Cozia - munti cu voie buna

Aflasem eu, mica fiind, ca "primavara vine pe campii" cu flori, pe care copiii trebuie sa le culeaga.


 Am auzit de curand cum ca a venit primavara. Am plecat in munti si am gasit-o.


Zota, cum numai el stie, ne mobilizeaza repede pentru o tura in Cozia. Cum nu am mai fost si nu aveam niciun drum stabilit, spun "prezent". Imi place omul si imi plac si prietenii lui, mai ales ca pe o parte din ei ii cunoscusem acum cativa ani pe Valea lui Stan, cand am avut o alta experienta montana rar de imbucuratoare.


Se anunta soare, si ploaie doar la finalul aventurii.


Nu ne trezim chiar cu noaptea in cap, caci urcusul era lin.


Inaintea noastra, ghioceii invadasera padurea.


Ma bucur de prezenta Simonei alaturi, dupa ce i-am simtit lipsa la Istanbul.


Muntii isi dau la o parte norii si ne intind la picioare Valea Oltului in drumul sau catre Dunare.


Popasurile mici si dese sunt binevenite.


Prin 1997 am fost cu ai mei dragi parinti si cu Florina (sora-mea) prin zona, mergand pana la Manastirea Stanisoara, avand astfel una dintre cele mai frumoase amintiri de familie. Nu gandeam atunci ca in urmatoarea data cand voi ajunge in zona, mama va fi undeva sus, poate mai aproape de noi.



Cu o brandusa nu se face primavara...


Dar cu mai multe...?


 "Ma intors si pasii-s grei
Ia hai, ia hai..."


 Ajungem la cabana primele (eu cu Simona), asta dupa ce ne-am luat de neevitat teapa cu mers mai intai la releu, apoi facand cale intoarsa pe drumul spre cabana. :)


 Soarele apune, urmand ca duminica sa rasara mai devreme cu o ora.


Pico ne promite ca aduce cu el pianina, dar nu a adus decat chitara.


 In cabana sunt 30 de grade... celsius; nu stiu exact daca erau de la soba sau de la sufletele noastre.


 Dimineata facem si o promenada pe varful... fara varf.



 Mai ninge un pic, mai cantam, mai mult si se face doua (ora noua) pana ne hotaram sa o luam la vale.


Am urcat pe banda albastra si coboram pe banda rosie, pana intalnim iar albastra.


 Iarba uscata si moale te incita la tavaleala. :) Nu conteaza cu cine!


Doua matze stau pe scara, pana cand una e gonita de gheruta celeilate, mai cu personalitate.



Cabanierul ne spune povesti cu jderi, nu neaparat frati.


Si plecam, echipati de ploaie, apoi ne dezechipam si fentam norii exact pana cand ajungem la masini.



Frunzele nu sunt inca hotarate sa lase toata litiera ghioceilor, viorelelor si celorlalte culori de martie.



 Urme de urs si pasi grijuli sunt pe poteca.


 Pasii sunt insotiti de pofta de papanasi.


 Frunze... peste mine :)


O punte se pune luntre... ma plec in fata ei si imi caut pietre pentru pasi.


 Niste motociclistri portocalii, curajosi, trec pe langa noi.


 Si noi pe langa ei...


Eu cand o sa calaresc asa?:((


 Fotografia asta imi aduce aminte de "o vorba" de la Muzeul Taranului: "Cum sa vand fereastra? Toata viata am privit lumea de aici!"


 Linistea din curtea manastirii e mai tacuta decat cea din noi.


 Miei de nea cu pete in frunte zburda, inca, prin picaturile cuminti de ploaie.



Mai aflasem in copilarie, ca o data cu primavara si mieii incep sa zburde pe campii, dar atunci nu mi s-a spus ca numai pana la PAste, si ca cu cat PAstele vine mai repede, cu atat ei pasc mai putin. :(

Pictura in intuneric - 2011

 
Pentru pasionatii de natura, de speologie si de oamenii faini, care vor sa auda povesti despre Emil Racovitza povestite de Dl. Viehman (gasiti un video in profilul meu cu o poveste faina):

http://dordeduca.ro/stiri/pictura_in_intuneric_2011/7812/

Am trait experienta asta unica si o recomand tuturor prietenilor!
...
http://cornelia-florea.blogspot.com/2009/04/casa-de-piatra-pictura-in-intuneric.html