Hong Kong: intre Feng Shui si Tai Chi

Iata ca am ajuns sa mai incep un an pe continent asiatic, un an european si nu unul chinezesc, in Hong Kong. Se stie ca anul nou chinezesc incepe undeva la debut de februarie. Anul nou chinezesc se serbeaza in prima zi cu luna noua din an. Lampioane rosii, purtatoare de noroc, impodobesc caselel.
Dansurile leului si al dragonului sunt menite sa aduca bunastarea in viata chinezilor.



Imi iau ramas bun de la Bucuresti impreuna cu echipa ce pleaca in cealalta parte a lumii sa o cucereasca pe doua roti, la Dakar-ul din Chile si Argentina.
Rog frumos baiatul de la check-in pentru un loc la geam, cu emotie pentru intalnirea cu Himalaya. Dar Himalaya nu era acasa.
De ani de zile visez la o vizita in Istanbul, cum visam la cea cu Praga si Paris, unul implinit si unul inca nu, si ajung sa salut orasul din zbor si din trei ore de asteptat un avion mai mare in aeroportul Ataturk.



Traversez in zbor anotimpuri: de la zapada Bucurestiului, la ploaia Istanbulului si pana la soarele Hong Kongului.
Vad dupa multe vise Istanbulul ca pe o mare de licurici, alaturi de marea cea cu adevarat Neagra in noapte. Cate un vapor luminos isi semnalizeaza prezenta, dialogand cu farurile.
Nu stiu cum se face ca pe unde ajung sunt luata de localnica. O doamna turcoaica vine spre mine in timp ce stergeam cu blugii o scara, asteptand, si mi se exprima foarte hotarata si cu un zambet larg in limba lui Suleiman Magnificul. Ii tot explic ba pe engleza, ba si in romana, doar-doar o pricepe ca nu-s de a ei. Pana la urma renunta, desi nedumerita ca nu pricep. Hong Kong este primul loc unde nu sunt confundata cu oamenii locului, cum am patit de fiecare data, ba in Maroc, ba in Egipt, ba in Tunisia, Spania, Franta, Italia ori Grecia. "Vous etes marocaine, tunisienne, egiptienne...?"



Privesc cerul de noapte la sosirea in Istanbul pentru escala si ma uimeste ca sunt mai sus de stele. Carul Mare se asterne la poalele ferestrei mele.
Plec din Istanbul spre Hong Kong, lasand muzica dansului din buric pentru cea a Dragonului Zburator.
Am de zburat 8015 km in 9 ore si jumatate, la 10.000 km altitudine, cu aproape 2000 de km deasupra Himalayei. Hong Kongul este cu sase ore inaintea Romaniei.
Una din dorintele cu care plec la drum este sa admir Himalaya din zbor. Nu m-au ajutat nici somnul si nici norii. Himalaya este foarte pretentioasa si nu se lasa vazuta doar cu atata efort. Se ascunde misterios dupa o patura groasa de nori, nori peste nori. China, insa, isi dezvaluie maretia in fata mea. Acum inteleg cata dreptate e in vorba: "Mare cat China!". Siruri aparent nesfarsite de munti ascund mistere. Nu ii vad pe cei 2 md de chinezi.



Imi era mie dor sa mai vad o data marea anul trecut, prin decembrie, dar nu imi imaginam ca o sa vad tocmai Marea Chinei.

Asteptam intalnirea cu Hong Kong-ul cu o curiozitate fonica si cromatica excesiva. Culorile au primit in realitate griul blocurilor inaltate pe fostele campuri de orez, iar sunetele de pasari exotice, zburand printre copaci existenti doar in imaginatia mea, au regasit in schimb duiumul cotidian al unui oras sufocat de oameni.



Hong Kong nu as stii sa zic daca e un oras, o tara, o civilizatie sau un melanj de civilizatii. De anul nou (european) e un loc boem, de intalnire al intregii lumi.



Prima oara am auzit de Hong Kong in copilarie, mare parte din jucarii fiind nascute pe acolo. Pe vremea aia imi imaginam tara asta ca pe o alta planeta. Acum vad ca e cam exact asa cum credeam.



Imi aduc aminte, citind informatii despre locul ce urma sa il vizitez, despre o propunere mai veche de a Gratielei de a ma apuca de Tai Chi pentru a ma linisti. Cei de pe aici au aceasta indeletnicire, dar, din pacate, programul meu si uneori somnul deosebit de insistent m-au impiedicat sa plec dimineata la malul marii din sud spre a participa la o astfel de intalnire cu cei pasionati si practicanti.



Localnicii au ochii mici, ca asa le e rasa. Eu am ochii mari pentru ca ii casc la tot ce vad in jur. Ochii mei mari cascati sunt foarte mari in comparatie cu ochii lor mici, dar tot nu pot cuprinde in ei blocurile mari facute de ochii lor mici. Ai inteles ceva?



De acasa primesc comenzi de insigne cu Mao sau Mao mici - kitchosi, conserve de sarpe si chipsuri de insecte. Se pare, totusi, ca imaginatia noastra e un pic mai mare decat realitatea intr-adevar extrema de pe acest meleag. Budha, insa, se regaseste pe toate drumurile, de cele mai multe ori in reprezentari provocatoare de zambete. Haios, tipul!



Hong Kong face parte din provincia Guangdong a Chinei si se afla pozitionat un pic mai la sud de Tropicul Racului.

Despre Varful Victoria citisem ca este locul ce ofera o panorama "superba" asupra blocurilor uriase si ca isi trage numele de la regina Victoria a Marii Britanii, pe timpul careia Hong Kong a devenit provincie a Coroanei.



Imi aduc aminte din copilarie cand eram mici si enervanti cu intrebarea "Unde pleci?" si primeam raspunsuri de genul "dupa melci" sau "in Honolulu". Nu stiu de ce, dar multa vreme Honolulu mi se parea ca suna a Hong Kong. Extreme ambele!



In Hong Kong se vorbeste dialectul cantonez, in timp ce in China-mama cel mandarin. Se circula pe stanga si asta te face sa te gandesti mai mult inainte de a trece strada, in caz ca nu trebuie sa treci vreo trei pasaje si doua pasarele ca sa ajungi pe cealalta parte a drumului.



Codul culorilor in traditia chineza zice ca rosu este culoare de noroc, negru de doliu, verde de sanatate.



In Hong Kong sunt concentrate cam 7 mil. de oameni in aproape 1100 km2. Majoritatea sunt chinezi, filipinezi ori indonezieni.



In drum spre sud, spre Repulse Bay, trec si pe la poarta lui Jacky Chan.

"Navighez" pret de cateva minute cu sampan-ul printre barcile pescarilor. E o chestie turistica si personal ma cam feresc de randurile din ghidurile turistice, dar plimbarea e totusi un prilej sa cauti detalii si sa intelegi amanunte.



Se construieste calea ferata pentru trenul de mare viteza care va micsora drumul de 24 de ore pana la Beijing la numai 8.



Hong Kong are o parte continentala - Kowloon, care se intinde pana la Noile Teritorii si granita cu China in nord, si o parte insulara, prima colonizata, cea care prin pozitia ei a starnit interesul britanicilor. Ca sa ajungi din partea continentala pe insula ai la dispozitie vreo trei tuneluri. La 23 de m pe sub portul Victoria se afla cel mai aglomerat tunel, gata din 1972.



Tramvaiul, numit si Tin Tin datorita sunetului de clopotel pe care il scoate cand anunta sosirea in statie, double decker, este un prilej boem de a descoperi (in caz ca nu ai facut-o deja) aglomeratia orasului. Primul tramvai a facut tin tin prin Honk Kong prin 1888.



Cladirile inalte nu sunt puse in pericol de eventuale cutremure care nu prea se intampla in zona, insa sunt proiectate astfel incat sa fata fata taifunelor, frecvente in lunile iulie - august.  Este perioada in care vantul bate si cu 180 km/ora.



Printre colosii de beton mai ai norocul sa zaresti si cate o pagona colorata in rosu si verde, ori cate un templu, adesea si budhist si taoist.



Daca te intreaba cineva ce faci si vrei sa ii raspunzi in chineza "bine", raspunzi simplu "Ho!" sau "Ho! Ho! Ho!" (Foarte bine!), asa cum zice si Mos Craciun.



Se stie politica dusa de China in privinta natalitatii. La primul copil, statul ii sprijina pe chinezi cu un ajutor. La al doilea copil, le ia jutorul. La al treilea, deja traiesti in lux si dai tu bani statului ca ti-ai permis sa faci asta.
China a fost o civilizatie inchisa pentru secole. Se descopera si acum cu zgarcenie, dar ce e mai trist e ca au reusit comunistii sa distruga in cateva decenii traditii de milenii.
Intre primele actiuni de origine chineza de care imi aduc aminte este frecarea cate unui deget cand te doare ceva (pe asta o stiu de la tata si de cele mai multe ori a avut efect). In varful degetelor se afla terminatiile nervoase si stimularea lor "repara" locurile cu durere.



Mi se pare ciudat ca in tot ce am citit inainte de plecarea mea pe aceste locuri toti se minunau "ce peisaj minunat, ce iti taie rasuflarea sa te afli deasupra zgaraie norilor". De ce? De ce m-ar impresiona niste colosi de fier si beton? De ce se face asceasta lauda a "minunilor" facute de catre om, de ingineri, a minunilor ce aduc bani, in loc sa vedem copacii inca seculari si vii dintre blocuri, de ce sa nu ne mai bucuram si de vulturii rataciti printre zgaraie nori (desi nu cred ca ei sunt tocmai bucurosi de acest trai), de ce sa cautam cerul si sa nu il vedem dupa zecile de etaje care se inalta semet? Oare nu am invatat nimic noi oamenii din legenda Turnului din Babilon?



Hong Kongul este dominat de un haos continuu in care eu nu imi gasesc locul. Oameni bezmetici alearga dintr-o parte in alta intr-un iures dupa bani.

Experimentez si plimbarea noaptea, ca si in Dubai, fara teama. Ma mir de cat de naivi sunt oamenii. Tarabe numeroase de ghicitori in carti, in palma, in fata (ma mir ca nu iti ghicesc si in c...) incearca sa te atraga cu dezvaluirea viitorului tau.


Plimbarea pe Jordan Street te duce, dupa blocuri, si la Temple Street, un fel de Europa de la marginea Bucurestiului spre Voluntari. Dar, imagineaza-ti totul intr-un miros de supa la plic foarte amplificat.



In ultima zi a anului revin pe insula Hong Kong si urc, de data asta cu tramvaiul, pana pe varful Victoria, asta dupa ce aleg sa cobor cu o statie de metrou mai devreme, pentru a explora la pas aceasta mica Londra asiatica.



Printre blocurile privite de pe Varful Victoria vad si un vulturas ratacit, un Black Kite. O plimbare pe The mourning trial te reincarca de energia supta de oras. Intotdeauna as alege destinatiile rurale daca as vea sa cunosc oamenii si ceea ce creaza ei, si nu orasele cu blocuri, aceasta evolutie de betoane.




Acum inlocuieste mirosul de praf de supa cu cel de alifie chinezeasca sau cu jeleurile acelea verzi de supt pe care ni le dadeau mamele cand eram mici si raciti (astia care am mai prins vremurile de dinainte).



Feng shui-ul este la tot pasul, insa nu cred ca daca ceva nu iese bine s-ar da vina pe Feng Shui, in caz ca pe baza lui s-a facut.



Ma uimeste imbinarea arhitecturii cu Feng Shui-ul avand ca rezultat gaurile din blocuri pentru a avea loc Dragonul sa coboare de pe munte in mare. Nu stiu de ce, dar civilizatia Dragonului si cea a blocurilor de metal mi se pare ca nu se prea pupa.

Ultima idee proasta din 2010 a fost sa "ma plimb" prin Victoria Park. Am nimerit peste un targ de tot felul de minuni, unde fiecare comerciant nu numai ca isi striga marfa, dar o striga la microfon. Toti!



Inghesuiala de la metrou este clasica. Daca nu stii pe unde este iesirea, nicio teama ca te duce valul. Oricum,. remarc cat de bine este semnalizata fiecare statie de metrou (fara de care ar fi mult mai dificil de deplasat, in caz ca nu vrei sa iti faci veacul in taxi).

Tot Hong Kongul este un oras peste un alt oras. Treci un trotuar, urci niste scari, traversezi o pasarela, apoi intri in pasaj...si tot asa.

Nu am inteles de ce ghidurile turistice sau cei care au mai fost prin Hong Kong recomanda ca experienta "plimbarea cu banda". In Hong Kong este cea mai lunga banda rulanta din lume, construita sa faciliteze accesul in partea de jos a orasului celor care locuiau pe deal. Dar, sincer, nu mi s-a aprut ceva senzational "sa ma dau cu scara rulanta".



La fiecare templu la care am oprit, mirosul de betisoare de bambus parfumate aproape ca ma scotea afara. Nu este un miros care mie sa imi placa in mod special, mai ales ca aici era si foarte dens, de la miile de betisoare aprinse. Aproape ca nici nu mai vedeai statuile zieilor de ceata lor. Spirale din betisoare ard saptamani in sir, cu biletele atarnate pe ele. Le-am asemanat eu pomelnicelor bisericii ortodoxe. Revenind la betisoare, inainte de a le aprinde trebuie sa stii si cate sa aprinzi. Pentru a nu gresi numarul, il intrebi pe batranul intelept al tmplului cate trebuiesc arse in manunchi.



Oricand as incerca ceva arabesc in materie de mancare, dar la chinezi, si in general la asiatici, nu as risca. Mi-am luat de foame o painica cu nu stiu ce carne. Nu am recunoscut gustul. Apoi numai caini si pisici imi veneau in minte. Brusc, nu mi-a mai fost foame. Merg pe strada si imi vine sa vomit de miros. Niciunde nu am avut asa stare.

Una dintre turiste imi povesteste o intamplare de la micul dejun: "Mi-am pus niste taitei in farfurie. Ajung cu ei la masa si fiica mea imi spune: Mami, ai vazut ca taiteii astia au ochisori?" Erau de fapt niste pesti uscati. Nu am inteles nici ce fel de pesti (sau viermisori) si nici cat de uscati.

Oamenii de pe aici parca ar fi chinezi. Nu te intelegi cu ei.



O alta curiozitate a fost cand am vazut o aratare asociata de mine cu liliacul. Am intrebat la ce e buna si am fost asigurata ca supa gatita cu ea ma scapa cu siguranta de raceala. Parerea mea e ca m-ar fi scapat de multe altele ca probabil nu as mai fi apucat sa mananc altceva dupa.



Anul nou il intampin pe un vaporas cu pretentie de croaziera. E o plimbare cu niste mese la bord, prin portul Victoria, intre continent si insula, sub artificii. Revelionul din desertul Arabiei ramane astfel pe primul loc la intampinarea anilor.




Nan Lin Monastery este unul dintre locurile care se apropie cel mai mult de China din mintea mea.



Gradina manastrii budhiste de maici a reusit sa creeze un cadru minunat in care sa poti medita.



Manastirea celor 10.000 de Budha este un alt loc care mi-a starnit interesul, desi l-am gasit destul de greu, pe poteca cu 400 de scari ce incepea, ascunsa, din spatele unui mall.



Ca sa vezi ce mica e lumea, in fata mea urca doi turisti...romani.

 

Nu am numarat statuile sa vad daca ies la numar, dar m-am simtit bine intre ele. :)



Hong Kong-ul, aceasta China Libre, a fost intre cele doua razboaie mondiale si locul de scapare al familiilor de vaza ruse.

Intr-una din zile dam o fuga si la Macao. Parca imi doream mai mult sa vad aceasta insula portugheza din Asia decat Hong Kong-ul.



Se ajunge intr-o ora cu ferry-ul rapid, numai ca mai stai inca vreo ora la coada sa iti iei viza. Cand au fost preluate de China, Macao si Hong Kong au primit de la tara-mama o floare ce apare pe steagul lor. Pe steagul Macao apare floarea de Lotus, iar pe cel al Hong Kong apare Bauhinia, un soi de orhidee.



Macau pana acum 20 de ani inca avea sate de pescari pe locurile unde azi se ridica de la an la an cazinourile ce deja concureaza pe cele din Las Vegas la profituri. Denumirea de Macau vine de la Templul zeitei Ma. Portughezii au ajuns in insula zeitei MA (A-ma cau)



Din iunie si pana la sfarsit de august pescarii isi gasesc alta ocupatie sau inlocuiesc pescuitul din mare cu cel din Raul Pelelor.
Mi-a placut amestecul de iz portughez cu cel oriental.



Avertizarile de taifun iti dau de inteles daca e de iesit din casa sau nu. La avertizare de gradul 8 deja stii ca nu iesi din casa.
Din religia taoista mai aflu ca fiecare meserie isi are si zeul ei. Ma gandesc ca daca iti schimbi meseria iti schimbi si zeul la care te inchini?



Biletele cu dorinte se agata in copaci pentru ca vantul sa duca dorinta in univers si sa aduc inapoi indeplinirea ei.



Mai experimentez si joaca de om mare in Disneyland, cel mai mic din lume, pentru care iti este suficienta o zi nu numai sa il experimentezi pe tot, dar sa te si plictisesti. Disney este parcul in care adultilor le cresc urechi de soricel, transformandu-se in Mickymoushi.



Ma intorc acasa mai putin Feng Shui si mai mult kung fu de oboseala. Intalnirea cu Extremul Orient s-a dovedit cu adevarat extrema.

Cucerirea cetatii Cherven cu motocicleta, in ianuarie

Cum sa incep? Nu, nu e povestea extrema cu care va amenint de ceva vreme, aceea cu Hong Kong (vine dupa, in curand pe micile ecrane). E o poveste de inceput de an, o noutate si pentru mine, cu ianuarie calare pe o sa cu doua roti.

 
Nu, nu m-am mobilizat sa ies cu Floarea Soarelui, ci am stabilit o iesire in fuga cu Rares, cel care m-a impresionat cu stilul lui de povestitor cand ne intorceam de la Floresti, incat nu am putut sa nu il introduc in categoria persoanelor interesante de luat la drum.



De data asta, insa, el a fost cel care m-a luat pe mine.
Stabilim de vineri seara sa ne incercam norocul cu vremea de a doua zi si planuim (am zis ca nu mai folosesc cuvantul "plan"?) o scurta iesire pana la Russe, unde sa ne rasplatim tremurul de pe drum cu niste bunatati.






Plecam cam tarzior, pe la ora 12, deja post meridian, si ne mai ia ceva pana ce iesim din Bucuresti. Pe sosea pe mine ma cam apuca dardaiala si il ispitesc pe Rares sa ne intoarcem, pe de o parte necajita si de ceata ce a indraznit sa ni se puna in cale.





La randul lui, Rares ma ispiteste cu imaginea portului din Giurgiu si accept sa mai rezist cativa km. Numai ca...surpriza! Cineva a plecat mai tarziu decat noi de acasa si ne prinde din urma, ba chiar ne si depaseste: Soarele! :) Nu stiu cum face ca se cearta cu ceata si ne da si noua o stare de bine si chef de trecut Dunarea.





In vama imi arunc ochii pe harta din dotare (din dotarea lui Rares) si imi aduc aminte de iesirea de acum vreo patru ani, fix pe acelasi traseu, fix in aceasi perioada, dar cu fix doua roti mai mult.


Trecem de Basarabovo si drumul ni se ofera numai noua. Pustiu, cu o adiere de primavara potolita de mirosul de lemne arse de iarna.


Mi se face dor de Chiselet, mai ales atunci cand imi intra in casca un miros ce ma duce cu gandul la scovergile aruncate pe tuciul din cosar.


Case si anexe gospodaresti isi termina traiul si parca nu ar mai iesi din aceasta iarna. Linistea si nostalgia sunt in amanuntele din cale.





Lasam motocicleta jos si ne pregatim de urcat scari. Multe! Dar merita efortul. Ochiul de arhitect al partenerului meu de drum ma face de data asta sa va altfel ansamblul cetatii.





Soarele mangaie si el vechile ziduri.



Satul de jos se bucura de ziua de sambata si casele scot fumul pe cos, fum cu miresme inventate cu talent de batrane bucatarese.





Ne bate gandul sa oprim si la Ivanovo, dar Soarele deja ne-a parasit.





S-a dus la culcare, crezand, poate, ca la fel vom face si noi.





Drumul, insa, ne-a facut pofta de mancare si nu am vrut sa risc ceva neincercat si am mers pe mana lui Rares. Cum nu se putea mai bine!


Stia el ca nu are cum sa vina foamea cu noi inapoi daca mancam la Restaurantul Ciflika in Ruse. Meniul a fost destul de tentant, dar pana la urma au ajuns pe masa noastra o Kavarna, niste frigarui cu tot felul de animale insirate pe ele, o salata si...(daca mi-ar fi zis careva ca voi manca asa ceva i-as fi zis ca e nebun) niste matze de oaie (sau miel). O nebunie de mancaruri! Alaturi de ele au poposit, nu pentru multa vreme, si doi boti de paine cu branza si doua beri. Cum poftele au fost mai mari decat foamea, nu am razbit amandoi sa golim blidele. Prajitura am luat-o la pachet, iar frigul de pe drum a fost mai usor de indurat cu gandul la frumoasele locuri vizitate.
Deja pun gand de duca si prietenei mele cu doua roti, cat de curand, pe drumurile astea pline de relaxare!