Insula Skiathos - albastru in toamna

Repet la nesfarsit ca nu ma voi satura nicicand de farmecul Greciei. O revad dupa trei ani de sus (din avion), Halkidiki-ul cu Muntele Athos, cu manastirile ascunse vederii printre padurile de pini, intinzandu-se la poalele privirii mele.


Avionul ma duce catre Skiathos, iar aterizarea - ca pe orice insula micuta - este "emotionanta". :) Mie imi place, evident, si ma amuz la temerile celor din jur care se intreaba daca mai stiu inota.


Insula Skiathos  face parte din arhipelagul Sporadelor.

 

In numai 45 de km patrati aduna nu mai putin de 69 de plaje.


Cel mai mult mi-a placut misticismul plajei Lalaria. O superstitie spune ca trebuie sa inconjori o data arcul de piatra pentru a avea noroc in dragoste si de trei ori pentru a ramane vesnic tanar.

 

Eu m-am multumim cu turul dragostei, incantata mai mult de rezistenta mea la inot, decat de speranta ca dupa aata imi va bate inima mai tare (oricum batea mai tare de la efortul fizic).


La Lalaria nu ai cum ajunge decat pe mare, pescarusii odihnindu-si zborul pana cand un vapor sau o barca acosteaza pe malul lor.


Insula are mai mult verde decat toate insule grecesti explorate pana acum.



80% din suprafata ei este impadurita, iar langa plaja Koukounaries - una dintre cele mai renumite plaje din Grecia si chiar din Europa, pe placul si printesei Diana (Lady Di), se afla o frumoasa laguna unde numeroase pasari si-au gasit culcusul. Insa, cea mai impadurita insula din Sporade este Skopeloes.


Nu stiu daca verde m-ar fi dus cu gandul la Grecia.

 

 Pe soseaua sudica de coasta, ce uneste estul cu vestul de la Skiathos Town pana la Koukounaries, circula la fiecare 13-15 minute un autobuz, cu aspect vintage. Muzica ascultata in boxe, in surdina, este vivanta, iar controlorul (care vinde biletele dupa urcare - 1 sau 2 euro in functie de cati km mergi) este dintre cei mai carismatici. El canta si danseaza, iar intr-una din seri dovedeste ca intr-adevar consumul de iarba (nu vorbesc aici de pascut:) ) este acceptat in Grecia.



 Skiathos este un oras dispus in amfiteatru, cu 3500 locuitori vara, caci pana la 15 octombrie mai raman cam 1000 de locuitori in toata insula sa infrunte vanturile capricioase ale iernii.


 Vantul taios a facut ca stradutele sa fie cat mai stramte, uneori putand sa dai noroc cu vecinul de peste drum din balcon.


 Smochinii cu frunzele lor crestate impart tabloul cu rodiile rosii, coapte, impovarand ramurile firave.

 
 
 Ca peste tot in Grecia, grecul de pe strada este Kostas sau Ianis sau Iorgos.


Oare s-a mai nascut vreun Zorba? :)


Skiathos asta e ceva... Drumurile toate sunt niste curbe. O curba gata terminata anunta repede o alta curba. Nu am vazut asa ceva!!! Numai ace de pa! Dar ce par are insula asta: ditamai claia!


Imi plac barurile cu perne pe jos.

 

Imi ajunge la ureche un nume: Aspronisi. Mi se aprind beculetele si ma gandesc la locul acesta ca la o urmatoare destinatie. Evident, voi cauta Atlantida. Si cine cauta, gaseste.


Unul dintre locurile cele mai interesante din Skiathos este Kastro.

 

Kastro - prima capitala a insulei pana in secolul XIV este locul unde a fost arborat pentru prima data steagul de azi al Greciei.

 

Adevarati Pigmaliony sunt grecii la cum au reusit sa isi faca lacas in stancile dure.


Poteca serpuieste neobositor spre locul unde candva erau peste 300 de locuinte si 22 de bisericute.


Ajuns sus, tu esti stapanul marii!


Piatra, insa, ramane stapana uscatului... foarte uscat.


Nici marea, linisttia, nu tulbura adierea trecutului.


Poate ca branza greceasca are un gust anume, tocmai pentru ca este pascuta sub maslini. 


Stancile odihnesc la malul Egeei.


Insula Tsougria - nelocuita - a fost dorita de catre cei de la The Beatles, insa nu li s-a vandut pentru ca erau dubiosi cu pletele lor. 


 Mai de curand si Madonna s-a indragostit de ea, dar nici ea nu a fost un cumparator norocos. In conditiile de criza din zilele de zi este posibil, insa, ca insula sa isi gaseasca un stapan pentru cateva milioane de euro.



O fabrica veche de ulei si-a lasat istoria pe aici.


Fabrici vechi - incercari de mici afaceri abandonate sau esuate in stilul lui Zorba - sunt frecvent intalnite pe teritoriul Greciei.


Grecii astia or fi fost ei mari navigatori, dar nici ca motociclisti nu sunt mai prejos. Ma tot mir pana unde pot ajunge cu cele doua roti motorizate.


Grecii astia sunt stapanii Egeei si astazi. Sute de ferry-boat-uri ii taie apele zilnic.


Doua ore si ceva avem de navigat din Skiathos pana pe continent, la Volos.


Muntele Pelion, la poalele caruia se afla orasul Volos, era considerat resedinta de vara a zeilor. Numele si-l trage de la tatal lui Ahile - Peleus.


Imi iau la revedere pe anul asta de la Grecia, alaturi de un tsipouro, indoit mult cu apa si gheata. ;) Se pare ca pe asta tot niste calugari l-au inventat (ca si pe bere). Interesante inventii in numele Domnului!

Capidava - pe doua roti


E toamna! Aproape toamna. De cativa ani, toamna se numara si km parcursi in vara.



Mi se tot spune: "Ce te mai plimbi!", dar nici nu apuc sa scriu despre toate peregrinarile mele.


Dupa ce am iesit intr-o sambata pana la Veliko Tarnovo si am reusit sa ajung tot pe zi acasa, dupa un pranz copios cum aproape numai acolo se poate incerca, si dupa o zi de ratacit pana la Targoviste si inapoi, aiurea, cum ne-au venit in cale drumurile, sambata aceasta am plecat tot cu Irina (partenera mea cea mai fidela la drum pe doua roti) spre Capidava.


Desi ne-am propus sa plecam pe la 8, Honda mea este capricioasa si nu se lasa usor pornita. Ma mai joc un pic cu socul si - probabil auzindu-ne pe unde vroiam sa o ducem - se lasa incalecata in naravasenia ei.


Da, vroiam de mult sa ajung la Capidava. Prima oara am ajuns pe aici cand soarele se inneca in Dunare, la intoarcerea noastra de la Parches, ratacind calea catre autostrada.


De data aceasta am putut sa ma bucur nespus de drumul valurit, intortocheat, care adesea se parea ca se termina in Dunare, de campurile de toamna, de primele frunze vanturate de rotile mele.


Am iesit din Bucuresti in aglomeratia de pe drumul european spre Urziceni, s-a mai eliberat pana la Slobozia, ca pana spre Harsova sa il mai impartim doar cu cateva camioane.


Dupa ce trecem podul de la Giurgeni - Vadu Oii (5 lei taxa/motocicleta), mai mergem vreo 15 km si facem dreapta spre Topalu - Cernavoda.


In cei 35 de km dintre Harsova si Cernavoda tentatia de a opri pentru fotografii venea dupa fiecare suta de metri.

La Capidava, arheologii sunt draguti si ne invita sa ne lasam straiele motociclistice printre fosilele dezgropate cu grija.


Capidava   ni se dezvaluie cu mister.


Incerc sa deslusesc urme de geti...


... sau macar de romani.


Tind sa cred, totusi, ca oile ce odihnesc in lunca sunt stranepoatele celor de la care getii mulgeau laptele.


Dunarea e linistita.


Vantul detoamna o mangaie usor, la fel ca pe zidurile aspru trecute prin ani.


Imi pare rau ca nu ramanem peste noapte.


Dupa minute bune de incantare, incalecam si luam calea Cernavodei, cu tristete.


Ma plictisesc kilometrii batuti ba cu 90, ba cu 120 la ora.


Ajungem acasa cu bine, iar Floarea Soarelui se odihneste pana la primavara. Nu stiu daca mai incalec anul asta, caci imi e mai (constient) teama sa ma dau pasager.:)