Retezat - pe unde am mai pierdut toamna

Simona de mult isi dorea sa facem o tura montana impreuna (nu ca eu nu as fi vrut) si a avut parte de ea - ca si mine - cu varf si indesat. Vremea nu se putea sa fie mai frumoasa, iar munte ca Retezatul acum nu cred este.


Ura si la gara! Mergem o parte din drum cu trenul, iar alta cu doi prieteni cu masina. Ma bucur sa sunt de acord cu propunerea de a urma ruta Paraul Rece - Zarnesti - Poiana Marului - Sinca - Fagaras (nici de data asta nu opresc sa caut templul misterios de la Sinca) si mai departe spre Sibiu. Oprim la Crama veche din Sibiu, orasul asta de care nu m-as satura niciodata. Aici facem cunostinta cu ce are ciobanul in traista (traista ciobanului), cu niste frigarui si alte parti din oaie, gen pastrama, toate udate cu vinul casei... vinul Casei Domnului, ca sa o citez pe Simona. Si daca pana acum nu am fost veseli, de acum sigur suntem.
003 - retezat
Mergem mai departe prin toamna superba si Mihai (numele pe care am decis sa il folosesc de fiecare data cand un amic isi doreste anonimatul) scoate un vin de Buzau de zile mari, pe care il mai incercasem cu ceva saptamani in urma in Ciucas cu Thea (sau in tentativa de Ciucas:) ), si despre care i-am povestit Simonei ca despre o licoare tainica. Este si ea de aceasi parere cu mine ca asa vin nu i-a mai dat vise.
004 - retezat
Desi pe soseaua de la iesirea din Sibiu lipseste un indicator cu mentiunea "Atentie: cai", un curajos cu coama aspra isi face loc la trap printre masini, ajungand pe banda a doua.
Trecand prin Marginime, mirosul de lemne arse ne insoteste o vreme, ducandu-ne cu gandul la povestile de la gura sobei... sau la alte povesti.
Oile au culoarea ierbii de toamna si se pierd in ea. Uneori, ale par bolovani ce se odihnesc inainte de iarna, alte ori, bolovanii adunati in stana veche par oi.
003 - retezat_
Prin Sebes, oftez cu gandul la Transalpina si imi aduc aminte de povestile despre Valea Frumoasei ale lui Sadoveanu.
Ajungem la Salasul de Sus inainte ca Soarele sa isi inchida genele. Anuntasem de ceva vreme pe Mihai (un Mihai real de data asta) ca vin cu cativa prieteni, asa ca am pasit in curte ca la mine acasa. Locul are o energie aparte, pe care am simtit-o intai acum trei luni cand nu ne-am putut misca de aici trei zile, nemaiurcand in Retezat.
002 - retezat
Prima seara se inchide cu un gratar si cu dezertarea mea inainte de ora 8 p.m. (din cauza energiei locului, cum am zis).
Nu ne iese schema cu trezit la ora 7 si plecat imediat ce se trezeste lumina. Inca un pic si prindem radacini iara in curtea lui Mihai. Dar Mihai (anonimul:) ) este foarte hotarat sa cunoasca Retezatul si reuseste sa ne mobilizeze.
011 - retezat
La micul dejun de aici am visat cam o saptamana. Visul cel mare s-a indeplinit: se sacrifica o paine pe vatra, se taie feli si se indeasa in prajitorul de paine, apoi untul se rasfata usor peste puful ei aburind, primind o patura de dulceata de coacaze negre.
Ne urnim din loc si ajungem inainte de 10, totusi, la Calnic. Lasam mare parte din bagaj si luam ultimile camere libere, ascultand apoi propunerile de traseu ale minunatilor cabanieri Diana si Ciprian de la cabana Codrin.
005 - retezat
Urmam treseul de la Calnic - Gentiana - Curmatura Bucurei - Saua Bucurei - Lacul Stanisoara - Calnic. Ma tot intreb cum de mare parte din padure este proprietate privata. Am aflat raspunsul documentandu-ma de acasa.
Spre Gentiana trecem printr-o padure din care doar zanele sau piticii mai lipseau. Totul parea fermecat. Asa imbinare intre piatra, lemn si apa nu am mai vazut.


Aproape la fiecare pas multumim pentru frumusetea de vreme de care avem parte. Parca suntem intr-o poveste si noi suntem piticii...sau zanele. :P



Facem un mic popas la Gentiana unde ni se latura trei clujeni si ple cam mai departe spre Bucura, dupa ce incercam si gustul apei de izvor.



Nu ascultam sfatul salvamontistilor intalniti pe drum de a nu ne intoarce pe Stanisoara cum ne-am propus, pe sub Saua Bucurei, avand incredere in propriile forte. (Nu recomand si altora sa faca la fel.)



Intinderea de pietre si jnepeni imi aduce aminte de Alpi.



Tind sa spun ca descopar Retezatul ca pe o imbinare intre Crai si Fagaras, urcand pe locul 1 intre minunile montane autohtone in clasamentul meu.



Apa, sub forma de paraiase zglobii ce se iau la intrecere cu picioarele noastre printre pietre (care raman...cand apa trece) sau de mica cascada ce se pierde in lacul glaciar, e fascinant element de decor.



Ajunsi in Curmatura Bucurei, salutam din departare Peleaga. Lacul Bucura este incalzit de razele soarelui de toamna - vara. Pe noi ne mai incalzeste un ceai din rucsacul lui Mihai si zambetele de bucurie, vazand Bucura.



Din pacate, ziua se gata si nu e vreme sa urcam pe cei 2509 m ai ei.



Tac si imi largesc privirea spre infinit. Ochii mei rar au vazut asa imagini...si au vazut.



Ne luam la revedere de la clujeni ,care se intorc pe acelasi drum in Calnic, iar noi mergem pe creasta spre Saua Bucurei, sa salutam de aproape si Retezatul.



Toate bune si frumoase, pana cand eu ma duc putin la vale, exact dupa ce am atins Varful Bucura. Nu stiu a cui bucurie a fost, dar bucuria mea a fost ca atunci cand visam la o piatra in care sa ma opresc cu picioarele, atunci a aparut. Hmm! Iar imi aduc aminte ca viata se duce intr-un moment si ca mai greu te nasti decat mori, iar detalii gen "Carpe diem!", etc.



Ma imbratisez cu Simona si cu baietii si plecam bucurosi la vale, tragand tare caci intunericul ne ameninta.



Soarele se joaca cu crestele si isi pierde in orizont culorile calde din penel.



Se intuneca exact dupa ce am coborat din creasta. Noaptea printre jnepeni si pietre, iar apoi prin padure, nu e mare bai, caci frontalele isi fac treaba.



Dar mai intai poposim pentru ultimile sandvisuri de pe traseu (cele mai bune sandvisuri pe care le-am mancat vreodata, mai ales pe munte), pentru ultimile picaturi de ceai, de data asta cu ceva intaritor :P, ca doar se lasa rece, si cu milioane de stele la care privim cu aceeeasi pofta ca cea din maini.



Fac greseala... sau am indrazneala ca in padure sa ma uit in urma. Parca vad o pereche de ochi. Se apropie? Hmm! Parca nu se mai vad. O fi cu ochii inchisi? Cine? Pai...fiara!!!

Ajungem in Calni cdecent, inainte de 9.30 pm, si avem timp sa mancam toti bataie de la Yoko San la table, dupa ce am mancat si o ciorba de perisoare si o branza cu mamaliga. Da, am baut si o bere!



Duminica sa crezi tu caq am mai urcat undeva. Toti muschii protesteaza. Totusi, facem o mica plimbare pana la Cascada Lolaia, ca trecusem pe langa ea si nu stiam cu curge apa printre pietre.



Stragem bagajele si facem cale-intoarsa spre Salas. Urc in pod si iau din ceaiul la care m-a invitat Mihai sa ma opresc, dar las macesele si nucile.
Mai facem cate o bucurie unei pisici si unui caine cu cotletele deja verzi. :P



Cateva case hategane s-au dovedit cu adevarat "de piatra" si au ramas in picioare (temelii) peste ani.



Oprim sa le fotografieim si ne declaram bucurosi ca mai putem admira asa ceva.



Inainte de despartire, ii duc pe baieti sa le fac cunostinta cu Cetatea Calnic, cea pe care am cunoscut-o si eu cand m-am intors din Apuseni. Se minuneaza si ei de ea si sunt de acord ca ne face despartirea mai usoara.



Ma bucur ca nu sunt o pierde-toamna si ca mi-am mai incarcat o data privirea cu culorile anotimpului cu rod de vie.



O ultima bucurie este ca pretul biletului de autocar de la Sibiu - la Bucuresti este tot 30 de lei ca si asta vara. Si ca prindem metroul!

Frunze si multiplu de doua roti

Iubesc toamna!



Este anotimpul caruia i-as face o declaratie de dragoste in fiecare zi... in fiecare zi cu soare. Deci, oda toamnei!

Si ce poate fi mai mangaietor pentru spirit cand impletesti trei pasiuni: motocicleta, fotografia si calatoria, toate intr-o zi de toamna? Iti zic eu: trei zile de toamna, cu aceleasi activitati imbinate, cu tot cu prieteni alaturi.



Ma durea o zi cu soare in oras, si sambata pe deasupra. Motociclete treceau pe langa mine in convoi. Imi vine un gand pe care nu il linistesc decat suind in sa. Care sa ca a mea e deja la iernat?

Primul gandit e un prieten care tocmai isi pornea motorul. Il rog sa faca o mica escala si sa ma ia si pe mine. El: prima oara lua pasager; eu: aveam nevoie de  doza de adrenalina, gandind ca risc un pic, dar nu mare lucru ca omul e cumpatat si de incredere si doar am mai fost la drum impreuna, fiecare in saua lui.



Cum este deja ora 3 p.m., hotaram sa dam o fuga colea, langa casa, pana la Snagov, destinatie de evadare pentru orice tura spontana pe langa Bucuresti. Iubesc toamna si mai ales toamna in padure, cum isi face ea de cap in culori.

Regasesc padurea de la Snagov inundata de splendoarea din frunze arse de octombrie.

***

Mai vine si un duminica, in alta saptamana, cu mai mult soare. Cum deja incalzirea e facuta, Florin cedeaza repede rugamintii mele de a da o fuga la padure, de data asta pana la Comana, alta destinatie de urgenta motocicistico-biciclistica.



Complotez de multa vreme sa cuceresc si aceste meleaguri, atragandu-mi atentia si anul trecut cand am traversat Dunarea calare in saua mea. Imi mai vine o idee in minte si mai dau un telefon, la gandul ca drumul e frumos cu oameni si o intreb pe Irina daca nu doreste sa isi plimbe si ea BMW-ul alaturi de Transalp. In mai putin de jumatate de ora ne intalnim si iesim spre Comana.



Oprim mai intai la Manastirea Comana, cea a carei istorie se leaga de numele lui Vlad Tepes si despre care exista ipoteza ca aici ar fi ingropat. Zidurile vechi ne privesc resemnate de anii trecuti peste ele.



Reusim sa facem ceea ce nu au reusit turcii: ca cucerim locuri neumblate de noi pana acum.



In meandrele Neajlovului toata lumea cauta dintii lui Sinan Pasa, dovada, probabil, ca George Cosbuc inca mai este citit.



Podete si puntii de lemn cu suspine ne fac accesul mai usor peste apele ce se revarsa catre Dunare.



Ca si in alte popasuri ecumenice, imi promit sa mai pun mana pe o carte de istorie.



Alegem de pe harta drumul ascuns printre copacii cuceriti de toamna.



Nu imi imaginam atata frumusete intr-o campie si, ca sa imi fie rusine ca nu am stiu, regiunea este considerata a doua dupa Delta Dunarii ca importanta faunistico-vegetativa.



Parcul Natural Comana este primavara prilej de sarbatoare atunci cand infloreste bujorul. Si mai aflu ca e rezervatie si de margaritar (lacramioara), exact floarea mea preferata (alaturi de liliac). :)



Facem si un pic de echilibristica, ajungand la ceea ce candva era o locuinta lacustra...sau un fel de cort.



Din pacate, lemnul a cam putrezit, iar interes nu prea are nimeni sa reamenajeze traseul.



Visez la o revenire in zona, pe ape.



Mai dam o tura peste sleaurile din padure si facem cale intoarsa la sosea.



Din mers, vad ceva ce probabil nu as fi vazut daca eram la ghidon: Casa Memoriala Gellu Naum. Oare aici s-a nascut Apolodor, pinguinul calator?



Seara se lasa, dar ajugem, totusi, si la Giurgiu, il traversam in fuga, bem o ciocolata calda/ceai/cafea si ne intoarcem in oras, cu gandul la o noua evadare, prin alta padure, in alt weekend.
***
Cum pentru weekend se anuntau cam 20 de grade pozitive, planul de iesire din granitele Bucurestiului se tese repede in mintea mea.



Cum vreau sa ma bucur cu cat mai multi prieteni motociclisti de asta, trimit mai multe invitatii, iar rezultatul este ca plecam la drum(ul national 1) cinci motociclete, cu doua motocicliste si trei motociclisti la ghidon...si eu pasager.



Traseul il fac cu mirare si cu bucurie ca mai sunt locuri de descoperit. Stabilim ca motive de deplasare - nu ca drumul in sine nu e mai important decat destinatia - conacul de la Brebu si ruinele Micului Trianon de la Floresti.



DN1 mi se pare mai haotic decat de obicei, aglomerat de toti cei care doreau sa ajunga pe Valea Prahovei intr-o zi de toamna - primavara.



Facem o prima regrupare la o benzinarie din Campina, apoi mergem mai departe si reusim sa facem de vreo trei ori dus - intors, ratand directia catre Brebu. Tot raul spre bine, ca de obicei, caci ajungem pe o minune de drum: Campina - Sipote - Barajul Paltinul.



Serpentine urca si coboara, ca o simfonie printre copacii scuturati de podoaba de peste an. Sufletele noastre canta da bucuria intamplarii si fiecare din noi isi promite sa revina candva pe aceste meleaguri.



Pentru ca tot suntem in zona si pentru ca nu mai poposim de data asta la Brebu, oprim, totusi, la Barajul Paltinu de pe Doftana.



Cum eu si cu Florin am mai avut o tentativa cu cateva luni in urma si ne-a oprit atunci furtuna, acum ne bucuram de cum se scalda soarele in lacul de un albastu de mare.



Urmeaza apoi sa descoperim ceea ce imi doream de mult: Micul Trianon.



Povestea Palatului de la Floresti - care nu avea sa fie locuit nicicand - este terifianta. Lipsita de noroc in ceea ce priveste noptile de bal visate intre zidurile celor sapte sali planuite de domnita Alice, fiica Nababului Cantacuzino, bijuteria arhitectonica a fost devastata de razboaie si de neglijenta umana.



Mult mai mult noroc a avut, insa, palatul Cantacuzino din Busteni, constructie oarecum contemporana cu Micul Trianon.



Pentru a patrunde in curtea domeniului, nu trebuie sa urmam indicatoarele, ci, dimpotriva, sa mergem inainte, prin stanga zidurilor. In dreptul micii benzinarii de pe partea stanga a drumului principal se face o mica straduta intre case. Daca nu am fi intrebat, nimeream destul de greu intrarea.



Si soarele apune dupa ziduri... Si noi incalecam in sa (sei)... Si alte calatorii vor urma.