Pe meterezele de gheata din Fagaras

Incepe weekendul – la mine de joi seara pentru ca asa vreau eu – si pentru ca vineri trebuia sa plec cu ce oi avea noroc la Pitesti, sa fiu pe la 4 p.m. acolo. Planul de acasa nu se potriveste cu cel din Constanta si astept sa vina baietii sa ma pescuiasca pe la 5 p.m. (dupa ce lasa strutul decedat la Antipa)…care 5 p.m. a devenit pana la urma 7 p.m. Nici o problema caci imaginea Faragasului avea sa ma consoleze, numai ca tocmai de dorul lui nu mai puteam eu.

Inainte de autostrada facem o mica rocada, iar eu sunt repartizata in masina lui Bivuacul ("tatal" dry toolingului din Romania) – asa cum il cunoasteti majoritatea celor care va urcati pe pereti.


Pentru mine drumul spre Fagaras pleaca de la Constanta si trece inevitabil prin Pitesti. Ajungem pe la vreo 9 p.m. si ceva la Pitesti, o luam pe Ana de la club impreuna cu cateva perechi de schiuri si pe Catalin din autogara, sosit tocmai de la Mures -Targu Mures (inca o data mi-am reconfirmat faptul ca pe acolo sunt numa’baieti faini).

Primesc ca tema de acasa pentru drum sa fiu atenta de unde incepe zapada. De pe la Capataneni isi face mai pregnant aparitia, iar pe sosea cam dupa baraj. Trebuie sa stii ca oficial drumul e deschis pana la Piscul Negru, dar vola de la Capra face drum pana acolo. Drumul nefiind oficial deschis, in caz de accident sau mai stiu eu ce, asigurarea nu are valoare pe aceasta bucata de drum. Asa ca atentia trebuie sporita.

Senzatiile de déjà vu sunt si ele prezente, cam pe la aceeasi ora reusind si acum un an sa fim acolo in drumul spre petrecerea Revelionului de la Piscul Negru (best Revelion ever…until now). Barajul e tot acolo, iar pauza o facem – deja e un obicei – inainte de a il traversa, asa cum am facut si asta-vara cand am fost sa curatam lacul Capra. Masina se emotioneaza si ea de reintalnirea cu maretul Fagaras si cu vreo 2 km inainte de destinatie derapeaza in curba. Ana tipa, noi ne speriem, masina e cu 180 de grade pe contrasens, din spate vine Leca, zapada e mare si de peste 2 metri de o parte si de alta a drumului…o mica manevra si revenim pe sensul corect. In cateva minute deja ne imbratisam prietenii care ne asteptau la ceas tarziu in noapte, cu masa pusa (ospitalieri ca de fiecare data). O ciorba calda se pune intre noi si drumul catre pat. O savuram cu pofta, ne mai spunem una-alta si la culcare. Cabana Capra avea sa ne gazduiasca pentru doua nopti care au trecut ca una. Cabana are 3 stele, dar - dupa cum spunea cabanierul – “daca iesi afara sunt mult mai multe”. Si da, de fiecare data cand merg la munte ma uit cu ochii…in stele.

Dimineata ne trezim cu chin inainte de 9 a.m. cand era micul dejun, dupa care aveam treaba. Inainte de a trage cu arcul sau de a ne duela cu sabiile la cetatea lui Tepes, a trebuit sa punem umerii la treaba sa mai ridicam ceva ziduri deoarece incalzirea globala o cucerise. Cu ceva zile in urma au vizitat-o impreuna 14 grade Celsius cu plus si nu pentru o zi-doua. Au stat ele vreo cinci zile, insotite fiind in asaltul lor si de o ploaie. Asadar, pe cand la Bucuresti erau 10 grade cu minus, pe acolo noaptea erau vreo 5 cu plus, grade ce au trezit din somn si ursul ce a vizitat versantul din fata cabanei.

Eu ajut un pic, dand cu maiul in zapada, adica un fel de a da cu bata in balta. Cofrajele sunt umplute cu zapada cu ajutorul frezei de zapada si al bratelor ce cara zapada cu lopetile, iar zapada trebuie tasata. Astfel, azi am fost pisaloaga nu numai la figurat, dar si la propriu. :D

Dupa amiaza facem si o mica plimbare pana un Fundul Caprei. Crucea de pe Arpasel se vede foarte clar. Zapada a stat cuminte si nu a venit peste noi. Ne-am intors la cabana o data cu apusul. Dupa cina, ne-am mai jucat un whist (ocupatie de baza).

Dimineata, care mai de care tragea de timp sa isi faca bagajul si lua ultimile lectii de schi. Eu m-am bucurat de plimbarea cu achia (targa ce cara persoanele in cel mai bun caz ranite pe munte) si de ultimile clipiri peste creasta.

Drumul spre casa a fost linistit, fara alte incidente. Din pacate, ninsoarea pornita inainte de ora stabilita de plecare ne-a grabit pornirea. Fulgii mici si desi s-au marit si s-au asternut in calea noastra. Dupa cativa kilometri, inainte de baraj, deja eram in alt anotimp. O toamna tarzie era prezenta.

Haggard si Amorphis - hard to forget

Anul gothic metal continua asa cum a inceput: cu trupe nordice pe meleaguri mioritice. Germanicii au venit iara sa fluture pletele rockerilor din Romania.

Din nou intru in atmosfera gothica facand o mica plimbare inainte de concert prin parcul Herastrau. Leaganele ma tentau, dar ma grabeam sa imi legan sufletul cu muzica nemtilor de la Haggard, apoi sa il trezesc la realitate cu cea a finlandezilor de la Amorphis.

Ma numar printre norocosii care apuca sa intre printre primii in sala si fur cateva momente din repetitia "orchestrei" Haggard.

Concertul incepe cu romanii nostrii de la Frozen Dust. Personal ii cunoscusem la concertul cu Paradise Lost si stiam ca voi avea prilejul sa ii vad in evolutia din deschiderea mult asteptatului concert. Ca stil s-au potrivit foarte bine cu ceea ce urma, soprana a facut fata cu bine liniei melodice, dar si jocului de scena; chitaristul asemenea.

Au fost o prezenta gothica potrivita, desi anumite pareri spuneau ca sunt cam tristi si ca nu prea mai prinde genul in prezent. Din reactia publicului nu prea s-a dedus aceasta. Probabil ca aplauzele nu prea numeroase s-au datorat nerabdarii de a ii vedea pe Haggard mai curand.

Asia Nasseri, Claudio Quarta, Ally Fiddle, Michi si ceilalti componenti ai trupei germane generatoare de vise cu iz transilvan au oferit unul dintre cele mai frumoase spectacole ce au avut loc vreodata pe la noi. Asteptarea lor a meritat cu varf si indesat. Nu ma mai gandesc cam cum ar fi fost concertul de la Sibiu daca nu ar fi existat necazul care sa il anuleze. Sunetul a fost ireprosabil, “ca pe disc” ca sa citez o parere din public. Cine i-a vazut anul trecut si la Wachen a confirmat valoarea de ne egalat a profesionistilor in stare sa isi coordoneze instrumentele atat de bine.

Haggard ne-au amintit inca o data ca “totusi se invarte”: Eppur Si Muove. Aproximativ 2500 de fani s-au descatusat pe acordurile celebrelor compozitii. Nostradamus si Galilei au fost amintiti pe rand in sala ce mai avea putin si sarea impreuna cu noi.

Cadoul de bis a fost "Awaking the century”, probabil cea mai asteptata piesa din repertoriul lor. Lor nu le venea sa plece, iar noua nu ne venea sa ne despartim de ei. Si am ramas impreuna pana a inceput Amoprhis si inca mult dupa. Mai rar asa artisti si valorosi si modesti.

Pana sa inceapa sa cante finlandezii, cei de la Haggard au tot oferit autografe si nu au refuzat pe nimeni din cei care au dorit o fotografie cu ei.

Claudio m-a ajutat sa fac vreo doua fotografii haioase cu colegii sai, rugandu-ma sa i le trimit si lui pe e-mail, ceea ce am si facut. Sper ca nu s-au suparat prea mult pe noi. :)

Amorphis (Tomi Joutsen - voce) Esa Holopainen - chitara, Tomi Koivusaari -chitara, Santeri Kallio - clape, Niclas Etelavuori -bass, Jan Rechberger – tobe) au urcat pe scena dupa mai multe minute de linistire a spiritelor, reusind sa le agite din nou.

Prezenta scenica a lui Tomi a fost una de zile mari. Initial as fi zis ca are ceva "combustibil" la bord, dar nu, doar energie de consumat. Incepand cu "I of crimson blood", urmat de "Towards & against", Amorphis au reusit sa mai scoata ceva urlete si topaieli dupa Haggard. Forte mai erau. "Against widows" a fost uina dintre cele mai asteptate si apreciate melodii ale lor, pe buna dreptate.

“Black winter day” e piesa de la bis care incheie seara. Iesim afara si o ninsoare deasa ni se asterne pe pletele ce au fluturat cateva ore bune.

Avand in vedere ca nu am mai avut voie sa facem fotografii in fata scenei ca de obicei macar la primele trei piese, a trebuit sa ma multumesc cu ceea ce puteam prinde din public. Trebuie sa ii multumesc lui Grigore pentru teleobiectiv si pentru ajutorul dat in resuscitarea aparatului foto.

p.s. Aspectele negative au tinut de organizare. Ce nu am inteles a fost de ce accesul publicului s-a amanat pana spre ora 19. Initial intrarea trebuia sa aibe loc incepand cu ora 18.00. Eu am reusit sa intru mai devreme si pana spre 18.30 e adevarat ca cei de la Haggard inca repetau. Probabil aceasta sa fie explicatia. Insa, nu inteleg de ce nu s-a amanat un pic si inceperea concertului. Cei de la Frozen Dust au inceput sa cante la doar cateva minute dupa ce sala a fost dechisa publicului, o sala pe trei sferturi goala. Cand au inceput concertul cei de la Haggard, multi fani erau inca afara, reusind sa intre undeva spre jumatatea concertului.

E trist ca toti i-am asteptat cu multa nerabdare, ca biletele au fost epuizate cu multe zile inainte si ca desi te numarai printre cei norocosi, mici amanunte de organizare te tin la usa, venindu-ti parca sa treci prin zid de nerabdare. Cu toate astea, le multumim si noi Oanei, Codrutei, Soniei si Alexandrei – asa cum a facut-o si Asia Nasseri la finalul cantarii – ca ne-au oferit un concert pe care il vom uita dupa multa vreme.

Negura Bunget intr-un Paradise Lost

Sambata ma indrept catre Romexpo prin negura Herastraului la ceas de seara. Apoi negura de afara este inlocuita de “negura” din sala pe trei sferturi plina de purtatori de blugi si haine de piele…si plete (care mai au), cu totii doritori a fi martori si participanti activi la concertul Negura Bunget si Paradise Lost. Eram gata de o seara metalica, excelent organizata.



Negura Bunget – cea mai “rea”, dar in acelasi timp cea mai “daca” trupa de la noi - nu-i mai vazusem de mult dar nici nu i-am uitat, m-au surprins intr-un mod placut si de data asta. Mi-am amintit cu placere de vremuri de mult apuse pe cand se intamplau niste concerte bestiale prin vechiul Mamou cand i-am vazut pentru prima oara. Pe atunci de abia isi schimbasera denumirea din Wiccan Rede. Sunt niste oameni foarte calzi si cum altfel ar fi din moment ce au versurile pe care le au (probabil ca unii o sa radeti la asta, spunandu-mi ca la black metal nu conteaza versurile ca oricum nu intelegi nimic, dar nu e chiar asa). Ce imi place mie la Negura Bunget (nefiind o fana infocata a black-ului) este melodicitatea lor. Nu poti sa nu recunosti ca atmosfera lor chiar e muzicala si nu ai cum sa nu remarci elementele folclorice.



Buciumul suna cu jale si da startul unei lungi calatorii prin padurile Transilvaniei, iar toaca va bate ritmul acompaniind tuba. Piese de pe “Maiastru Sfetnic”, “‘N Crugu Bradului” si de pe ultima inregistrare “OM” ne duc departe. Calatoria black metal incepe destul de punctual la ora 7 si foarte un pic. Timp de o ora si jumatate (in care s-a filmat si un DVD) unii dintre cei prezenti s-au lasat purtati de povestile timisorenilor uitand de sine. Finalul ne-a dus in “Vazduh”, apoi in “Tesaru de lumini”.


Dupa cantare, cineva se intreba “De unde au luat lectiile de toaca?” 

Intre pauzele muzicale, nu poti sa nu te distrezi cu jandarmii de care uneori imi e mila ca se afla la locul nepotrivit: “E balamuc aici, nu pot sa te aud!!!” explica unul dintre ei celui care il sunase pe mobil. Daca nu au experienta cu astfel de concerte, cu siguranta te va distra uimirea de pe chipurile lor la vederea “ritmurilor/impinsaturilor de pogo”.



Dupa o lunga pauza - cam de o ora cum e obiceiul - apar si paradisiacii pierduti. S-au tot auzit voci cum ca trupele bune candva vin sa cante si la noi cand ies la pensie. Parerea mea e ca vin dupa ce se tund, dupa ce isi inlatura pleata fluturanda candva, dar nicidecum intr-un moment in care nu mai au nimic de spus. Cu pletele pierdute au aparut pe scena Aaron Aedy (chitara ritmica), Steve Edmondson (chitara bass) si Jeff Singer (tobe), alaturi de “greii” gothic metalului Greg Mackintosh (chitara) si, evident, Nick Holmes - cel care si-a pus deja vocea ca emblema formatiei.

Paradise Lost – cei care ii poarta cu onoare numele poemului lui John Milton – s-au aflat la al treilea lor concert in Romania: primul pe stadionul Dinamo, cu ocazia de mult decedatului festival Skip Rock undeva prin 1994, iar cel de-al doilea in octombrie 2005. Si daca la primul eram prea mica incat sa am acordul parintilor de a merge in gloata de latosi, iar la cel de-al doilea eram plecata hai-hui din tara, pe acesta clar nu mai trebuia sa il ratez.



Primul contact cu Paradise Lost l-am avut prin ’95 cand incepusem liceul (ales in cele din urma in functie de renumele rockerilor si de pozitia langa Piata Romana) cand ascultam un radio de gen (Fun Radio care din pacate nu mai exista) si unde i-am cunoscut pe britanici. Apoi mi-am cumparat albmele Icon si Draconian Times sub forma unor plastice cu doua gauri carora noi le spuneam casete. ;) Azi nici nu mai am la ce sa le ascult, dar le-am de suflet. Noroc cu mp3-urile.



Bucurestiul a avut onoarea de a gazdui unul din primele concerte ale trupei de anul asta.
Primele acorduri ce ne fac sa sarim in sus sunt cele ale piesei “The Enemy” de pe “In requiem” (2007). Vocea lui Nick Holmes ai fi recunoscut-o “si cu ochii inchisi” daca ai ascultat ceva melodii de-ale lor.

Cele mai dorite melodii s-a vazut din reactia publicului ca au fost As I Die, Gothic, One second … si ca orice trupa ce se respecta, au pastrat prajiturile ca desert: doua bisuri (speram si la al treilea) cu Embers fire si Last time.



Daca aveti drum prin Germania (tara unde au foarte multi fani, ca dovada si multitudinea de concerte de aici), ii puteti insoti la concertele din februarie.

Piese “traditionale” de pe Icon (1993) – preferatul meu si probabil al multora alaturi de Draconian Times (1995) si Gothic (1991) au facut peretii salii sa vibreze mai bine de o ora si jumatate (vreme de care nici nu mi-am dat seama cum s-a scurs): Ash and debris, Erased, No celebration, So much I lost, Praise Lamented shade, Enchantmed, Requiem, Unreachable, Never for the damned, Say just words.



Inca o data mi-am reconfirmat faptul ca imi place energia britanicilor. Dupa The Rolling Stonnes si Paradise Lost, nu pot decat sa ii astept cu si mai multa nerabdare pe Iron Maiden si in special pe Dickinson (chiar daca ma va zbura numai muzical si nu cu un avion – eu una il admir si pentru aceasta pasiune comuna, aceeea de a pilota).

Asadar, a fost rock and "Let there be rock!" again. Ne revedem la Amorphis si Haggard ca acum stim cum sa ajungem (tot acolo - Complex Romexpo - Pavilion 18).