Dobrogea de Nord - Prin și pe lângă Măcin

Dorința de a ajunge prin Munții Măcin o am de multă vreme și o întâmplare frumoasă face să îmi port pașii pe aceste locuri ale Dobrogei de Nord la sfârșit de aprilie, împreună cu doi prieteni. Drumul îl facem lung și ocolit și ajungem să trecem și prin Făcăeni (Ialomița), acolo unde în 2002 o tornadă (fenomen neobișnuit pe aceste locuri) a distrus 30 de case.


Cu coada ochiului (stâng) văd o clădire dărăpănată, dar interesantă. Este o fostă biserică (crucea mai stă agățată pe acoperiș), dar de o formă arhitecturală rară: din paiantă, cu acoperiș de tablă..
La ieșirea din comună este și Conacul Aurelian Bentoiu, dar la care nu oprim de această dată. Despre Aurelian Bențoiu aveam să aflu acasă, documentându-mă, cine a fost. (Vă recomand și lecturarea paginii: http://jurnalulfericirii.wordpress.com/2010/03/20/jilava-la-infirmerie-mai-1962-1/)


Turme de oi, din care nu lipsesc nici măgarii, își pasc liniștea de după Paști.


Berzele stau cuminți pe ouă (oare cine aduce puiul berzei? - o barză, mai mult ca sigur!), iar albinele poftesc la câmpurile de rapiță. Mierari cu măști, asemeni unor scrimeri, te pot speria prin câmpurile întinse cu apărătorile lor contra acelor imprevizibile.


 Căutăm cu speranță Cetatea Beroe, dar pe dealul urcat în grabă nu găsim decât o grotă, ceea ce a rămas din cetatea de epocă romană și bizantină. Partea romană s-a prăbușit în Dunăre.


Pe site-urile informative găsisem că "cetatea se înalță..." De altfel, panouri turistice imense te îndreaptă către cetate (nu spunem că era probabil nevoie de a justifica niște fonduri), însă cetatea lipsește cu desăvârșire. Păcat că nu este decât un alt trist exemplu de muncă asupra ambalajului și nu asupra "produsului" în sine. La baza dealului "cetății" se renova o construcție "modernă".


 Casa memorială Panait Cerna din satul Cerna este închisă.


 O locuință de meșteșugar de la începutul secolului XX, actualul muzeu adăpostește fotografii și documente din viața poetului, dar și instrumentar etnografic al specificului țărănesc local.


 Deși nu e nici luna mai, soarele nu mai are răbdare și ne încălzește ca într-o zi de vară.


 Un anunț afișat pe un gard anunța "reînvierea" unui vechi obicei: Coșia din Cerna.


 Este vorba de un vechi obicei bulgăresc reluat după 73 de ani. În apropiere de 1 Mai aveau loc întreceri de cai, iar premiile erau utile în gospodărie (hamuri, stupi, orz, capre, potcoave etc.)


 Biserica mă duce cu gândul la Italia și mă duce bine. A fost ridicată cu meșteri italieni, după Războiul de Independență. Casele cu olane mi-i aduc și pe greci și bulgari în cadru .
 

 Și ca gândurile mele cu turci, bulgari, ruși, greci și italieni, la fel de pașnic traversează șoseaua un personaj: o broască țestoasă.


 Oprim ca să o salvăm! Ne holbăm cât ne holbăm la ea și o lăsăm mai departe în iarba verde, cu tot cu casă.


 Dealuri, coline, văi, piatră, iarbă, pădure, iar iarbă, eoliene, căruțe, maci roșii, răpiță galbenă și un cer rar de albastru spre infinit...


 Mai bine păstrată este Cetatea Troesmis (Turcoaia).


 Accesul din șosea se continuă cu vreun km prin câmp, cu un trafic mare de mierle și pupeze în zbor.


 Situată pe malul drept al Dunării, cetatea a fost ridicată de romani peste o veche cetate getică.


 Nu mai departe de anul trecut numele cetății a fost legat de un mare jaf: monede și decorații "descoperite" cu buldozerul și în condiții dubioase au ajuns marfă pe piața neagră a obiectelor de anticariat.


 Asta nu afectează cu nimic cursul liniștit al Dunării.


Cum spunea cineva, "cetatea a scăpat de barbari, dar nu și de hoții de comori ".


 Ieșim înapoi în drumul principal și în câțiva km ajungem la Greci, care de fapt e mai mult locuit de italieni.  (!)


 Orașul-sat aduce și nu prea cu Chiseletul meu. Casele, cu un singur nivel, văruite în alb și cu lemnăria albastră ori verde, cu gardurile de lemn și cu acoperișurile de tablă nu mai sunt toate locuite.


 E amiază și decidem să urcăm pe Țuțuiatul.


 Îl privim de jos și ni se pare la o aruncătură de băț.


Greci este o comună locuită de tot felul de nații (ca mai toate localitățile din Dobrogea).


 Una din cele mai mari comunități (cel puțin de la începutul secolului XX) esta cea a italienilor veniți și rămăși aici datorită carierei de granit.


 Cu granitul de la cariera din Greci s-au ridicat numeroase clădiri și monumente de renume mondial: Podul de la Cernavodă, Podul de la Giurgeni, stadionul din Munchen, Casa Poporului...


 Localitatea are patru școli și mă bucur când văd că în sat mai este joc de copii. Fântâna era cel mai bun loc de pitit când ne jucăm o fața-ascunsa la șosea.


 Acum, pe aici și-ar mai duce traiul cam 5000 de locuitori, nepunând la socoteală tinerii plecați ghici unde... - în Italia.


 Pe lângă aceștia, nenumărate sunt oile...


...caii, ...

și, cel puțin, gâștele.


 Munții ăștia bătrâni impun respect.


 Nu prea i-am luat în serios, dar iată că depunem ceva efort să îi urcăm.


 Și urcăm în miros de nuc, în cântec de privighetori, pupuit (?) de pupeze, zbor de șoimi, flori galbene în clipiri...


 Și suntem siguri că cel puțin trei țestoase viețuiesc în munții ăștia.


 În mintea mea, o țestoasă era mai verde decât tot verdele din jur.


 Plecasem cu perconceptia că voi găsi un deșert un pic înviorat, dar iată că primăvară este stăpână și pe aceste locuri și le-a înnobilat cu cele mai aprinse culori în flori și în frunze.


 Mai mult decât atât, peste 50% din speciile de plante și animale din România viețuiesc aici.


Astfel, aici putem întâlni peste 1700 de specii de plante, dintre care 72 protejate prin lege, 181 de specii de păsări, din care 37 protejate internaţional, 47 de specii de mamifere, 1436 de specii de insecte (din care peste 900 de specii de fluturi), dar şi o mare varietate de reptile şi amfibieni. 
(Sursa: http://www.filmedocumentare.com/parcul-national-muntii-macinului/)



 Între toate speciile astea, eu pe două mi-am dorit să nu le întâlnesc. Mi-a ieșit una din două în cale.


 Balaurul și căpușa! Aia ce pare mai inofensivă (că e mică), aia e mai brează. Și nu una, ci două au plecat cu doi acasă (căpușe).  Și - ca să vezi - am luat-o cumva de pe Dealul Căpușei  (!).  Și acasă aflu că am ratat și văduva neagră!


 Acum, în dezinformarea mea, regret că nu am  întâlnit balaurul - pe cât e de mare, pe atât e de cuminte (nu are venin).


Munții ăștia îmi par că dinții unei babe știrbe.


 Privim marea întindere a Dobrogei din Vârful Țuțuiatul, apoi o luăm de vale.


 Seară se termina în gust de pește, vin și plăcinte.


Duminică ne trezim în cântec de cocoș. Dacă el nu este destul de convingător, clopotul bisericii este mult mai hotărât.


 Un tractor, o căruță încărcată, multe biciclete, câini și ropotul pietrei sparte (granit?) sub roți ne petrec până la ieșirea în șoseaua spre Măcin (oraș).  E și zi de târg și o mulțime de răsaduri de roșii stau pe marginea drumului alături de brânză, vin, șei de bibicletă...


 La Măcin, cum altfel? - căutăm cetatea Arrubium.


 Aceeași poveste: nu găsim cetatea.


 Oprim în port după ce ne rătăcim câteva minute bune după indicatoare și niște localnici ne întreabă: "Ați venit să vedeți cetatea?" Cu bunăvoință, ne îndreaptă către pietrele rămase, dar ne asigură că efortul e mai mare decât așteptările...


"Etichetă e frumoasă, dar... Înainte mai erau oi care mai tundeau iarba." Acum au rămas doar căpușele, care, sătule și ele de loc, ne însoțesc spre casă.


 Micuța geamie este închisă, dar aruncăm o clipă ochii peste gard.


 În apropiere de Măcin și de Greci este și localitatea Carcaliu (pe mine mă duce cu gândul la carcalete, dar nu cred că are legătură, decât că sună cumva la fel).


 Dar, e satul Regelui Bălților - Terente (nu va mai spun ce a făcut).


 Parcam mașina la Mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Din biserică se aude cântec de biserică și intru curioasă să văd călugării. Biserica e goală, dar un aparat pus la boxe e pus pe play.


Azi urcăm pe Culmea Pricopanului.


 Și chiar urcăm!

Un Iris ne zâmbește din cărare. Mulți alții, mai timizi, se ascund prin ierburi.


 Maci și pui de maci, albi și roșii, pictează și ei pajiștea.


 Telefonul ne anunță că suntem în Ucraina! Apoi suntem atenționați de către Ministerul de Externe că ne aflăm într-o zonă primejdioasă! Fugi de-aici!


 Până și Sfinxul a fost atât de pașnic încât nici nu l-am observat.  :(


 Bag seamă că în Dobrogea nu se unduiește numai marea ce mare (Pontus Euxinus), ci și mările de flori (galbene, mai ales.




 În afară de Izvorul Italienilor (dar al cui altcineva?), nu sunt surse de apă în masivul (:) ) montan.


 Deși se spune că se poate scoate apă din piatră seacă.


 Găsesc în Dobrogea minuni nebănuite. Încă nu i-am descoperit răcoarea apei din fântânile de piatră (granit?) și nici legendele.


 Intenționez o întoarcere în vară, la cort, deși căpușele rămân spaima mea.


 


O motocicletă îmi stârnește amintiri cu Transalpina...


Cel mai emotionant moment a fost când câinii de jos de la stână au sărit pe noi. Nu chiar sărit căci s-au oprit cu colții etalați spre noi la câțiva pași. Am aplicat tactica ignorării și am învins.


 Trecem cu bacul spre Brăila.


 În Brăila ne plimbăm prin Piața Traian și intrăm în Biserica Sf. Arhangheli. Biserica aceasta a avut, cumva, soarta inversă a Sfintei Sofia din Istanbul (știu că e o comparație exagerată): mai întâi a fost moschee, apoi biserică ortodoxă. Și se vede clar, cel puțin din interior.


 Statuia lui Traian este prima ridicată acestui împărat pe pământ românesc (sic!). La baza sa scrie  "€œLui Marcu Ulpiu Traian, romanii recunoscători”. Nu înțeleg dacă "romani" se referă la cele două personaje încălțate cu opinci! Despre sculptorul acestui monument ar fi mai multe de zis (Dumitru Pavelescu - Dimo).


 Brăila îmi apare ca o prințesă cu un destin post al doilea război  mondial...


 Însă, nici aici jocul copiilor nu a murit.


 Poate, cândva, și prințesa va străluci din nou, nu numai în poveștile lor!