Praf peste amintiri

E o zi frumoasa de primavara. Poate prima adevarata din acest an. Desi martie si-a intins de mult firul alb-rosu, abia acum mugurii indraznesc sa cucereasca ramurile.


Verdele indrazneste sa rasara de sub albul etern, scotand la lumina si speranta. Iau calea Chiseletului, dar nu pe doua roti ca data trecuta. De speranta am nevoie cand gasesc locul prafuit cu amintiri. Ajung la poarta pe care abia o mai sprijina tatanele.


Franturi de pozne imi vin in memorie. Sau franturi de clipe in care imi gaseam strabunicul pe prispa scotand boabele de porumb de pe cocenii in care se tineau cu tarie.


E prea frig de motocicleta (nu ca un ianuarie de demult) si am o carte de citit pe drum, prin comunele cenusi prin care nu imi pot clati ochii cu albastru de cer fara nori.


Fumul de cuptor primitor de bucate framantate nu se mai ridica pe cos, incercand sa atinga norii.


Banca veche mai pastreaza inca jocul din copilarie. Nu voi putea uita cum un leagan se atarna sub forma unei franghii cu o scandurica pentru sezut de vreun copac mai semet sau chiar de grinda grajdului pentru a ne lasa mie si surorii mele frumoase amintiri de vacanta.


Acum, drujba asteapta sa doboare salcamii.


Ma doare taiatul copacilor cum ma doare si dorul de laptele cald, proaspat muls in muget de seara.

Mi se pare ca o data cu ei - cu salcamii doborati - se duc si ultimii martori ai copilariei mele din curtea de la Chiselet.


Ciubarele - altadata pline de rezultatul primordial al clocitoarelor cu pene - suspina dupa caldura pufului lor.

Nu pot apara taierea salcamilor. “Tata stie mai bine ce face”. Am invatat de ceva vreme sa nu mai cer acolo de unde stiu ca nu voi primi.


Iarna se asterne si peste amintiri.


Ar fi fost in zadar apararea mea pentru cei condamnati deja la ars in soba, fara drept de recurs.


Tot incerc sa imi insusesc lecti in urma carora sa stiu sa nu mai grabesc timpul caci destul ma grabeste el, ca pe noi toti, de altfel.


Incerc sa imi amintesc parfumul florilor sau gustul mierii dintre petalele lor.


Latratului cainelui ma readuce din prezent. El este urmasul celui cu care imparteam scovergile aburinde si tavalite prin zahar.

O sanie care sade, sprijinind porumbarul gol, de zeci de anotimpuri nu si-a asezat talpicii pe omat.

Nici jugul nu se mai atarna la gat de boi.


"A fi" nu isi mai gaseste rostul, dar "a fost" e acolo.


Mici acareturi isi mai spera inca intrebuintarea.


Si mata parca si-a sfarsit soarta...

O lada de zestre a bucurat candva "zburatul" unei fete.


Nici soriceii nu isi mai cauta locul printre boarfe.


Praful s-a pus peste intelepciunea dintre filele ingalbenite de vreme...


Stindardul nu mai flutura la sarbatoare.


"Cine ne mai citeste?", parca se intreaba cartile.


Salcamii... deja trecut...


Ghioceii au scos nasul si urmeaza ca si narcisele sa isi arate podoaba galbena ca soarele…sau ca o mamaliga.

Cu o floare nu se face primavara, dar cu mai multi ghiocei, da. Speranta isi gaseste iar aripi in cutia Pandorei ...sau a Chiseletului.