarat si sa urc un pic in fisuri.



Daca te invarti printre cataratori trebuie sa te familiarizezi si cu vocabularul lor: opt, revers, coarda, bulin, caraba, “cu ce vrei sa ma filezi?”, “Haide!”, echilibru, “Bravo!”, “Fain!”, asigurare, priza, rapel, 9- sau 8 +, 6B, bucle, fisura, motzotzoi, “mi s-o-mpanat mana…”, sesari, etc.



De pe stanca sau din poteca auzi linistea acompaniata de zborul unui avion sau de apa paraului pravalindu-se la vale printre pietrele care raman; un cocos nervos da o veste; un catel activ latra la datorie. Un gandacel negru are drum pe piatra alba de sub fundul meu.



Seara ne ajuta sa mai socializam unii cu altii la o sticla de vorba.

Sambata astept eu vreo 67 de cai…putere pusi sub saua unui Transalp sa vina sa o incalec, …dar caii nu mai vin. Din pacate Remetea/Rimetea din Alba a fost confundata cu cea de langa Timisoara, asa cum unii participanti la concurs au ajuns mai intai la Rimet, satucul in care se ajunge din Teius. Toate cele trei localitati sunt diferite si trebuie sa te uiti bine pe harta sa vezi la care vrei sa ajungi.



Dupa ce dimineata ma lupt cu pantele foarte inclinate, pante ce i-a incalzit bine pe participanti sau chiar i-a obosit pe unii dintre ei, si dupa ce vad cam cum sta treaba cu traseele si cum toti care mai de care se urca pe pereti, decid sa plec la vale si sa fac un drum pana la cetatea Coltesti - numita si Cetatea Trascaului - din satul vecin. Mijlocul de transport folosit este si cel mai la indemana: mersul pe jos.



Asa ca las pe cataratori in treaba lor – pe pereti – si eu plec in treaba mea. Cetatea era una din cetatile aflate de mult in gandurile mele si acum va ajunge si in aparatul meu de fotografiat. Cobor singura prin padure sau cel putin asa credeam eu, dar o vulpe inainta hotarata prin frunze spre poteca mea pana m-o zarit si s-o retras, eu simtind-o apoi cum ma priveste speriata pe furis.



In coborare, vad parapante cum stau intinse portocali pe deal. Ele pandesc curentii ascendenti pentru a isi lua zborul peste sat. La ora cand le-am zarit, visul meu de zbor era inca sub forma de speranta. Dupa un mic popas la cort, plec agale inainte de miezul zilei.



Acoperisuri rosi in doua ape si cu breton – cum le zic eu - asteapta resemnate sa fie acoperite de ploaia de amiaza. Flori galbene de papadie sau ciubotica cucului dau culoare ierbii uscate. Tropaitul unui cal urmeaza drumul catre casa.



Imi place ca oamenii raspund la buna ziua cu “Buna ziua” si de cele mai multe ori si cu un zambet sincer, asta in cazul in care nu au apucat sa iti dea mai intai ei binete. Care cu boi aduc lemnul din padure in casa. Verde de iarba si galben de papadie, albastru de cer senin cu alb de nori cuminti sunt culorile vietii rurale.



Doi unguri simpatici ma iau din drum pentru un km in masina lor. Mi s-a parut nepoliticos sa refuz cuplul amabil si urc in masina lor. Nu reusim sa ne intelegem decat prin semne si zambete. Eu nu stiu nici limba lor si nici germana, ei nu stiu engleza si nici …romana (i-am intrebat ;) ).

Mirosul de ceapa prajita si de mancare facuta in ceaun pe foc de lemne ma opreste din drum. Am de urcat si aici pret de jumatate de ora. Pentru ce privelisti ai de sus, merita orice efort, cu atat mai mult dac cetatea toata e a ta. Ultimii turisti au coborat inainte de a ajunge eu.



Plec de la cetate si de picioarele mele parca sunt legati bolovani din zidurile ei. Am mers vreo 5 km pana la ea, plus urcusul istovitor de dimineata si coborasul. Mai urmeaza 4-5 km pana in sat. Nu ma plang, asta sa fie necazul: calatorului ii sta bine cu drumul!



Ies din sat si mergand agale…primesc o veste…si ce veste! Prietenii cu parapante din Mures si-au adus aripile la Rimetea. Una dintre ele ma va inalta si pe mine. Asa cum dimineata “meteorologul de serviciu” mi-a anuntat ploaia exact la ora la care ea a pornit (ei, hai, cu un sfert de ora intarziere :D), aveam incredere si in stirea cu soare pentru duminica.



Ploaia in rafala ma prinde la cateva minute de cort, dar nu suficiente incat sa ma flescaiasca. Apoi iese soarele, dupa ce unii dintre alpinisti s-au retras deja de pe stanca. Si iar ploua, si iar iese soarele…inca putin, ca nu mai are mult si dispare pana a doua zi. Ultimila ora de lumina imi coloreaza frumos fotografiile pe seara.



Pornesc spre “Gonduzo” (“Alungatorul de ganduri” cum mi s-a spus ca ar fi traducerea din graiul unguresc) sa ii intalnesc pe Karesz (l-am pus sa scrie singur numele ca nici sa il rostesc nu reusesc) si cu Cristi – parapantisti cu experienta si prieteni din prima zi pentru mine. Ii cunoscusem anul trecut la ziua mea in Fagaras, acolo unde am suferit ca nu am survolat Balea.

Pentru serile de la Rimetea poti alege intre doua "carciumi”: Gonduzo sau Foras. Vineri seara am ales a doua varianta la recomandarea alpinistilor. In a doua, am ales sa “imi alung gandurile” cu muresenii. Varianta ultima este cea castigatoare. Iei o bere si zici: “Egeszseget!” Si berea e buna. Si unde mai pui ca cu patronii de la Gonduzo am fost si am baut o bere si in Foras. Unde mai vezi asa intelegere intre concurenta?



Dupa o noapte in care am schimbat cortul cu un pat acoperit cu o fota groasa si cu un acoperis din barne groase de brad, gandurile mele erau deja peste sat. Azi nu puteam sa mai ratez zborul. Il asteptasem prea multa vreme.

Primele forte de duminica le luam o data cu micul dejun de la conacul secuiesc din Coltesti. Cum arata acesta si pozitia sa e ceva ce musai trebuie vazut, trait, simtit. O casa imensa – conac – alba, cu mobila verde in stil secuiesc si cu floricele rosi, cu perdele de panza cusute de maini pricepute, cu cei mai amabili ospatari care te intreaba “daca e ceva gresit cu cascavalul, daca nu va place” asta in caz ca mancati mai incet, in stilul meu. Micul dejun este cel al casei: gem de capsuni, salata de vinete, “piftele”, unt, vreo patru feli de cascaval, paine intr-un cos pufos si o mare cana de ceai de menta (mai bine zis carafa).



E soare si parapantistii deja s-au imprastiat pe dealuri, de o parte si de alta a satului. Vocabularul deja se schimba. Avem de aface cu seleta, aripa, curentii, zborul, suspante, dubla, tandem, comanda, turbulenta. Imi e teama sa nu aterizam int-un copac...si nu sunt putine sansele.



Dupa ce ne salutam cu prietenii prietenilor, luam dubla in spate (parapanta - aripa) - impartia in doua - si iar urcam. Cu cat urcam mai sus cu atat avem sanse sa prindem un curent mai bun pentru zbor. Nu stiu de ce mi se face teama. Adrenalina e pe drum si un mare gol in stomacul meu isi face loc. Casca este asezata pe cap si seleta sub sezut.



Momentul decolarii vine. Pandim cat pandim si gata: sus! "Alearga!" "Nu te opri!" Suntem sus!!! Mai sus!!! Suntem foarte sus, la aproape 2000 de metri. Karesz imi da iluzii de zbor deasupra norilor. Dar vantul ne schimba planurile. Un curent puternic ba ne urca ba ne coboara. Golul din stomac e tot mai gol! Adrenalina atinge limite nebanuite pana atunci!!! Imi e teama, dar am incredere...in Karesz caci in vant NU!!!



Totusi reusesc sa imi manevrez aparatul bine fixat de gat in rucsac. E frumos! Este peste asteptari! Am urcat cu o turbulenta de 7 (adica cu 7 m/s).
Aterizarea a fost memorabila. Nu credeam eu ca o sa ajung sa ma tavalesc cu un ungur (secui) prin iarba, mai bine zis prin maracini. Uite ca am facut-o si pe asta. Mi-a zis Karesz "Cand aterizam, alergi. Alergi pana iti zic eu, nu te asezi!" Ce credeti ca am facut? :D Pai daca nu mi-a spus ca este posibilitatea de a trebui sa alergam in spate, eu am alergat inainte. Cu unul hais si unul cea, am ajuns sa ne tavalim prin maracini si sa imi inverzesc pantalonii. Controlam repede oasele si le gasim pe toate la locul lor si un ras cu pofta ne bufneste pe amandoi. Mai vreauuuuuuuu!!!!!!!!!!!!



Cu siguranta ca au ras si altii cand ne-au vazut. Nu e bai ca o fost fain!
Mergem spre sat si cu coada ochiului vad o parapanta rosie ce imi pare cam agitata. Apoi vedem cum lumea se strange gramada la locul in care s-a intins pe pietre. Apoi salvamontistii pleaca in graba. Deja ne ingrijoram, mai ales ca parapanta era a unui cunoscut. Aripa unei fete a fost lovita de vant cu 5 metri inainte de aterizare. Rezultatul: picioarele rupte si cateva vertebre tasate, nicidecum gat rupt cum s-a ajuns la stiri.

Vad iara cum pasiunile mele nu sunt tocmai pamantesti si nu pot decat sa dovedesc cum visele se pot realiza! Pe curand!

Veliko Tarnovo - stanci de calcar si ziduri de cetate

Plecam dimineata, dar nu foarte, la o ora de bun simt, asa cam 7 si jumatate. Mica gasca e formata din Marius (zis si Gogu :) ), Dragos (zis si Bogdan), Claudia (numita si Camelia) si subsemnata (zisa si Cristina, zisa si Monica), "zisele" fiind zise de o terta persoana - a cincea in cazul de fata - ne obisnuita cu numele noastre, mai putin in cazul Gogu. Ca si anul trecut, principala grija e sa avem buletinele la noi. Mai facem ultimile verificari, nu care cumva sa se fi razgandit ele si sa fi ramas acasa. Plecam cu Guns'n'Roses la bord: "(Take me down to) "Paradise city" si se pare ca destinatia asa a fost.



Principalul motiv al celor trei a fost sa se catere de dimineata pana seara pe peretii calcarosi de la Veliko, iar a mea de intalni gasca de motociclisti ce si-a propus aceeasi destinatie pentru weekend si de a vedea orasul mult vestit si poftit de calatorul din mine. Ca peste tot, sunt interesata de locurile cu iz medieval si de abia asteptam sa vad cetatea. Baietii si-au exprimat dorinta de a le povesti si lor in doua cuvinte despre ce e vorba caci ei in afara de faptul ca stiu cam orice priza din pereti si vestitul restaurant Tempo (pe care il voi lauda cu risipa de detalii mai incolo) nu mai stiu nimic despre Veliko, desi cel putin Dragos vine cam a 15 oara aici.



Cu o mica paranteza, mentionez ca ma entuziasmez cand la iesirea din Bucuresti am surpriza sa il vad pe singurul care mai are o motocicleta ca a mea - vestitul SLR verde ( a mea e galbena si mai are o fata - Elena - unul negru - in rest...suntem unici).

O data iesit din Bucuresti ai parte de privelistea palatelor cu turnulete in care nu domnite stau inchise, ci zmei cat se poate de negri sau vrajitoare renumite ce te scapa de farmece si blesteme.

In drum, poti avea nenorocul de a gasi "cazuta" in fata ta bariera de la Jilava. Desi merge cam a 7-8 oara (nici el nu mai tine bine minte), Marius nu a avut parte de aceasta pana acum. "E ca si cum ai intalni bariera pusa intre 2 Mai si Vama Veche!"

Veliko Tarnovo - pe langa stancile pe care au ajuns sa nu mai aiba loc bulgarii de romani - are o multime de izvoare asa ca nu ai nevoie de rezerva de apa. Baietii mai au inca in masina un bidon de saptamana trecuta cu apa de izvor de Veliko. Si e si rece!



Pomii infloriti stau imprastiati ca niste bulgari imensi pe dealurile din peisaj. Ajungem la vama in jur de ora 9. Nu stiu daca am prins schimbul de tura, dar stam mai mult decat cele 2 minute obisnuite. Pot spune chiar ca am avut parte de aglomeratie, avand in vedere ca era coada de vreo opt masini. "Vamesii fac greva prin exces de zel!", glumeste Gogu (Marius).

Ajungem la Veliko Tarnovo un pic dupa ora 11 si un soare frumos era prezent. Primul lucru pe care il facem e sa schimbam niste lei in leva (da, lei si nu euro), nu multi, ci cam 60 de lei care mie imi vor ajunge pentru doua mese exagerat de bogate, intrarea la cetate si o brosura cu castelul, in limba romana. Cursul este 1.96 leva pentru un euro si 0.54 lei pentru 1 leva. Cateva minute ne ia sa gasim o cazare pentru parintii lui M si ei chiar au norocul sa gaseasca disponibil pentru 32 de leva/camera. Adevarata pomana, dar cam astea sunt preturile reale! Si norocul a fost cu atat mai mare cu cat exact sambata era ziua orasului si bulgarii cu chef de petrecere si-au facut rezervari cu doua saptamani in avans!!! Oau!



Apoi mergem repede la stanci, acolo de unde vom admira intreaga panorama asupra orasului spre iesirea dinspre Russe si unde muschii se vor pune la treaba pentru ascensiuni cat mai inalte pe peretii de calcar. Incurajarile sunt in lant, iar admiratia mea pentru pasiunea oamenilor astia e fara limite. Si credeti-ma ca nu stii despre ce e vorba cu adevarat pana nu incerci si tu. E tare usor sa te uiti, dar cateva zile vor ramane pe tine urmele ascensiunilor sub forma de zgarieturi sau de febra musculara daca muncesti activ in lupta cu peretele.



Drumul spre stanci trece pe langa o manastire de maici (Criti Monastery - nume ce vine de la roca pe care este cladita manastirea).



De partea cealalta a raului, greu accesibila, se afla manastirea de calugari.



Dupa cateva ore ii las totusi pe baieti in treaba lor si ma duc sa cuceresc cetatea. Impresionant, fost capitala a Bulgariei intre 1185 - 1393 (an in care a fost cucerit de turci) - Tarnovgrad - "a treia Roma si al doilea Constantinopol" - se intinde pe nu mai putin de 110.000 mp. Zidul de 3,4 m grosime pe alocuri si de 10 m inaltime a ajutat-o sa reziste atacurilor dusmane.



Numeroase poduri traverseaza raul Iantra din orasel.



Pe seara, dupa lungul meu pelerinaj la cetate si grelele ascensiuni pe stanca ale tinerilor, e normal sa ne fie foame. Stapanirea acesteia a fost posibila la restaurantul Tempo unde tot de romani dai. Nu cred ca as fi reusit sa il gasesc singura asa cum nu cred ca as fi gasit o masa libera. Imaginati-va portiile cele mai mici de 400 de grame, iar cele obisnuite peste jumatate de kilogram, facute parca sa te ajute dupa o zi de munca sa te repui pe picioare. Poti comanda cam orice fel de pizza, salate (nu mai zic de celebra Sopska salad - salata bulgareasca - cu o telemea facuta parca dintr-un lapte tocmai muls si din niste rosii parca abia culese), portii imense de fripturi (nu mai scumpe de 7-8 leva cele din urma), diferite feluri de paste cu de toate prin ele si cartofi frantuzesti (cu branza si oua ori smantana ori unt) copti in vase de lut, aduse la masa aburind si lasandu-se asteptate sa se zvante dogoarea din ele pentru a putea fi savurate. Si bineinteles ca toate acestea trebuiesc insotite de o Zagorska (berea bulgareasca).

Motociclistii de acasa erau si ei prin zona, dar nu am apucat sa ii salut. Ei si-au aranjat cazarea undeva la 17 km de Veliko.



Cu burtile pline, ne urnim si mergem inapoi spre padure unde trebuia intins cortul. Cu teama ca pe raceala ce m-a rapus tocmai asta imi lipseste, ma infofolesc bine si ma bag in sacul de dormit. Pana dimineata insa natura ma incarcase cu energiile pozitive si facuse din mine un om sanatos. Doar mustele care faceau roi in jurul mesei ne-au deranjat la micul dejun.



Duminica imi voi incerca si eu fortele pe perete, sustinuta de prietenia lui Marius de care mi-a dat mereu dovada.
"Hai, mai sus, hai ca poti!!! Uite priza acolo; inca un pic! Pune piciorul in gaura aia! Genunchiul sus! Impinge din dreptul!"
"Nu mai pot! Gata, imi ajunge! Da-ma jos!"
"Hai ca poti! Imi vine sa arunc cu pietre in tine! Mai sus!" Si urc mai sus, ma chinui, bratele ma dor, ma fortez si mai intru un pic in sus pe crapatura din perete.



De sus, panorama iti rasplateste efortul. Dar nici ea nu imi poate da insa forta sa ajung mai sus. Lipsa antrenamentului ma rapune de data asta.
"Gata! Da-ma jos!" strig la Marius (Gogu) care ma sustine in coarda.
"Ce incapatanata esti!' ma lauda el.
"Nu imi zici ceva nou!" :)



De abia spre patru dupa-amiaza, dupa lungi escaladari si dupa ce soarele a devenit deja vedeta, ne convingem - mai mult foamea a reusit - sa strangem si sa mai facem o vizita restaurantului inainte de a lua drumul catre casa. Cativa enduristi fac galagie cu KTM-urile pe langa noi. Le zambesc cu inteles si ma gandesc la rotile de acasa ce tanjesc si ele dupa asemenea carari.



Pe drum, numeroase masini ale conationalilor trec pe langa noi. In vama, NATO face iar legea si vamesii fac iar exces de zel. De abia dupa vreo 40 de minute reusim sa trecem granita. Spre 10 p.m ajung si eu acasa cu Veliko in suflet si cu dorul de duca (inca) ne trecut.

Chiselet - amintiri din copilaria mea

Cum nu aveam chef de ramas in Bucuresti, ma hotarasc foarte repede sa il insotesc pe tata la Chiselet – Calarasi – undeva pe drumul ce pleaca de la Oltenita. Plecam cu rata. Nu stii ce e aia rata? E un autobuz din ala vechi de iti e ca se dezmembreaza pe drum, dar cu care pana la urma ajungi unde trebuie, desi merge cu 20 km/ora - si care te face sa plangi cand ii vezi pe altii pe doua roti care trec pe langa tine.

De fiecare data cand intram in curte, o bucurie sincera ii cuprinde atat pe Aurel (catelul din lunga dinastie a Aureilor – pe toti cateii din ograda i-a chemat Aurel sau Aurica), cat si pe cei trei pisoi infometati. La vederea gentilor rosii ale tatei, ei stiu bine ce aduc ele: carnita si alte feluri de mancare nesavurate de noi la timp, dar delicioase pentru gusturile lor.

Potecuta din curte este marginita de zambile si clopotei colorati. Nu m-am indurat sa ii rup, ci i-am lasat sa isi traiasca momentele pana la ofilire in propriile radacini.

Infulecam frugal o gustare cu sunca – slanina -, branza si alte mancaruri de prin provizii si plecam la vie. Aurel – iubitor de libertate si fidel stapanilor – sare gardul si vine dupa noi, dupa care revine constiincios la curtea pe care o are in paza. Parcurgem poteca dintre vii cu o bicicleta pe care s-au incalecat un sac cu foarfeci de vie si o sticla cu apa si una cu vin – rodul din toamna.

Pe drum, tata imi spune o intamplare locala. Intr-o zi, la gradinitia din sat, s-a intamplat o intamplare: un copilas a luat un ursulet din zestrea de jucarii a gradinitei. Educatoarea – cu un extraordinar simt psihologic – i-a anuntat pe copii cum un ursulet a plecat de langa celelalte jucarii si ca jucariile vor plange dupa el si ca nu se pot duce la culcare daca nu sunt toate. O fetita anunta cum ca ursuletul a fugit la ea in buzunar. Extraordinara scena care fara acest simt psihologic putea fi uratica!

Uneori simt ca am ajuns la varsta la care pot sa receptionez la adevarata valoare intelepciunea tatalui meu, intelepciune pe care o doresc molipsitoare. De la el am invatat sa folosesc zambetul ca raspuns diplomatic. Rabdarea lui insa nu am contagiat-o insa, inca.

Cateva elemente, aparent minore, dau farmec peisajului: scartaitul foarfecei cand tai coarda vitei de vie, tata in genunchi, ca si cum roaga Pamantul sa ii mai dea inca un an rodul muncii sale, in timp ce desavarseste o gura de vin din cel rosu ca apusul, dinamismul meu utilizat la smulsul aracilor. La vie e bine totusi sa bei si un pahar de vin, asa ca sa aduci aminte pamantului ce rod sa iti dea. Eu insa ma las imbatata de mirosul florilor pomilor ce si-au explodat culorile si parfumurile.

Daca ma vedeti saptamana aceasta cu zgarieturi pe maini, sa stiti ca nu sunt de la gherute de pisoi – cu aia ma inteleg foarte bine, doar sunt feline ca si mine:D – ci de la corzile de vita ce m-au insemnat cand le smulgeam de langa ele aracii ce le-au insotit existenta pentru an. Dupa aceasta experienta, recomand terapia prin smuls, asemeni descatusarii fortei pe un sac de box.

Tata imi da primele lectii despre taiatul vitei: “Tai pana dai de verde, dai la o parte tot ce e uscat si lasi 3-4 corzi pe butuc.”

Incerc sa calaresc bicicleta mult prea inalta pentru echilibrul meu. Ii vorbesc tatei oarecum dezinteresat – el, nu eu – ca drumul cu colb este perfect pentru motocicleta mea. Ma surprinde cererea lui de a il duce cu moto mea la padurea dinspre Dunare, cu moto care i-a provocat atata teama de cand am luat-o si pe care imi dadea de inteles ca o va admira dupa ce o voi vinde-o. O iau ca pe o promisiune din partea mea si ii raspund cu “Da!”.
La apus, facem o mica vizita celor “apusi’. Cimitirul se afla la capatul ulitei centrale, cat mai departe de apa. Lumanarile se incapataneaza sa stea aprinse, vantul luandu-le lumina.



O data cu seara vine si ora de muls a incornoratelor. Cum laptele e bautura mea preferata – vorbesc de laptele de poveste sau de frumoase amintiri din copilarie, nu de cel strecurat din supermarketuri -  tata are de facut un drum pana la sursa. Poarta se deschide, bicicleta patrunde scartaind in ograda, iar tata vine cu o veste trista: nu au fatat vacile, asadar nu este lapte. Ca urmare, pastele vor fi cu branza din Obor. Imi iau locul la cratita si la focul buteliei fac o oala cu delicatese.:D El are de ars niste frunze din toamna. Pastele sunt de la pachet si inlocuiesc pofta mea de taitei de casa, framantati din faina abia scoasa din bob. Imi aduc aminte cand – copil fiind si petrecandu-mi mare parte din zilele de vacanta cu bunicii la tara – imi placea sa imi bag mainile in faina calda, proaspat macinata la moara din sat, vie si functionala la acea vreme.



Trasul cu prastia in crucea de pe turla bisericii in trecut nu era semn de profanare, ci de fala. Inca mai vegheaza peste sat crucea inclinata, ochita de un bun tintas. Ulitele perpendiculare pe drumul principal duc adesea la islaz, locul de potolit foamea incornoratelor.

In curtea ce parea mult mai mare cand eu eram mic copil, traieste si acum ca si atunci smochinul din ale carui smochine nu imi amintesc sa ma fi infruptat prea mult. Alaturi de el, isi mai intinde crengile la fel de exotic si un maslin. Tepii lui te tin insa la distanta. In rest, usturoi, ceapa, hrean, varza…fara puisorii de gaina ce in trecut faceau mare harmalaie cu ciocurile lor de abia iesite din ou sau de sub aripile clostii aprige cand ne apropiam de puiutii ei.



Amintirile mele din copilarie mai pastreaza inca gustul azimelor dogorinde scoase din cuptor sau a painii calde abia scoase din vatra alaturi de care ispititoare stateau gogosile plamadite din restul de coca pusa de o parte pentru poftele noastre de copil.

Aurel isi face datoria si latra de cate ori se apropie cineva de poarta.

Cu cateva minute dupa ora 8 p.m. stingem lumina, sa fim in asentiment cu intregul Pamant, sarbatorindu-i atfel ziua. Cum mi se intampla mereu in acest cadru, acumulez un somn de vreo 11 ore. Aerul tare si sanatos imi purifica gandurile si creierul.

Drumul de intoarcere acasa imi ofera unul din rarele prilejuri de a intra in cotidianul oamenilor simpli de la tara (fara umbra de jignire, doar admiratie). La picioarele mele zace o rata cu picioarele legate si aripile rasfirate pe podea; un sac de cartofi sta falnic in marginea din dreapta a scaunului meu. Dialogul a doi pasageri imi starneste un zambet sincer. O mica barfa spunea ca: “Nu e ea de vina. Asa a facut-o Dumnezeu cu mintea slaba!”



Berzele au revenit la cuiburi. Pomii si-au facut datoria primavaratica de a inflori. Palariile de odinioara – ca si palaria bunicului cu care imi placea sa ma privesc mereu in oglinda – sunt acum inlocuite de sepcile de firma, cum itarii au fost inlocuiti de mai practicii blugi. Doamnele de la oras, venite in vizita pe la parinti sau alte rude, duc in brate povara florilor de gradina: zambile, lalele, narcise sau clopotei ne incanta privirile si nasul. Eu inca astept ca bratele mele sa se umple de liliac. ;)

Vechile silozuri si depozite ale produselor agricole nu isi mai indeplinesc menirea. Goale, ele strajuiesc pe marginea drumului.

Dincolo de dealuri, Dunarea isi unduie valurile si isi indruma apele catre marea cea mare. Mai la sud, pe malul stang, Bulgaria isi gazduieste oamenii asemeni noua.



Carutele nu mai au voie sa mearga pe drumul public. O data iesite din curte, ele sunt obligate sa iasa pe prima strada din cale si sa urmeze…drumul de enduro.

Mii si mii de pungi disgratioase se lafaie pe campuri.

Dupa vreo 80 de km si aproape 3 ore de mers, ajung la marginea orasului aglomerat. Berzele, florile colorate si oamenii simpli nu mai erau in peisaj.

Egipt - the first escape

Daca in ultima vreme nu am fost la fel de entuziasmata de iesirile din orasul gri, atunci am rasfoit prin jurnale si am dat de impresiile primei mele iesiri din tara, nu mai aproape decat in Egipt.

Cand treci in zbor pe deasupra orasului Cairo in miez de noapte – o metropola de peste 17 milioane locuitori – nu poti sa nu fii uimit de marea de lumini. Ajuns in aeroport, imaginea palmierilor cu frunzele razvratite te va urmari pretutindeni. Si daca tot ai ajuns in Egipt, nu ar trebui sa ratezi printre altele: Abu Simbel, Templul lui Isis din Philae, Nilul la Aswan si, evident, piramidele de la Giza (Gizeh).



Printre primele lucruri pe care le-am facut dupa aterizarea pe pamant african a fost sa imi bag picioarele in Marea Rosie - nume primit din faptul ca este foarte linistita la apus, oferind privirii un rosu intens, dar si datorita culorii pe care i-o dau algele si rocile din substrat. Surprinderea a venit cand - pe lumina - am vazut cate vietati innotau pe langa mal, ca si cum un acvariu plin cu pestisori multicolori ar fi fost acolo rasturnat.

In Egipt totul este culoare, parfum, sunet, mare, nisip, caldura sau cel putin o combinatie a doua din cele de mai sus. Sabah al her sunt cuvintele pe care ti le adreseaza cu zambetul pe fata arabii cand te vad, adica iti ureaza buna ziua.

Peisajul este adeseori decorat cu pomisori de Bougainvilla, planta originala din regiunea semi-tropicala a Braziliei, de culoare mov-ciclam, ce impune ca si conditie de crestere temperaturi in jur de 40-50 de grade Celsius. Am fost surprinsa sa vad ca in orase sunt gropi si gropite in astfalt. E posibil ca aceasta sa fie una din cauzele pentru care majoritatea masinilor sunt lovite, insa este un asfalt impecabil pe soselele nationale, pe cele care leaga diferite parti ale statiunii Hurghada (unde eu am stat trei nopti, inainte de croaziera pe celebrul fluviu) sau chiar si pe celelalte sosele din desert.



Safariul in desert m-a facut sa realizez un portret fizic al beduinilor: oameni slabi, chiar stafiditi, numai oase, cu dinti foarte prosti, ceea ce dovedeste si o alimentatie nu tocmai sanatoasa (sincer, in desert nici nu prea au de ales). Ca si in alte tari arabe, fetele frumoase (pentru ei majoritaeta sunt frumoase atata timp cat pot fi vazute si nu acoperite de val) sunt intampinate cu zambete sincere si cu exclamatia: "El gammel!" (Frumoaso!)



Printre zeii venerati la inceputurile Antichitatii erau Horus (batran este reprezentat cu un singur corn, iar tanar cu doua coarne, acesta reprezentand un semn al
puterii.), Tout, Sekhmet, Hator, Sobek, Amenhotep – zeul medicinei, Zeita cu cap de leoaica - zeita razboiului.

Plantele sfinte in Egipt erau papirusul si lotusul. Inflorescenta lotusului este asemanatoate cu soarele si pentru aceasta floarea era considerata sacra. Florea de lotus este adesea reprezentata pe temple sau pe celelalte constructii antice, uneori ca boboc, alteori inflorita.

Vaca nu era inclusa niciodata intre ofrande, la fel ca si toate animalele care ii intruchiau pe zei. Desi e o tara musulmana (90 % populatie musulmana, in principal de rit sunit) si restrictiile religiei interzic alcoolul, si pe aceste locuri s-a cultivat din timpuri stravechi vita de vie, iar in prezent cel mai bun vin este "Obelisc". Cu musulmanii convietuiesc si foarte multi crestini de rit copt. Crucea copta este o stilizare a crucii Anch – "cheia vietii" pe care o aveau zeii Antichitatii pentru a deschide "poarta vietii". In Cairo, monumentele copte sunt de neevitat la o vizita a orasului: Biserica Copta si Muzeul Copt unde afli esentialul despre aceasta religie.



In Egipt este o lege nescrisa pe care o respecta toti: nu se fura. Le interzice si religia sa o faca, dar si bunul simt. Daca se intampla cumva sa iti dispara vreun lucru, sa fii sigur ca nu un egiptean a avut vreo contributie, ci un turist. Egiptenii nu numai ca nu fura, dar nici nu cersesc. De fiecare data pentru un banut ei sunt datori sa iti ofere ceva cat de mic: o margica, o floare, orice.

Nilometrul era asezat in dreapta templului, ornat cu elemente greco-romane. In functie de nivelul Nilului se stabilea impozitul pe recolte. Daca nivelul apei era mare, atunci insemna ca anul bogat in ploi aduce dupa sine si recolte bogate. Ca urmare, taxele erau mari. Nilometrul nu lipsea din nici un templu, la fel ca si camera cu crocodili unde erau aruncati cei care incalcau legile.

Templul avea si functie de loc de practicare a medicinei (anumite camere erau special amenajate pentru asa ceva). Faptul ca s-au descoperit instrumente medicale dovedeste acest lucru.



Aproape peste tot esti intampinat cu ceai sau karkade(l) – un ceai foarte, foarte dulce, innecat in zahar, cu flori de hibiscus – trandafir japonez si cu multa vitamina C.

Nu ar fi trebuit sa ma mir ca si numerele masinilor se scriu de la dreapta la stanga. Unul dintre obiceiurile pastrate este ca tinerii casatoriti sa manance
carnea unui porumbel in noaptea nuntii. Soacra mica trebuie sa gatesca trei feluri de mancare din acesta. Se spune ca porumbelul (carnea acestuia) are efecte afrodisiace si de el depinde reusita noptii nuntii. Inainte de a se casatori, fata trebuie sa treaca probele soacrei mari. Aceasta ii miroase gura si ii masoara spatele si soldurile pentru a se convinge ca poate purta o sarcina.

In Egipt medicamentele sunt foarte ieftine. Multi medici isi fac aprovizionare de aici. Cairo. Am fost surprinsa de frumusetea, de exotismul acestui oras. In multe orase in care am fost dupa Cairo (prima capitala si primul oras vazute in afara Romaniei) am cautat sa simt senzatiile din acest oras.



Arhitectura si vegetatia, dar si "valurile" Nilului m-au facut sa ma simt ca un mic Indiana Jones. Chiar daca Napoleon a ajuns acolo inaintea mea si Champollion a descifrat deja literele hieroglife cu ajutorul Pietrei de la Rosetta, acum aveam si eu sa descopar piramidele, pe dealul de unde "secole ne privesc". ("Soldats! Du haute de ces Pyramides, 40 siècles nous contemplent" - Napoleon)

Se estimeaza ca populatia Egiptului este de 75 milioane locuitori, dar e posibil ca in realitate sa numere 87 mil. Locuitorii Egiptului sunt de nenumarat. Egiptul este format din 3 % pamant, suprafata pe caretraieste 97 % din populatia tari, si 97 % desert, unde traieste restul de 3 %, populatia beduina. Cairo are aproximativ 17 milioane de locuitori noaptea, dar ziua cu inca 5 milioane mai mult. Multi dintre ei fac naveta. In acest oras o nastere are loc la fiecare 20 de secunde.

Supranumit si "Orasul celor 1000 de minarete", Cairo se intinde pe ambele maluri ale Nilului. Pe malul de est se resimte mai mult influenta araba din Asia, iar pe cel vestic influenta "africana", mal pe care se afla si vechia capitala de la Memphis. De aici se pleaca la Giza unde sunt nu mai putin de 150 de piramide (cele mai mici erau ale sotiilor, ale famiilor, ale preotilor), probabil cel mai renumit cimitir din lume.



In oras poti retrai atmosfera celor o mie si una de nopti la pas prin piata Salah el-Din si Moscheea Sultanului Hassan. Salah el-Din sau Saladin a ramas in istorie prin cucerirea Ierusalimului de la cruciati (1187). In centru e de ajuns sa atingi Piata Tahrin si esti aproape de Muzeul de Antichitati Egiptene.

Am vizitat si Muzeul de Egiptoligie. Cozile imense sunt uneori o tentatie pentru teroristi. Cu o saptamana inaintea sosirii noastre (aprilie 2005) un atentat a avut loc in Cairo. Dupa vizita la muzeu care dureaza mai multe ore (in functie si de rabdarea si de interesul vizitatorilor), poti fi sigur ca poleci mai bogat spiritual, ca lectiile de istorie invatate aici nu le vei uita nicicand. Personal, am avut ocazia sa vad si colectia de egiptologie de la Metropolitan Museum of Art din New York si am fost umita cum americanii au fost in stare sa mute mici temple sau sa le refaca la scara in interiorul muzeului. Daca esti curios sa vezi si camera mumiilor, atunci trebuie sa platesti un bilet separat de cel de la intrarea in muzeu.

In cadrul orasului se poate ajunge cu ambarcatiuni la Insula El Gezirah (Gezira).

Nilul are de-a lungul sau mai multe cataracte (cascade). Una dintre ele se afla la Aswan. Aici, o data cu ridicarea barajului s-a micsorat numarul sau chiar au disparut crocodilii care dadeau prestigiul fluviului. Delta acestuia este mai lata decat tot litoralul romanesc ,cu tot cu Delta Dunarii: peste 250 km. Din totdeauna, principalul mijloc de transport pe fluviu a fost feluca. Si azi turistii pot face o "navigare" cu acest tip de barca pe apele fluviului.



Hurghada, aflata cam la 400 km de Golful Suez, este una dintre principalele statiuni egiptene, specializata pe scufundari in Marea Rosie. In statiune vei intalni foarte multi turisti rusi deoarece "mama Rusia" a investit mult in dezvoltarea turistica locala prin anii '70.

Dahar-ul - partea veche a Hurghadei – este locul unde poti petrece clipe de negociere in bazarul clasic, cu suckurile traditionale ticsite cu tot felul de minunatii orientale. Preturile din acest bazar sunt mai bune pentru ca la el ajung mai greu turistii. Oricum, nu cumva sa incalci legea nescrisa: nu face greseala sa intorci spatele cand nu iti convine un pret. Puneti la incercare spiritul de negociator si vei castiga respectul arabilor. Arabii nu se grabesc niciodata si sa nu te miri daca vei lupta pentru un pret chiar si o ora. Intotdeauna iti vor lasa impresia ca ai castigat, insa de abia atunci ai ajuns la pretul real al produsului. Dupa o victorie cu preturile, la ceas de seara, poti lua parte la obiceiurile "traditionale" cum sunt fumatul narhilelei – sisha si un lung taifas la o ceasca de ceai sau de cafea, bineinteles dulci si foarte parfumate. Peste tot viata este foarte agitata pana spre ora 12 dupa-amiaza si dupa ora 17. Intre aceste ore, toti isi fac siesta si isi aduna fortele pentru ceasurile tarzi cand forfota incepe din nou.



Pe langa acestea, in lumea araba vorbitul la telefonul mobil este un eveniment foarte important. Si inca ceva: nimic nu se intampla fara voia lui Allah. "In sha Allah!" vei auzi ca si confirmare la fiecare fapta a lor. Hurghada are cam 3000 de locuitori ce traiesc pe aproximativ 50 kmp si 300 de hoteluri. Orasul este organizat din 3 zone. In zona centrala – downtown - se ingusteaza plaja.

Komombo
Cartusul este semnul sfant al egiptenilor. In el erau trecute numele zeilor si ale regilor. Galabia este vestmantul traditional la Komombo. Templul de la Komombo: intreaga constructie este legata cu lemn de sicomar foarte rezistent.

Convoiul se formeaza din Safaga.

Informatii generale
Din regiunea Aswan se extrage granit, iar din regiunea Luxor alabastru, material cu mare arta prelucrat de egipteni.



Aurul in Egipt este mai ieftin decat in multe parti si de foarte buna calitate, intre 18-20 karate.

Un litru de benzina costa o lira egipteana. O cartela de telefon costa 15 lire. Daca are o valoare mai mica de 5 lire nu poti vorbi in Romania cu ea. Daca vrei sa bei apa atunci cumperi o sticla de maya (apa in araba). Atat in

Egipt cat in lumea araba in general nu exista apa minerala. Oahed este apa plata numarul unu in tarile arabe.

Printre mancarurile arabe se numara tahina – o pasta de susan, humusul – o pasta de naut, falafelul – pasta de legume (de fapt un fel de shaorma cu legume).

Mumia era "preparata" in felul urmator: corpul era asezat intr-o solutie de apa cu sulf si sare si lasat in aceasta cam 40 de zile. Apoi acest vas se deschidea, se facea o incizie de 5-15 cm pe stomact si se scoteau organele, apoi erau asezate in vase canope, diferite pentru ficat, plamani, rinichi, intestine. Inima ramanea in trup. Apoi trupul era umplut cu miresme, era ras , creierul se scotea prin nari (prin orificiile ochilor era prins cu crosete si scos ca un jeleu), apoi era acoperit cu un bandaj alb. Tot procesul dura 70 de zile.



Floarea de opium este adesea reprezentata pe templu.

Inceperea constructiei templului din Edfu se situeaza in timp in jurul anului 237 I.Chr., in timpul lui Ptolemeu al III-lea si va fi finalizata in 37 i.Chr. in timpul lui Ptolemeu al XIII-lea. Templul lui Horus cel tanar are o legenda veche, o legenda ce vorbeste de doi frati si doua surori: Osiris, Seth, Isis si Nefthis.
Seth era gelos pe fratele lui mai iubit decat el de catre oameni. De ziua lui, Osiris ii face cadou un sarcofag, il invita sa intre in el, apoi il inhide si il arunca pe Nil. Isi il cauta pe Osiris si il intreaba pe Amon Ra (zeul soare) daca l-a vazut pe undeva. Trebuia neparat sa isi gaseasca sotul – trupul acestia – pentru a il mumifica. Fratele lui il gaseste si il taie in 10 bucati, apoi il imprastie. Resturile sunt gasite si adunate de sotie, ii reface trupul si acesta renaste, insa partea corpului "ce ajuta la reproducere" este mancata de pesti. Sotia il naste pe Horus cel puternic. Hotur si Horus redau ritualul casatoriei.
Luxor – vechea Teba – acolo unde candva dainuia un falnic palat.

Pe aceste locuri s-a filmat "Moarte pe Nil" la Winter Palace.

La Valea Regilor este interzis fotografiatul si filmatul in interiorul mormintelor. Cu un bilet poti vizita 3 morminte. La fiecare intrare iti rupe o bucatica din bilet. Primul mormant vizitat este cel al lui Ramses al III-lea unde ajungem cu un mic trenulet.
La fabrica de alabastru suntem martori la fabricarea vaselor canopice. Tot aici ai ocazia de a invata sa deosebesti granitul, bazaltul si alabastrul reale de cele false.



Clima foarte calda prilejuieste conditii optime de cultura a trestiei de zahar.

La Luxor se inregistreaza cel mai scazut nivel de precipitatii pe dreapta fluviului.

Se poate sa admiri privelistea din balon cu imbarcare la ora 3 am si cu niste dolari in schimb. Acum se ajunge pe Valea Regilor cu autocarul, insa in trecut se traversa Nilul, apoi un magarus te lua in spate pe carare pana sus. In drum este si templul lui Hatcepsnut, sapat pe partea opusa a vaii, un templu atipic ca si arhitectnica. Aici in 1987 a avut loc un atentat in care au murit aproximativ 100 de turisti germani. Templul a fost in mare parte distrus, dar refacut. La vremea lui, templul avea o vegetatie luxurianta adusa de pe meleaguri straine.

Primul templu in care apar decoratiuni si gradini cu plante neobisnuite pe aceste locuri.
Pentru 70 de lire poti intra in Mormantul lui Tutankamon (situat la numarul 62), iar pentru 20 de lire poti intra in piramida lui Kefren (Keops).
Exista doua feluri de morminte: verticale (construite repede, pentru cei care mureau inainte de vreme) si orizontale.

Templele aveau si un lac sacru, unde venea marele preot, se radea, se imbaia si apoi sluijea.

La templu, trebuie sa inconjori scarabeul de 3 ori ca sa ai noroc, de 5 ori pentru a reveni in Egipt si de 7 ori daca vrei sa te casatoresti, asa ca sa nu fiti uimiti daca ii vezi pe toti care mai de care disperat sa inconjoare scarabeul si cum se incart unii dupa altii. Nu o sa ghiciti de cate ori m-am invartit eu. :P
De ce era scarabeul sfant?



Dimineata, acesta la prima raza de soare, are o bobita alba pe care o rostogoleste pe nisip. Aparenta acesteia aurie seamana cu soarele si cum acesta era sfant, asa si scarabeul era considerat sacru – rostogolea soarele pe nisip. De fapt, scarabeul e un coprofag, iar ceea ce rostogoleste el este...