De la Artmania la Maiden și mai departe spre sud-vest

Rucsacul încă mirosind a mare, cu urme de nisip, se pregătește pentru o călătorie lungă și, ca urmare, cu o grea povară: Transilvania și înălțimile Retezatului erau planul meu, via Artmania. Dar, așa cum am învățat din călătoria aceasta, Best plan is no plan. Și să vedeți pe unde am (mai) ajuns!


Pornesc pe la 9 dimineața și abia la amiază ajung în orașul meu iubit din Transilvania.


Gazdă este de data aceasta cel mai frumos loc din Sibiu – cel puțin cel mai frumos dintre toate cele în care am stat până acum: la Hostel Felinarul, cu Rosie, o cățelușă pe post de jucărie de întâmpinare pentru toți oaspeții, deci și pentru noi, și Josephine, venită tocmai din Australia pe aici. Farmecul Sibiului a convins-o să mai rămână câteva luni și acum se ocupă de hostel.


Cum anul acesta Artmania a însemnat mult mai multă artă decât în ceilalți ani, cu biletul de concert am vizitat și Muzeul de Istorie pe care până acum l-am ocolit. Nu știu dacă e bine sau dacă e rău căci mi-a oferit una dintre surprizele frumoase din această sosire.


Încă de anul trecut îmi doream să îi văd la Artmania pe cei de la Kamelot. Pe lângă ei, vineri, 13 august, au mai urcat pe scena din Piața Mare și finlandezii de la Swallow the Sun, britanicii Sister of Mercy, iar sâmbătă, 14 august, au animat publicul norvegienii de la Sirenia, suedezii de la Dark Tranquillity și armeanul (nu americanul) Serj Tankian.


Vineri, pe măsură ce urcau trupele pe scenă, dezamăgirea era și mai mare, așa că cel mai mult mi-au plăcut cei de la Swallow the Sun, deși nu îi știam până acum.


Cum Kamelot erau marea așteptare a mea, iar Sister of Mercy a celorlalți, părerea unanimă e că toți am avut așteptări prea mari.


Kamelot a avut un sunet prost și, nu știu de ce, dar mi-au lăsat impresia și de playback. De mai multe ori s-a auzit vocea lui Khan, dar el era departe de scenă și disperarea colegilor la absența lui era clară.


Sister of Mercy m-au bucurat doar cu Temple of love. Au apărut în umbră și cam așa au fost tot concertul, și la propriu, și la figurat.


 Atât Kamelot, cât și Sister of Mercy mi-au dat impesia că au susținut un concert din categoria celor „de odihnă“, de relaxare între alte concerte mai importante pentru ei.


Dacă cei de la Kamelot m-au dezamăgit, Serj mi-a frânt inima. Se disting clar oamenii prin venele cărora curge sânge de balcanic sau de nație asuprită în trecut de ruși.


Și Sirenia au fost o surpriză plăcută, mai ales că vocalista este de doar un an în formație și asta nu se simte.


Dark Tranquility au fost argintul viu al festivalului, dacă nu îl luăm în seamă pe Serj.


Sâmbăta este pentru bucurat în Muzeul Satului, intrarea fiind pe bază de bilet de concert.


Târgul meșteșugarilor ne-a întâmpinat cu tot felul de minuni rurale, dar noi ne-am satisfăcut poftele gastronomice la Hanul (Crâșma din bătrâni) din muzeu. Să vă zic cu ce? Păi: pastramă înecată în usturoi, cu un boț galben de mămăligă lângă, să dea culoare farfuriei și aburi de poftă. Ca să aibă companie, în farfurie a fost așezat, spre deliciul papilelor gustative, și un cârnățoi de casă, toate udate cu o halbă rece de bere.


Ne luăm la revedere de la Sibiu din Turnul cel Mare, până anul acesta neurcându-i scările.


Las Sibiul pentru Cluj. Nu e rău, mai ales că acolo mă așteaptă Iron Maiden. Urc în autocarul cu rockeri pe ruta Artmania–Iron Maiden, adica, da, Sibiu–Cluj. 


Admir iară Cheile Turzii din autocar, trece pe lângă fărâma de autostradă Transilvania și ajung în Cluj un pic înainte de concert. Fug să las bagajul și merg la întâlnirea cu părinții lui Eddie.



Cargo mai au vreo trei melodii de cantat dupa ce ajung si eu in sfarsit in parcarea cu rockeri. Nu imi pare rau caci - am zis-o si o mai zic - pentru mine Cargo a fost cat timp era Kempes (care am inteles ca s-a intors, dar nu il mai vor colegii inapoi). Nu stiu ce pierd!

Britanicii, plini de energie, au avut acelasi playlist ca si la vecinii unguri, la Sziget. Nu intru in detalii, dar pot sa spun ca a fost unul dintre "cele mai aventuroase" concerte ale mele. Poate un pic mai stersi ca la concertul de acum doi ani din Bucuresti, dar tot reusind sa faca Romania sa se bucure de intalnirea cu ei.


Luni dimineata fac ultimile cumparaturi, cu gandul la cele trebuincioase pe munte, undeva pierduta prin Retezat. E vorba de un plan? Pai atunci, cu siguranta ca a urmat altceva!!!
Cercetez cat cercetez si aflu ca este un autocar ClujHateg. Ma coc in autocar și, după o pauză mai lunga la Alba Iulia, cat sa ne bucuram de aburii unei placinte cu branza si a alteia cu cartofi, ajungem si la Hateg unde ne asteptau Tea si Mircea, proaspat intorsi din... Bali.


Mergand noi de la Hateg spre Pietrele, trecem prin Salasu de Sus, de unde nu am mai plecat trei zile. Mai intai am amanat plecarea pentru dimineata urmatoare, urmand sa "ne odihnim" in ziua de azi. Primul lucru pe care il facem este sa ne descaltam (cel putin eu cu Tea) si sa ne bucuram de reintalnirea cu natura. Dupa care... incepe aniversarea mea și fac cinste cu Hategana si cu pufuleti si ne bucuram de umbra nucului. Trei zile si trei nopti!


Printre motivele pentru care nu am plecat din Salas au fost painea prajita cu miere, berea racita in raul ce curge prin curte, porumbul copt si fiert, pateul de conserva, salamul si kaiserul, toate cu multa ceapa... si sa nu uitam de dulceata de mure.


"Tocmai ai pierdut fotografia zilei", mi se striga din spate. Un soim a dat tarcoale la capacul oalei cu porumb.
Cum priveam noi focul, ne vine o idee: sa mutam merele de pe jos pe gratar, sa facem mere coapte.


Evident, langa bere merg si semintele (bomboanele agricole), de floare si de bostan si nu stiu daca trebuie sa tinem cont de recomandarea "sa nu le amestecam sa nu ne doara capul". Un pietroi de rau si-a gasit locul pe capacul oalei din care ies aburii cu mireasmă de porumb fiert. Si mai aflu ca "cucuruzul se fierbe cu descantec". Pe aici – sau peste tot –, fiecare ia de la vecinul sa vada cum e, numai ca nu prea face comparatia ca toti mananca de la vecini. Asa ca intreaba vecinii daca ti-a iesit bun cucuruzul pe anul asta.


Tea impletese firele de Argentina cu coralii de Bali, astfel in mainile ei gasindu-si locul doua continente... pe al treilea continent de fata.

Vantul de sub nuc se pierde prin parul meu. Pe langa nuc, isi mai infig radacinile si meri ce isi scapa roadele pe la picioarele noastre, ciresi ce il bucura pe iunie, salcami acum fara parfum, iar curgerea raului acompaniaza vantul din frunzele inca necazute. Cate o frunza mai zboara si ea "pe aripile vantului". Tea spune povesti din Nepal, din jungla, cu maimute, cu lac, dealuri si optmiari, cum e sa mergi pe munte, sa te dai cu motorul, sa te scalzi in cascada... Mai zice cum se mirau asiaticele de cercelul ei din nara dreapta (cum de nu e pe stanga, cum au toate - "Poti manca asa?") si ca in Asia cu mana dreapta mananci si cu stanga te stergi la c... (evident, fara hartie). In intersetie, se intra cu karma; doar asa faci fata traficului, maimutelor si vacilor si zici: Om Mani Padme Hum (Heil to the Juwel in the Lotus). Mai aflam ca budistii nu mamanca carne, decat de animale neucise de ei (cand le e pofta, cheama un hindus sa faca sacrificul). Nepal = NeverEnding Peace And Love place.

Prayer flags sunt intinse intre ramurile a doi copaci, iar rugaciunile sunt duse in zbor spre zei, asa cum iubirea se imprastie in lume. :) Parca suntem in timeless land: nu simtim timpul, doar soarele isi schimba umbra.


Ce mai aflu in saptamana sta: "Cea mai scurta distanta dintre A si B este sa nu te duci!", recomandă Mihai.

Prin apropiere, in afara de umbra nucului, racoarea o poti gasi in Marea Hategului, asa cum numeste Mihai lacul de la Sântă Mărie Orlea.

Seara, ma amuza legendele cu lupi si varcolaci din zona. Imi dau seama ca mai mult decat mine zburda imaginatia mea. Localnicii mai fac misto de "iubitorii muntelui" care vin pregatiti cu spray de lup si spray de urs. "Te-o furat vreodata in tramvai? In cate secunde? Vezi ca lupu' ii mult mai rapid si pana scoti tu sprayul...!"

Somnul se face in galagie de rau curgand spre vale.


A doua zi, lenea e cu noi si nu plecam nici acum spre Peleaga, dar mergem la cules de ciuperci, ca nu o fi paguba (tocmai ce a plouat azi-noapte). Nu ne-a interesat atat umplerea cosului, cat plimbarea in sine. Urcam spre poteca care duce la Cetatea Colt, cea pe care am cunoscut-o acum doi ani, de una singură, cand motocilistul ma astepta la poalele dealului. Insa, cum bateriile de la aparatul foto mi se termina pana ajungem sus, nu mai sunt motivata si facem cale intoarsa.

Noroc cu ciupercile ca vad si eu Retezatul. Trecem si pe langa Lolaia.

Culegem noi ce culegem, dar la intoarcere o batranica "ne tapa" juma' de cos. "asta nu -i buna. Țâp-o pe asta. De la asta te ia cu capul. Asta ii besina porcului..." Ne-o lasat in cos doar urechiusele.

Calcand eu desculta pe unde nu trebuie, cum ar fi si o tufa de urzici, ma gandesc daca exista injuratura "F... urzica ma-ti"? Oare se risca cineva?


Daca pana acum ma gandeam ca cel mai bun ceai l-am baut undeva prin 2000 la Barcaciu, ceaiul lui Mihai este acum fruntas. Din cana aburinda ies arome de cimbrisor, tei, soc, menta si brad. Hategul este cea mai bogata zona in plante aromatice (zic localnicii). Ca urmare, stiau bine dacii unde sa isi puna cetatile.

Mai aflu ca cel mai bun remediu de rau de mare este sa te asezi sub un copac.

Cu Tea, la o felie de paine prajita la marginea mesei, intinsa cu rasfat cu ciocolata, imi amintesc cum ne-am imbatat manacand cascaval in Elvetia (fondue), in vara in care ne-am cunoscut.

Imi place sa simt sub talpi pamantul caldrece, negrugalben, standmergand.


Cu Hategana vezi oamenii mai frumosi, zice Mihai, la cheful nostru cu slana. Mmm, stiti la ce ma gandesc, nu? La cum am spurcat noi Marocul cu slănina!

Tea practica un Reiki pe mine, iar eu vad culori cu ochii inchisi.

Nu stiu de ce, ascultand Leonard Cohen si Pink Floyd si privind cerul printre frunze de nuc ma stresez eu cu ce tren as avea spre casa, de vineri. Nu mi-e bine in natura? Evident, Tea si Mircea au grija sa imi schimbe planul... neplanuit.


Dupa 30 de ani batuti pe muchie, mi se pune o grea si corecta intrebare: ce vrei sa faci cu viata ta: sa calatoresti sau sa muncesti? Hotaraste-te! Nu amesteca lucrurile!

Dupa trei zile, a venit si clipa despartirii de Retezatul neintalnit... si de Salas. Mancand un mar de Hateg, plecam cu Lennon la bord. Ulii planeaza intre soare si verde. Trecem si pe lângă Marga, satul descoperit la ceas de seara si cu urme de fiare.


In Caransebes ma mir de platanii imensi si, pentru a ii admira mai bine, facem pauza si de langosi cu branza. Stia Tea undeva unii greu de refuzat.


Ajungem la Lugoj, unde mama Teei ne intampina cu drag si cu salata de vinete, alaturi de alte bunatati. Stiam de la Tea despre calatoriile sale in saua unei motociclete prin America de Sud si nu ma abtin sa nu o intreb cate ceva despe aceasta. Facem repede cate un dus si plecam in cautarea unei flori de soare spre Timisoara.


E vineri seara si e cald. Cuiva ii vine o idee de scaldat la Valiug... si o ducem la indeplinire.


Ajungem pe intuneric si Doru ne primeste cu lumina. :) Gotan Project canta in sclipiri de lac in luna.

Sambata nu mai plec. Tai pe rand toate trenurile de pe lista, din toate orasele de pe drumul spre Timisoara. Ce sa caut eu acasa?

Daca am avea o pescuitoare (a se intelege undita), poate am fi dat la peste, dar asa, mancam peste la conserva, crutandu-i pe cei din lac.
Alta filozofie la malul lacului - de trei chestii nu scapi in viata: moarte, taxe si internet.


Tea imi mai spune cum in insula de 1 km patrat/1 km patrat din Bali se auzeau acorduri de ...Cleopatra Stratan.
"Doing nothing and loving it!" este deviza lui Mircea si a Teei.
Sambata de bucuram de soare pe Semenic. Macar un munte să urcam si noi in calatoria aceasta.


Nu pot sa nu imi amintesc ce ploaie era ultima oara cand am venit in zona.


Duminica cu greu ne urnim si plecam spre eurogara din Drobeta, pe un traseu cat mai lung si mai frumos: GaranaBrebuSlatina Timis. Aici trecem pe langa un alai de nunta, cu femeile gatite cu broboade care mai de care mai colorate, iar barbatii cu palarii atent curatate.


Drumul pana aproape de Drobeta continua sa fie Drumul semafoarelor. Salutam din stopul semaforului si Vârful Arjana din Muntii Cernei.


Urc in tren. Plec. Spre casa. Vreau sa citesc, dar fata din fata mea nu pridideste cu vorbitul la telefon... cateva ore. Este iara unul dintre momentele in care mi-ar placea sa existe la tren atasat un vagon de citit, un vagon-biblioteca. Nu stiu de ce ma tot gandeam eu pe rand joi, vineri si sambata sa ajung acasa, cand o calatorie se termina firesc la sfarsit de saptamana, cat mai tarziu, ajungand acasa in miez de noapte, ca si de data asta. Concluzie: trebuie sa pleci la drum inaintea soarelui si sa te intorci acasă (ce este acasa?) dupa culcarea lui.


Si imi mai place ce a zis Mircea: „Imi place sa vad orasele, numele lor, taiate cu o linie rosie.“

Corbu via Vadu via Corbu

Cum acum o lună am fost la mare și nu am apucat să mă bălăcesc, îmi era dor de valurile mării din anii trecuți.


Trezirea este dureroasă, la 4 am, iar pe la 5 reușim să ieșim repede din orașul încă ațipit.


Pe autostrada mai degrabă a Florii Soarelui decât a Soarelui prindem trezirea Stăpânului (răsăritul). Vechile silozuri, cândva pline de grânele Grânarului Europei, stau acum goale, încărcate doar de trecut.


Mă gândesc că denumirile Bărăganului (Lehliu, Slobozia) te duc de fapt cu gândul la mare.


Grâul este deja în amintirea ogoarelor din anul ăsta, spicele cunoscând deja tăișul secerei. Covoarele roșii de maci au devenit deja covoare galbene.


Soarele urcă mai sus, iar pe pod la Cernavodă pierdem cam o oră să plătim o taxă amărâtă (care nu era cam deloc amărâtă – 11 lei). După care cu greu nimerim drumul prin Castelu spre Corbu.


Privim de sus marea, după care decidem să plecăm spre Vadu, unde și rămânem să fim motivul de chef al țănțarilor de peste seară.


Mă bucur de mare, probabil ca un copil în burta mamei. Nu îmi aduc aminte cum era, dar nici acum nu e rău. Marea are temperatura la care te împrietenești repede cu valurile ei. E mai degrabă un lac prin liniștea valurilor aproape absente și prin dulceața apei pe care o înghit nevoit când încerc să mă bag sub talazuri.


O plimbare la apus, cu picioarele goale prin apa cotropită de mici viermișori transparenți ce ne cotropesc și nouă pașii, oferă liniștea pe care o caut și în mine.


Soarele se joacă cu câmpul și cu grindul amețit de zumzet de țânțari însetați.


Luna mă ispitește să ies din cort. Țânțarii mă atacă fără milă. După trei minute am peste douăzeci de găuri înroșite pe pielea arsă de soare.


Gata cheful pe ziua de azi. Nu îmi mai trebuie să ies din cort până mâine dimineață, fie ce-o fi.


Plaja de la ora 7 e liniștită și încerc să îl citesc pe Eliade, plimbat și el în rucsac.


Strângem cortul, plecăm la Corbu și punem cortul. O găsim și pe Simona și distracția se intensifică.


Simona inventează jocuri de genul: pick a bush sau băgatul cu capul în fundul mării.


Facem o mică explorare a plajei Corbu și cedăm tentației unor hamsii. De fapt, doar denumirii de hamsii și astfel facem cunoștință cu cele mai proaste hamsii îngurgitate vreodată.



„Imaginează-ți că ești o scândură!“ Și am reușit să fiu scândură și să fac și eu pluta. Cu asta m-am ales din ieșirea acesta. Și cu asta! ;)