Urmează o poveste de început de an, o noutate și pentru mine, cu ianuarie călare pe o șa cu două roți.
Nu, nu m-am mobilizat să ies cu Floarea Soarelui, ci am stabilit o ieșire în fugă cu Rareș, cel care m-a impresionat cu stilul lui de povestitor pe când ne întorceam de la Florești, încât nu am putut să nu îl introduc în categoria persoanelor interesante de luat la drum.
Însă de data asta el a fost cel care m-a luat pe mine. Stabilim de vineri seara să ne încercăm norocul cu vremea de a doua zi și plănuim o scurtă ieșire până la Ruse, unde să ne răsplătim tremurul de pe drum cu niște bunătăți gastronomice.
Plecăm cam târzior, pe la ora 12, deja post meridian, și ne mai ia ceva până să ieșim din București. Pe șosea, pe mine mă cam apucă dârdâiala și îl ispitesc pe Rareș să ne întoarcem, necăjită fiind de ceața ce a îndrăznit să ni se pună în cale.
La rândul lui, Rareș mă ispitește cu imaginea portului din Giurgiu și accept să mai rezist cățiva kilometri. Numai că... surpriză! Cineva a plecat de acasă mai târziu decât noi și ne prinde din urmă, ba chiar ne și depășește: soarele! Nu știu cum face că se ceartă cu ceața și ne dă și nouă o stare de bine și chef de trecut Dunărea.
În vamă îmi arunc ochii pe hartă și îmi aduc aminte de ieșirea de acum vreo patru ani, fix pe același traseu, fix în aceeași perioadă, dar cu fix două roți mai mult.
Trecem de Basarabovo și drumul ni se oferă numai nouă, pustiu și cu o adiere de primăvară domolită de mirosul de lemne arse de iarnă.
Mi se face dor de Chiselet, mai ales atunci când îmi intră în cască un miros ce mă duce cu gândul la scovergile aruncate pe tuciul din coșar.
Case și anexe gospodărești își termină traiul și parcă nu ar mai ieși din această iarnă. Liniștea și nostalgia sunt în amănuntele din cale.
Lăsăm motocicleta și ne pregătim de urcat scări. Multe! Dar merită efortul. Ochiul de arhitect al partenerului meu de drum mă face de data asta să văd altfel ansamblul cetății.
Soarele mângâie și el vechile ziduri.
Satul de jos se bucură de ziua de sâmbătă și casele scot fumul pe coș, fum cu miresme inventate cu talent de bătrâne gospodine.
Ne bate gândul să oprim și la Ivanovo, dar soarele deja ne-a părăsit.
S-a dus la culcare, crezând, poate, că la fel vom face și noi.
Însă drumul ne-a făcut poftă de mâncare și, nevrând să risc foamea cu ceva neîncercat, am mers pe mâna lui Rareș. Cum nu se putea mai bine!
Știa el că nu are cum să vină foamea cu noi dacă mâncăm la restaurantul Ciflika din Ruse. Meniul a fost destul de tentant, dar până la urmă au ajuns pe masa noastră o Kavarna, niște frigărui cu tot felul de animale înșirate pe ele, o salată și... (dacă mi-ar fi zis careva că voi mânca așa ceva, i-aș fi zis că e nebun) niște mațe de oaie (sau de miel). O nebunie de mâncăruri! Alături de ele au poposit, nu pentru multă vreme, și doi boți de pâine cu brânză și două beri. Cum poftele au fost mai mari decât foamea, nu am răzbit amândoi să golim blidele. Prăjitura am luat-o la pachet, iar frigul de pe drum a fost mai ușor de îndurat cu gândul la frumoasele locuri vizitate.
Deja pun gând de ducă și prietenei mele cu două roți, cât de curând, pe drumurile astea pline de încântare!
