Ajung în gară mai devreme cu jumătate de oră (întotdeauna prevăzătoare) și cu greu reușesc să îmi găsesc un loc în trenul R (un fost personal) către Brașov. Sunt uimită să văd că un bilet mă costă cât mă costa nașul de pe vremuri: 40 de lei dus-întors, dar fără loc rezervat.
Un câine dintr-o gară mică latră la tren. Mă gândesc că este un câine avansat care a depășit stadiul de bicicletă, motocicletă, mașină...
Peisajele de iarnă de pe Valea Prahovei nu m-au indispus prea tare, iar când am văzut cele trei căprioare ce se plimbau prin liziera dintre Azuga și Predeal, chiar am zâmbit curioasă.
Cazarea este boemă, la Despani. Ghioceii din grădină îmi smulg și ei niște zâmbete, iar nucile de pe masă îmi stârnesc pofte din copilărie.
Deși am fost în Brasov de zeci de ori, întotdeauna găsesc detalii care
mă opresc din drum, așa cum sunt și statuile de mai sus (care nu știu ce reprezintă).
Din păcate, deși aproape mi-am dat duhul până la capătul scărilor,
găsesc Cetatea închisă, așa cum va rămâne până la 15 aprilie.
Câțiva nori apără cetatea și mă coboară la vale.
Plimbarea e cot la cot cu soare cald, deși era promisă o ploaie torențială pentru sâmbătă.
Cu gândul la kurtoș ajung în Piața Sfatului.
În Piața Sfatului este serbată Ziua Jandarmeriei.
Momentul intonării imnului este unul emoționant, dar nu chiar pentru toată lumea.
Mă mir de fastul uniformelor din trecut și mă întreb cât de comode erau în acțiuni.
Apoi mă gândesc că acțiunile de acum nu sunt ca cele din trecut.
Între cei prezenți era și Moș Crăciun, liniștit că a terminat cu iarna.
Biserica Neagră e la fel de sobră. Dacă cu o seară înainte m-am bucurat de supa cremă de ciuperci de la Bella Musica și am fost dezamăgită de un somloi, acum sunt răsfățată cu o mascotă nemaipomenită, cu multă coajă de portocală, de la Vatra Ardealului (cea mai bună cofetărie din Brașov - garantez).
O plimbare spre Piața Mică - mai puțin vizitată de turiști - cu pașii înșirați prin Șchei mă oprește la Prima Școală Românească și la Biserica Sf. Nicolae Șchei.
Duminică e program special. Vă povesteam mai demult că am primit un cadou Original(o). După ce m-am sucit de câteva ori de la zbor deasupra Pietrei Neamț, ceea ce implica să am răbdare până când aveam să ajung prin Ceahlău, la niște ore de scrimă prin Bucuresti, aleg în cele din urmă să caut ceva pentru weekendul acesta la Brașov.
Îmi doream o aventură pe care să nu o mai fi încercat și tare greu am găsit ceva ispititor. Dar am găsit! Am ales propunerea de tir cu pușca cu aer comprimat a celor de la Paintball Aventure.
Pentru început mi se prezintă o pușcă de vreo 7 kilograme (destul de greu de armat pentru mine, dar nu imposibil) și o țintă în copac. Niște "gloanțe" din plastic biodegradabil au trebuit să nimerească cu o viteză de 120 kilometri/oră cifrele de pe cartonașul de pe creangă. Nu prea m-au ajutat orele din copilărie de tras cu praștia în nucile din pom.
După ce m-am spetit cât m-am spetit, înlocuiesc pușca cu aer comprimat cu cea cu bile colorate. Mi-a plăcut la nebunie! Deși mai fusesem la paintball prin 2007, parcă atunci nu mi-a plăcut la fel de mult! De colorat nu am colorat decât ramurile copacului și de nimerit a trebuit să nimeresc (și am nimerit, chiar de mai multe ori) o doză de bere (goală).
Cu arcul am reușit să îmi învinețesc iar antebrațul. Deși aveam ceva experiență la această "armă", tot nu s-a lipit de mine îndemânarea asta.
Și nu pot să nu mă întreb cum indienii nimereau bizonii din mișcare (și ei, și bizonii în mișcare).
Concluzia ar fi că foamea ajută ochirea țintei.
O ciocănitoare e pusă pe treabă și ciocăne cât se schimbă armele (de jucărie).
Poate știți că România a avut cândva și un campion olimpic la tir - Iosif Sârbu.
Vizita în Brașov se încheie cu o supă de roșii la Ceasul Rău. Într-un sfert de oră îmi duc rucsacul la gară și îl urc în tren. Deja îmi e dor de Brașov, știi, da?
