Pe apă dulce – în Delta Dunării, la Crișan

De ani de zile încerc să îmi conving tatăl să mă însoțească într-o călătorie, oriunde, convinsă fiind că mă voi îmbogăți de cunoștințe în câteva zile ca și când aș citi un raft de cărți. Ca și bunicul, tata e un om modest, care știe mult mai multe decât arată și care împarte din cunoștințele lui și celor din jur. Să nu mai pun la socoteală încărcătura sentimentală a unei astfel de călătorii! Îi spun că m-aș bucura să mă însoțească la Crișan în călătoria venită ca încununare a unui concurs de fotografie. Auzind că e un loc cu multa apă, tata - fost marinar acceptă din prima.


Preferăm să călătorim mai degrabă cu trenul decât cu un autocar nesigur pe șosele și să ne bucurăm în tihnă de peisaj. Ne minunăm de mulțimea de eoliene. Mă întreb dacă cu astfel de mori de vânt s-ar fi putut lupta Don Quijote...


La Cogealac, o cioară mică se înfige în peisaj. Tata îmi spune că i se mai zice și gușpiță, cum a aflat din Două loturi. Întoarsă în București, am aflat că se joaca în premieră la Teatrul Național în această stagiune. Sunt curioasă dacă în piesă este folosit termenul. :)


Printre altele, mai conversăm pe drumul lung (de șase ore în loc de cinci, și la dus și la întors) despre cum au furat niște "meseriași" tezaurul dintr-o piramidă egipteană acum câteva mii de ani cu ajutorul unei pârghii cu care au ridicat plafonul, despre țestoasa lui George Călinescu care a trăit 150 de ani (țestoasa) și care a fost amintită și în Scrinul negru, despre vrute și nevrute.


Mi-am luat să citesc pe drum o carte de profil: Zile de pescuit de Radu Anton Roman. E un pic mai greu de citit căci are tot felul de termeni pescărești, dar tata, fost marinar, mă ajută să îi mai dezleg din mister.


Un deal golas și lung îmi aduce aminte de șarpele Micului Prinț care a înghițit un elefant.


În Tulcea avem cam două ore până pleacă Pasagerul. De ani de zile se știe că vinerea, la ora 13:30 pleacă două nave: una spre Sfântul Gheorghe și una spre Sulina. Sulina este destinația în care îmi propun în fiecare an să ajung și iată că acum am ajuns mai aproape de ea.


Plopii parcă ar sta pe vârfuri pe malul mâncat de Dunăre.


Un cal negru privește nostalgic la apa Dunării.


Bărci își așteaptă pe țărm tangajul sau ruliul.


O cireadă preferă mai degrabă fluviul decât plaja. Or fi vite de apă?


Ce pereche frumoasă face toamna împreună cu delta!


Caii liberi își odihnesc trapul prin hățișuri.


Întotdeauna m-au fascinat toponimele dobrogene, ducându-mă cu gândul la o lume de legendă: Gorgova, Somova, Ceatachioi, Periprava... Periprava, cel puțin, nu are o legendă tocmai veselă, care ne amintește de lagărul comunist. Ceva informații găsiți despre închisoarea de la Periprava și aici. O poveste interesantă puteți citi și aici.


La fiecare "stație" vaporul se leagă pe dană la babă.


Este un weekend însorit și în trei ore ajungem și la Crișan.


Vântul bate din pupa și vaporul este mai punctual decât trenul.


Crișan este ultima oprire înainte de Sulina, după Ilgani, Partizani, Maliuc și Gorgorova.


La 4 p.m. debarcăm.


Fiecare casă are în fața ei un ponton.


Se pare că cel puțin 80% dintre cățeii din Crișan sunt după același model.


Ne întrebăm care dintre aceste coaste ale bărcii este de drac.


“Cea mai spectaculoasă și neobișnuită lume românească, o insulă, nici apă, nici pământ.
Sate lacustre izolate, dependente îngrozitor de natură, de pescuit, un labirint de lacuri, canale, dealuri, plauri, stufărișuri, mustind de viață sălbatică. O lume extraordinar de frumoasă și generoasă vara, dar iarna dușmănoasă și aproape inaccesibilă.
Lumea pescarilor, cu găteli unice, în același timp primitive și complicate, ce ne pot apărea nouă, continentalilor, anapoda.
În cei doi-trei ani petrecuți acolo, în casele de stuf ale haholilor – țărani și pescari deopotrivă – și lipovenilor – aproape exclusiv pescari, învățați cu turiștii și sătui de ei – am mâncat numai pește. Rar brânză sau ouă, câte o oală de lișițe sau o halcă de mistreț. Dar totul tipărit pe o uriașă și neașteptat de suculentă cantitate de legume, deopotrivă acide și dulci, cum numai în Deltă găsești.
Relicve ale vițelor foarte vechi, am găsit în “baltă” și două vinuri cu origini (probabil) antice: Somoveanca și Negru de Sarichioi.”

Radu Anton Roman


Crucile, pavăzele somnului de veci, sunt mai verzi sau albastre ca însăși viața din Deltă.


Stuful acoperă (acoperișurile) sau păzește (gardurile) vieții deltaicilor.


"Noaptea, când pleacă bărbații Deltei la pescuit, nu cară cu ei decât ceva pâine, o ceapă-două, sare, oțet și ciușcă. Prea rar o să mai uite lipoveanul prin fundul sacului un cartof. Dar va ști, în inima plaurului, să construiască, ca un arhitect cu inspirație divină, cea mai gustoasă ciorbă de pește din câte există și iese din apa dulce (se aseamănă cu celebra Bouillabesse du Midi)."

Radu Anton Roman


Îmi doream să fac în Deltă un festin al peștelui.


În cele trei zile mi-am construit energiile din borș de pește (impropriu zis borș căci aici nu se acrește ciorba) dulce, mai degrabă supă de pește, cum l-am și auzit pe pruncul de 4 ani că îi cerea mamei, plachie, saramură, chiftele de pește.


Amurgul este blând, dar în Deltă parcă este superlativul blândeții.


În est, la Sulina, apusul vine cu 40 de minute mai devreme decât la Baziaș.


Dimineața la Crișan este cu rouă și cu ceață joasă care acoperă ca o pătură câmpurile.


Azi avem de dat la vâsle... sau mai bine zis la ramă.


Tânărul Alex ne va ghida timp de două ore prin spatele casei, pe canalele dintre brațele Sulina și Sfântul Gheorghe, plutind paralel cu acestea.


Vom îmbarca într-o canotcă, o combinație dintre lotcă și canoe, invenție a lui Ivan Patzaichin, cel care a câștigat la Olimpiadă după ce i s-a rupt pagaia și a vâslit cu brațul.


Prin centrul de eco-turism - Rowmania - de la Crișan poți vedea România din canotcă.


Pentru cei mici poți cumpăra și o introducere, prin intermediul unor benzi desenate, despre viața lui Ivan Patzaichin.


Păsările și-au cam luat zborul către țările mai calde.


Dar nuferii aveau încă deschisă puritatea peste undele fluviului.


Nu știu când au trecut cele două ore.


Când pe stânga, când pe dreapta, pagaia ne-a ajutat să înaintăm.


A fost inevitabil să nu mai nimerim din când în când într-un mal sau în celălalt.


Nu caut nod în papură când trec pe lângă ea.


Când și când deranjăm odihna câte unei broaște.


Racul, broasca şi ştiuca
de Alecu Donici
Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-au tras,
Ci tot pe loc au rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă şi cu pace.

Trecând peste năvoade, mă gândesc la toată fauna piscicolă a Deltei.


Mai abordăm elemente ca: murada (marginea vaporului unde se ascund șoriceii), flotoaresorbsaula cu para la capăt, spre deosebire de măr, care semnalizează noaptea, barbetăvolta (iei o voltă când legi nava la mal), lest - greutare - bun de lest.


Mi-ar fi plăcut să mă surprindă un pelican din stufărișuri.


Nu avem nevoie de ghionder pentru avânt.


O broască ne privește ciudat de pe ramă.


Personal, nu o poftesc în farfurie.


Dar alte minuni aș pofti: o malasolcă sau un storceag, un sarmuzac (usturoi cu ulei), o scordolea cum am mâncat acum câțiva ani la Parcheș.


Niște flori galbene (pe care încă nu am aflat cum le cheamă) se întind pe apă ca pe o câmpie.


Ajungem uscați la mal.


În apă nu am văzut niciun șarpe, deși ne-am fi așteptat.


Pe mal doi șerpi ne-au tăiat calea, neașteptat. Bineînțeles că m-am speriat când l-am văzut la juma' de metru în față, dar eram cu tata și mi-a trecut repede.


După ciorba și crapul de lângă carasul de cu seară, ne întrebăm ce s-a mai prins azi în halău.


Azi primim plachie la prânz și saramură pe seară.


Dar tot nu m-am săturat de pește.


Mă bucur că nu mai sunt țânțari să îmi lase amintiri cu mâncărimi!


Este amiază și soarele e blând.


Un vinci ieșit la pensie stă pe mal ca obiect de muzeu. Numai el știe de câte ori a coborât și a ridicat ancora.


Îmi creez povesti citind vârsta acestei case.


Gherghine înalte colorează orizontul văzut de pe mal.


Din comuna Crișan mai fac parte satele Caraorman și Mila 23.


Satul Crișan se întinde cam pe 8 kilometri lungime, o limbă de pământ înconjurată de ape.


Iată că până la urmă am văzut și pelicani!


Seara, pescarii se întorc cu plasele pline, dar mă întreb ce fac cu peștele până pleacă... sau îl gătesc pentru a doua zi când merg iar la pescuit.


Un pic după ora 8 a.m. își face loc prin ceață Pasagerul. Este deja încărcat cu cei care au plecat la ora 7 din Sulina.


Ușor-ușor ceața se risipește și soarele mângâie iar.


Îmi iau la revedere de la Deltă și pe curând de la Dunăre și rămân cu o călătorie din care mă întorc mai bogată (ca din fiecare, de altfel).


Înainte de Tulcea, Sulina își unește apele cu Sf. Gheorghe.


Pe un drum de ape lățit, ajungem și la Tulcea după aproape 4 ore de navigare.


“Cine n-a văzut, vara sau în miez de iarnă, pescarii Deltei închindându-se sticloanței de tărie ca unei lumini sacrale, dătătoare de încredere și căldură, de fericire și răgaz, cine nu i-a văzut divinizând spirtul sanitar, mai presus decât banii, decât vorbele bune, decât dragostea omenească, acela nu a înțeles ce înseamnă băutura în baltă.
Cine n-a văzut, duminica spre luni, la miezul nopții, pescarii infectați de alcool, impleticindu-se spre bărci, abia târându-se după ce au băut ziua întreagă și noaptea jumătate, ca să devină, odată ajunși la rame, niște fiare cu forțele întregi și simțurile ascuțite și lucide, acela nu știe încă destul despre făptura omenească.
Cine nu i-a văzut orbi de beți pe mal, urcând anevoie în lotci, dar plecând spre mare sau pe ghiol perfect treji, nu înțelege ce legătură complicată este între pescarii Deltei și băutură.”

În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau - Radu Anton Roman



Întotdeauna muzica i-a unit pe oameni, i-a împăciuit - dacă îmi este permis să mă exprim așa - indiferent de etnie, religie ori alte diferențe sociale. Când domnul de mai sus a scos armonica și a început să îi dea glas, de jur împrejur s-a făcut liniște și zâmbetele au invadat fețele și sufletele pasagerilor. Un melanj de cântece rusești, românești, machedonești ori cu alte rădăcini etnice a unduit liniștea celor de pe punte.


Nu am văzut niciun hahol (ucraineni rași la sânge) sau cel puțin nu am recunoscut.


Ne mai rămân două ore de Tulcea. La niște beri, tragem concluziile, iar eu sper la o nouă călătorie, cel puțin anuală, cu tata.


Din anumite etape de viață mi-au rămas niște îndemnuri: "Să stăm strâmb și să judecăm drept (dl. profesor de română din școala generală - dl. Ion Stanciu) și "Fă-ți de cap până la cap, dar cu cap!" (dna. dirigintă din liceu, profesor de istorie - dna Cornelia Kober) și...


"Să pui înainte neprevăzutul! - tata. Apropo de momentele în care îmi pierd mințile și încep să fac planuri.