Așa îmi era de dor să văd verde în fața ochilor (și nu mă refer aici la stele verzi)... și iată că la orizont apare propunerea de vacanță de Paște la Băile Herculane.
Natura dovedește pe drum că salcâmii au înflorit și că procesul atracției albinelor a început. Cu muzică chill, avem fundalul sonor pentru culorile și miresmele de primăvară răspândite în câmpuri de rapiță, tufe de liliac, lanuri de orz, pâlcuri de salcâm...
Este Vinerea Mare și e zi de post, iar din mers se amintește de cel "înfricoșat", inspirat din romanul Iubire magică al lui Vasile Voiculescu.
Un cal paște pe un câmp de coada șoricelului. Mi-l imaginez într-un camp de coada calului. :)
În explozia asta de verde mă mai întreb când înflorește și arborele cotit.
Seara punem cortul în Dumbravă, la 12 kilometri de Băile Herculane spre Baia de Aramă, însă a doua zi trebuie să ne mutăm pe malul celălalt al Cernei, de la poalele Munților Mehedinți la poalele Munțiilor Cernei. Motivul este unul al educației (sau al lipsei ei): anul trecut niște petrecăreți au făcut tăraboi și pentru a evita repetarea evenimentului și anul acesta, atunci nu mai are nimeni voie să campeze.
Podul este rupt din cauza raft-iștilor care l-au agățat cu o săptămână în urmă și oferă ceva senzații cu adrenalină la traversarea Cernei.
Un maestru într-ale bucătăriei experimentează pregătirea mielului la groapă.
Procesul a fost așa: s-a săpat o groapă cu cazmaua de acasă (detaliile organizării nu au scăpat), s-a făcut un foc, s-a produs jar, s-a aruncat jarul în groapă.
Mielul a fost pus într-o oală de lut (udată înainte), acoperită cu o folie de aluminiu și așezată cu grijă în groapă.
Evident, spunem și rugăciunea, odată cu înveșmântarea mielului cu verdețuri. :) Groapa se acoperă și o lăsăm în tihnă vreo 8-9 ore. Tea amintește despre obiceiurile de gătit din Insula Paștelui: mâncarea e învelită în frunze de palmier și pusă la groapă cu jar.
Câte-câte-câte unul trecem podul înainte și-napoi.
Vremea este minunată și noi facem o plimbare pe cărarea Vânturătorii.
Urcușul este lent pentru mine și încântarea rară în peisajul de verde proaspăt explodat din coajă.
Câte o șopârlă iese și ea să își încălzească pielea la soarele de mai.
Cascada Vânturătoarea mă uimește.
Dansul pe care îl face apa cu rafalele de vânt blând îi reconfirmă numele binemeritat.
Un duș natural îți răcorește pielea în primăvara cu iz de vară.
Amicii își pășesc pașii cu grijă și pasiune pe stâncă.
Eu fotografiez, citesc (o carte savuroasă a lui Vintilă Mihăilescu - Socio hai-hui) și mă mir de minunile naturii.
Un fluture mă fentează până îl fentez și eu și îl captez în nemurire cu aparatul foto.
Munții Cernei admiră cu prietenie Munții Mehedinți.
Alpinistele au și ele momentele de repaos.
Cum pe Tea o văd cam de două ori pe an și cum se adunase ceva dor, depănăm vrute și nevrute.
Satul se pregătește de Înviere.
Ignorăm puterea arzătoare a Soarelui și ne îndreptăm spre corturi prin pădurea umbrită.
Pinul negru de Banat ne privește de pe culme, cu umbrela deschisă, și îmi aduce aminte de acaciile din Amboseli.
Până vine lumea de la cățărat, fac popas la Dumbrava, delectându-mă cu cartea lui Vintilă Mihăilescu. La o masă de alături, trei doamne amintesc despre vopsitul ouălor cu foi de ceapă. Fain teren de cercetare etnologică!
Mă amuză, dar mă și umple de nostalgie gestul lor de a lasă "o depeșă" la pensiune celei de-a patra doamne care le va căuta, probabil, mai târziu. În zonă nu este semnal pentru apeluri telefonice și astfel ne întoarcem la baza transmiterii scrise a mesajelor, în stil telegrafic, din lumea reală, pe foaie de hârtie.
Între timp, mielul s-a perpelit. Doi domni sunt rugați să se dea jos de pe oala noastră. Tocmai se pregăteau să facă focul peste ea.
Seara ne unește pe toti în jurul mesei așternute pe iarbă. Bunătăți adunate de prin grădini din Teleorman ori de pe la Chiselet se aștern pe pajiște bănățeană.
Drobul și pasca pregătite de mine acasă mai că au rol de pețitori.
Duminica începe cu ciocnit de ouă și cu Hristos a Înviat!
După care o pornim la pas pe unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am bătut cândva.
De pe malul drept al Cernei urmăm marcajul pe punct roșu + punct galben, ca două ouă ciocnite pe trunchiurile copacilor, îndreptandu-ne către Dobraia - Prisăcina - Ineleț.
Cerul se miră prin nori, ridicând din când în când, în gând, din sprânceană.
Copacii îmi nasc povești, asa cum am mai pățit în Munții Coziei, ai Buzăului ori în Buila. Scoarțe vechi de copac par ca ar fi lăsate pe timp de zi de niște bătrâni înțelepți, pentru ca în noapte ei să se retragă înapoi în taina lor. Cum ar fi ca în loc de coșciuge să fim înveliți pentru somnul cel de veci în astfel de straie? Și cum ar fi ca în primăvară să înmugurim odată cu copacii? O vorbă din bătrâni spune că: "fiecare om își are bradul său!" În loc de a lua bradul la locul de veci, mi-aș transforma bradul în loc de somn veșnic. Sau un fag!
Cucii cântă de cu zori și până-n seară. Adesea, glasul lor face duet cu câte o talangă agățată la gâtul vreunei vite ce paște în sfânta zi de Paște.
Vio, una dintre partenerele de hoinăreală, a fost prin locurile acestea și în toamnă. Acum are în rucsac dulciuri pentru copiii de pe aici. Intru cu ea în bătătura uneia dintre case și tatăl este bucuros când primește bunătățile pentru fii săi.
Ne revigorăm cu apă din jgheabul de la Cracul Teiului. O fi stângul sau dreptul?
Umbra fagilor ne face tare bine. Iubim și soarele, însă răcoarea pădurii ne pregătește pentru alte pajiști însorite.
Un ram de cireș face ramă Arjanei.
Ciuboțica cucului nu o găsesc pe pajiște. Poate cucul e încălțat.
O parte din mine îi invidiază pe cei care locuiesc prin locurile acestea.
Dacă "veșnicia s-a născut la sat", atunci aici mi-aș dori-o.
În schimb, femeile ne dau ouă înroșite cu foi de ceapă. Or fi ouă de găinușe de munte? :)
Domnii oferă, în schimb, "un păhărel de țuică". Sunt și eu invitată, dar refuz pentru că îmi este deja destul de cald.
Mai prind câteva firimituri de paști pentru a doua zi.
Privesc cerul și văd că porțile îi sunt deschise.
O (altă) șopârlă își face curaj să shimbe pietrele de pe o margine a potecii pe cealaltă.
Salutăm bicicliștii parcați la umbră și plecăm către Ineleț.
Aflu că același preot ține slujbele la ambele biserici, însă în fiecare an schimbă ordinea. Vio spera să prindem slujba la Ineleț, însă nu îl depășim pe preot și ajungem după ora 15.
O "iguană" autohtonă" ne privește pitită sub un gard.
Pe pajiști întâlnesc adesea tufe de bulgărași. Întotdeauna am asociat aceste flori cu Paștele, nelipsite de pe epitaful din ziua de Prohod.
Oprim și la școală, o căsuță cocoțată la loc retras, pe margine de drum, între copaci.
Îmi amintesc visele de a fi profesoară de geografie într-o astfel de școală unde lecțiile le-aș fi ținut pe cât posibil în aer liber, o enciclopedie pe viu stându-mi la dispoziție ca material didactic.
O masa întinsă pe care stau într-un castron ca în cuib ouăle vopsite ne invită să ne așezăm și să le ciocănim.
Un măr mă oprește cu parfumul florilor cum rar am mai inhalat.
Ouăle vopsite în coajă de ceapă nu au coaja mai tare. Se sparg la aflarea veștii că Hristos a Înviat!
O sanie așteaptă retraăa rostul din iarnă.
Un popas la umbră este oricând bine venit. Mă gândesc cum s-a format termenul de "popas".
Păpădiile din drum și mușețelul îmi devin cercei.
Vântul mângâie frunzele de nuc.
Prisăcina spală pietrele în mersul ei.
Pe drum ne întâlnim din sens invers și cu Ioan Stoenică. Aștept cu nerăbdare să văd ce a vazut el în Munții Cernei!
Alți bătrâni și-au abandonat spre seară șuba de lemn.
O codobatură se avântă în zbor șugubăț printre frunze.
Fotografiile astea îmi aduc aminte de cântecul lui Liviu Vasilica. :) Și nu l-aș certa așa: Fir-ai tu să fii de murg!
Cerul se mai întunecă, dar norii sunt pasageri.
Admir zăpezile de pe Godeanu, de unde și Cerna își face drum.
La Ineleț, liliacul este treaz peste somnul veșnic din cimitir. Nu îmi place denumirea lui latină și mă întreb de ce nu s-au găsit un nume mai vesel (Syringa vulgaris).
Lemnul din poartă îmi aduce un gând cu Brâncuși.
Facem un ultim popas înainte de a coborî pe scările de lemn sprijinite în piatră.
Munții Godeanu îmi aruncă o ultimă invitație.
Citesc acasă că și alții s-au speriat de scările de lemn.
Secretul e să le cobori cu spatele și să te uiți în sus.
Gândul locului mă poartă și pe la Meteore.
Seara, constat cum că cucul nu se culcă odată cu găinile, ci îi cântă-ntruna. Un fluturaș de seară zboară paralel cu înotul obleților din Cerna. Cineva amintește de Capodopera de pe Cerna. :) ("Mai veniți aici la Herculane/Să fiți o săptămână împărați!")
Luni, niște nori buclucași ne hotărăsc plecarea. Înainte de asta, refac un traseu la care mi-a rămas mintea//sufletul acum 12 ani, când l-am cunoscut în practica cu facultatea în Domogled.
Las oamenii mei la cățărat și îmi iau desaga în spinare spre stâna și moara de pe apă.
Cu un ciomag "mângâi" o piatră din două. Sper ca vibrațiile transmise să fie simțite de vipere și să se ferească din calea mea.
O moară se odihnește pe malul drept.
Ajung și la stână, unde un câine flocos mă întâmpina în poartă.
Maria, ciobănița, îmi dă să gust din urdă (cremoasă cum îi zice ea), caș și telemea. Îi spun că m-am temut de urși (dupa experiența solitară de anul trecut din Postăvaru) și îmi spune într-o doară: "La noi nu sunt lighioane.. e, urși... doară nu suntem la Brașov!" Comparația e făcută fără ca eu să dau glas amintirii mele. :)
Ca să fie mai simplu, cumpăr câte puțin din tot.
Dacă ai drum prin Cheile Țesnei, te poti aproviziona de la stână de la început de mai (sau chiar de la 23 aprilie - începerea transhumanței tradiționale) și până în septembrie, poate chiar octombrie.
Sunt la stână, dar nu văd oile. Stau și ele la umbră.
Doar două capre ling un drob de sare.
Se spune că Domogled înseamnă "muntele de pe care îți vezi casa". Dar dacă ai casa pe Domogled?
Îmi iau rămas-bun, îmi recuperez ciomagul și o iau la vale - Valea Țesnei.
Prietenii mei s-au trezit de dimineață și s-au dus la cloacă. Eu nu am mișcat din post... adică din cort. Acolo au avut surpriza să dea și peste doi chinezi.
Iata unde a ajuns chinezu'! Și îmi vine în minte de data asta melodia lui Andrieș (La Horezu/Unde n-a ajuns chinezu).
Iară trec puntea...
Din Herculane nu am făcut mai mult de o oră și jumătate până la stână.
Acum îmi pare rău că drumul nu a fost mai lung.
Un șerpișor nu înțelege semnalele ciomagului meu și îmi iese în cale, pe potecă. Tresar un pic, dar văd că nu are corn. Adoptă tactica struțului și își ascunde capul, lăsând la vedere, să mă sperie, numai coada.
Îi salut și pe ai mei cățărători și cobor mai la vale.
Picioarele mi le răcoresc în apa rece și mă întristez la gândul reîntoarcerii la oraș.
Nu știu dacă să îmi promit sau nu că voi reveni la toamnă.
Cu coada ochiului, observ pe drum o invitație la Castrul Roman Hinova. Așa, motiv de revenire, nu că nu aș fi avut deja destule!
Zilele acestea mi-au rămas în suflet ca și cele din alte primăveri:
Paște la poale de Retezat
Paște în Ceahlău
Râmetea
Casa de Piatră
