Buila-Vanturarita - unde copacii au uitat sa moara

    De data aceasta ne tinem de cuvant si plecam pe la 6 jumatate. Doar eu intarzii un pic deoarece prajitura se incapataneaza sa nu iasa din asternutul tavii si parca se teme sa stea ascunsa pana la ceas de seara, cand va fi impodobita cu lumanari pe post de tort.


      A doua zi era ziua lui Marius si el ne ofera noua, de ziua lui, una dintre cele mai frumoase calatorii. Dar si vremea i-a oferit niste privelisti rare.


      Isi alege ca si dar masivul Buila-Vanturarita.


      Din satul Pietreni bajbaim un pic pana sa nimerim traseul dorit de sarbatorit.


     E frig si nu stiu exact in ce anotimp ne aflam. Ca o fi toamna, ca o fi iarna...


      Doi plimbareti care tocmai se intorceau de prin munti, cu rucsacul si echipati adecvat sa faca fata gerului, ne descurajeaza, spunandu-ne ca nu au avut soare in cele cateva zile in care au haladuit prin zona si au dormit pe la stane. Ne ureaza insa sa ni se deschida la un moment dat cerul. :)Si urarea lro a fost din suflet caci asa am si patit!


       Andrei se indura in cele din urma sa isi lase masina pe drumul forestier, mai tragem cate o haina pe noi si pornim in aventura.


       Natura este artista. O admir cu Laura (deh, fetele sunt mai atente la detalii) si ne apucam sa incercam gustul zapezii de pe ramurile impodobite. :P


       Urmam punct galben, avand sa ajungem la Schitul Patrunsa (nu stiu... sau stiu de ce il amuza denumirea pe paganul de Andrei), dar Marius schimba traseul din mers. Ce imi place cand nu imi bat eu capul cu organizarea rutei! :)
       

         Mai strangem un siret, mai dam jos o bluza...


... mai intalnim un catel care ne latra, asta pana gaseste un os in care sa isi infiga coltii (osul nu ne apartinea niciunuia dintre noi).


     Ma bucur de rugina frunzelor.


      Doliul lor galben ne incalzeste ochii.


      Izvorul nu mai potoleste setea. Doarme si el sub semnul inghetului.


     Cum spuneam: Marius tinteste sus, spre varf.


      Ce-am gasit aici? Niste macese coapte ne ispitesc la un mic popas.


     Macesul nu este inca atins de gerul crud al iernii si ne ofera fructe coapte si zemoase.


      Frunzele au facut covor peste pietre. Pasii trebuiesc atent urniti.


      Laura zburda ca o caprita. Abia o ajug din urma. Ma cearta ca ii fac fotografii din spate. Nu are de ce! :)


      Stelute de gheata se dau in spectacol.


      Fagii sunt gatiti ca niste mirese. Cand si cand le mai scuturam voalurile.


     Ajungem la o stana. Oile sunt de mult coborate prin sate. Vatra este de mult stinsa intre peretii ei grosi, din barne de lemn.


      Un ceai cu tot felul de minuni numai de Marius stiute ne incalzesc trupurile si sufletul.


      Incercam vreo doua directii spre a ajunge in creasta, dar nu nimerim.


      Tinem mai intai curba de nivel din dreapta stanei.


     Balaurim cat balaurim si ne intoarcem. Dupa care Marius ajunge in creasta, ne cheama si pe noi, dar negura ni se pune in cale.


      Un gandacel are soarte greierasului lui Toparceanu. Nu stiu cum de nu i-au inghetat piciorusele pe pojghita de gheata!


      Ne uitam bine la stana caci o banuim ca ne va gazdui peste noapte.


     Dar surpriza! Soarele s-a hotarat sa ne ajute.


     Si nu numai el! Avem noroc de niste bucuresteni de-ai nostri care vin hotarati spre crasta. Cu ajutorul lor ajungem sus, la Curmatura Builei.

      
        "Sunt doua variante sa ajungem in creasta: balaurind sau de-a-n p..ea! Noi o sa o luam de-a-n p..ea!" este sfatul unuia dintre ei.


      Urcusul este greu, chiar crunt cu rucsacul in spate.


      Dar merita efortul! Natura ne rasplateste cu niste imagini greu de uitat.


     Negura seridica si un cristal se aseaza pe cer.


     Cele doua lacuri isi incalzesc undele cu razele de apus.


   Armate de brazi stau drepti, mandri, cu varfurile spre cer.


     Merg greu si pentru ca ochii ma tin in loc.


    " ...si restul e tacere!"


    Coboram prin hornuri ca Mos Craciun si ajungem la Curmatura Builei (a muntelui, cum zice Marius) inainte ca Soarele sa isi inchida geana.


      Avem, nsa vreme, sa salutam din departare Cozia, pe de o parte, si Ranca cu Transalpina, pe cealalta parte a orizontului.


      Brazii gandesc, probabil, ca a venit Craciunul. Sunt impodobiti si norocosi ca vor rmane in radacini.


   De altfel, niciunde nu am vazut copaci atat de falnici si de batrani. Pe semne ca traiul in Buila le asigura varstele matusalemice.


     Vantul s-a trezit si el la viata. Fiori reci ma trec pe sira spinarii. E de la frig sau de la minunile naturii?


     Scoatem repede sacii din rucsac, iar Marius mai pune de un ceai.


     Cum partenerii nostri de drum nu aveau chibrite sau alta sursa de foc, iar noi aveam doar gratie lumanarilor lui Marius care au venti insotite (in rucsacul meu :P ) cu chibrite, Marius le face si lor cinste cu un vas cu apa calda.


      Inainte de culcare, scot prajitura din rucsac. Dar nu oricum! Marius face o plimbare la ceas de seara pana la izvor. Timp in care pregatim tortul cu lumanari. Nu stia el de ce tot insist eu sa stea chibritele la mine. ;)


    Ne cinsteste cu un vin fiert, aromat cu portocale si alte bunatati.


       Pe la 7.20 pm ne bagam picioarele... in sacii de dormit. De fapt ne bagam cu totul, "inhaimurati" sau "bolboasa", si ne pregatim de o noapte crunta, cand afara sunt -12 grade (masurate de Marius cu senzorii corpului sau).


Aproape 13 ore incercam sa ignoram frigul si intepenim.


      Dimineata este la fel de luminoasa ca si seara. Soarele mangaie crestetele mutnilor.


      In mai putin de trei ore suntem deja la masina.


     Impartim ultimile bucati de ciocolata, iar bananele inghetate le lasam umblatoarelor salbatice ale padurii.


       Calugarii de la schitul Patrunsa pesemne ca se pregatesc de post.


      Noi ne pragatim de un ultim popas la micii de la Dedulesti.


       Deja punem la cale o noua plimbare, dar conditia mea este ca somnul sa fie la caldura. Nu as vrea prea curand o noua experienta in frigul ca din acest prici. :)
La multi ani, Marius! :)