Paști la momârlani

     Drumul către Petroșani // Petrila este străbătut în roți de autocar. Un pasager mai neobișnuit este un pui de cățel ca un pui de căprioară, pus de cineva la bagaje, într-o cutie de carton, condiții în care ar fi călătorit până la Timișoara. Colegul Pădure îl dibuiește și mi-l arată, iar șoferul este de acord să îl ținem în brațe, pe rând, călătorii ce am prins drag de el. Numele i-a rămas  Petrilă.


 Este Vinerea Mare și Valea Jiului se pregătește de Înviere. Scopul călătoriei noastre este acela de a simți aceste pregătiri și bucuria de după în locurile unde mai trăiesc momârlanii.


 Un prim popas momârlănesc este la biserica Sf. Varvara din Petroșani, acolo unde se fac pregătiri de Prohod, dar și pentru nedeia de marți.


 Dacă la Prohod se mai pricepe lumea, pentru nedeie de lucru au doar bărbații la pregătirea mâncării (se gătesc tocană de oaie, varză călită și păsat cu brânză), femeile urmând să spele vasele.


 De Paște, nedeile sunt la Jieț în Duminica Mare, la Taia și la biserica Sânionilor din Petroșani luni, la Sf. Varvara marți. În Duminica Tomei (prima duminică după Paște) este nedeie și la Sălătruc (Livezeni). Nedeile sunt pomeni.


 Despre Biserica Sf. Varvara din Petroșani auzisem mai demult, dar nu o văzusem până acum altfel decât la ziar. A nu se confunda cu biserica romano-catolică cu același nume. La 07 octombrie 2001, atunci când a fost târnosită, nu mai era altă biserică ortodoxă în țară cu acest hram.  Pe 03 decembrie, atunci când și la otrodocși și la catolici se sărbătorește Sf. Varvara, în Petroșani este sărbătoare mare, mai ales că Sf. Varvara este și protectoarea celor ce lucrează în subteran.


 Biserica a fost construită pe o veche vatră a unor familii momârlănești. Ca urmare a urbanizării, în anii '70 casele au fost demolate. După Revoluție, preotul Octavian Pătrașcu de la biserica Sf. Gheorghe Sălătruc - Livezeni are inițiativa ridicării acestei biserici, în stilul celor din Maramureș.


 Printre picăturile de ploaie care se atașează sincer de noi, batem la ușa bisericii. Se deschide de pe partea noastră în câteva minute. Este abia ora 17 și doar câteva bătrâne așteaptă slujba ce va purcede peste o oră. Un domn amabil, moldovean de loc, ne face un tur al complexului monahal // momârlănesc.


  După ce vedem cuptorul și stâna, intrăm în coliba veche de peste două sute de ani, coborâtă din munte cu puțin înainte de a îi fi fost sorocită arderea. Pe perete șade fotografia familiei ce a locuit-o.


Momârlanii, asemeni dacilor, se (mai) spovedesc la copac. Un taler cu "copacul vieții" stă pe perete ca o icoană.


 Numeroase obiecte din viața momârlanilor și-au găsit adăpostul în cele două încăperi ale colibei.


 Momârlanii sunt foarte credincioși, dar ca urmași autentici ai dacilor, desigur, au încreștinat multe dintre obiceiurile păgâne și au anumite sărbători necreștine pe care le țin - ca Vinerea Verde, de pildă, în care spun că n-au voie să muncească, altfel le arde casa sau le mor vitele.  spune parintele Octavian Patrascu.


Biserica a fost ridicată cu meșteri din Bârsana, iar poarta a fost adusă de la Ocna Sugatag. Întrebând de ce nu s-a construit o biserică în "stilul" local, argumentul a fost că doar bisericile maramureșene pot fi ridicate atât de înalte.


 În fața bisericii stă ridicată o cruce dacică // momârlănească - o lespede verticală de piatră, făcând cruce cu un braț gros de lemn, acoperită cu șindrilă.


 Sâmbăta e liniștită, iar Petrila miroase a cozonaci și a pâine caldă.


Al lu' Pădure inițiază o plimbare către munte, spre Cimpa.


O ploaie mică (și udă) nu ne întoarce din drum.


 O turmă de capre ne întâmpină la Lonea, tocmai în albia Jiului.


 O gașcă de copii se joacă ceva nemaiîntâlnit din copilăria mea: elasticul.


Adrian mă imbie să mă bag în jocul lor, dar nu vreau să le tulbur rostul cu melancolia mea.


O veche casă a supraviețuit la poalele minei.


 Lemn, piatră, verde, ploaie momârlănească, noroi, oi... niciuna nu lipsește din drum.


 Un pârleaz ușurează o săritoare peste un gard.


 Nu avem hartă, ci decât direcție. Ori pe unde am lua-o, e ceva de văzut // simțit.


 Niște piei de oaie stau întinse la uscat.


 Cumva, pe dealul ce îl avem în stânga, am mai fost în iarnă, dar pe partea cealaltă.


 Nu întâlnim mai pe nimeni în drum.


 Dar noroiul e tot mai moale și mai primitor.


Ne îndreptăm și spre cimitirul din Cimpa.


Aici îmi atrag atenția câteva morminte fără cruce, având la căpătâi o plăcuță ovală. Întrebăm despre ce e vorba și aflăm că sunt pocăiți.


 Mai apoi aveam să aflăm că prin pocăință s-a mai domolit setea de băutură a unora dintre ei și, ca urmare, cuțitele au rămas mai mult în teacă.


Chipuri de momârlani privesc din fotografiile mormintelor.


 Îmi bodogănesc un pic colegul din pricina noroiului în care ne afundăm, dar cam cu drag căci e un noroi sănătos, de munte.


 Aud pentru prima oară anul ăsta cucul (și am și bani la mine). Nu număr de câte ori cântă pentru că nu vreau să știu câți ani mai am de trăit. După care auzim câinii de la stână cum ne latră. Vine baciul și câinii dau frumos din cozi la trecerea noastră către oi.


 Am prins momentul mulsului de la amiază, iar eu nu îmi iau ochii de la mieii supraviețuitori.


 Ciobanii ne spun câteva rase din oile care behăie la picioarele noastre, dar memoria nu mă ajută să le rețin.


 Ne roagă ca pe ei să nu îi fotografiem și să nu îi punem pe net (dorință pe care le-o ascult), simțind în glasul lor o rușine pentru ceea ce fac.
 "Noi suntem ciobani. Ce să-i faci... trebuie să mai și muncim!"
M-am întristat simțindu-le acest sentiment.


 Dealurile verzi și pomii în floare mă fac să le invidiez rădăcinile.


  Nu-i de mirare de ce dacii s-au aciuat în Șureanu.


 Niște cai pasc în voie și al lu' Pădure se duce breaz spre ei.


Îl întreb dacă erau ai lui Sântoader și abia acum se sperie o leacă.


 Încă nu îmi e teamă de căpușe și contemplu nașterea asta a Imensului/Universului Verde.



 Niște fân din anul  trecut și niște copaci din sute de ani trecuți ne sunt martori în drum.


 Și iarăși  oi! De data asta, câinii sunt prietenoși de la primul miros.


 "Câini ăi  mici sunt pentru adunat, iar ăi mari pentru apărat!" Dacă sunt de apărat, atunci înseamnă că au și de ce (și nu e vorba de noi). Lupii mai poftesc uneori la oi.


 Baciul e șăgalnic și are chef de vorbă. Curiozitatea e de ambele părți. 


 În câțiva pași lăsăm dealul în spate.


 Este seara de Înviere. Citisem în cartea domnului Gălățan-Jieț, carte pe care ne-a cadorisit-o cu prilejul vizitei de acum două luni, cum că la Sălătruc cimitirul se împodobește într-un fel anume cu ocazia marii sărbători pascale.


 Plouă cu soare și o luăm la pas către Livezeni.


 Ne învârtim printre mormintele împodobite cu batice // basmale și ciucuri negri.


 Pentru acest obicei nemaiîntâlnit în alte locuri, cimitirul din Sălătruc - Livezeni și-a atras și numele de  Săpănța Văii Jiului.


 Cât ne învârtim noi pe aici, iese și părintele Nicolae Tănase din biserică. Scurtul dialog se lungește pe mai bine de o oră.


 Aflăm că biserica a fost construită (în prima ei variantă) pe la jumătatea secolului XVIII.


 Părintele l-a amintit și pe Andei Saguna prin anii 186?, dar fie-mi iertată memoria scurtă pentru uitarea verbului.


 Biserica nu este în patrimoniul național. Sub termopanele ferestrelor s-ar fi aflat cândva niște fereste cu boltă, ceea ce s-a aflat după ce acestea au fost desfăcute, de curând. 


 Pe la 1750, prin Pasul Vâlcan au venit în zonă turcii.  Era iarnă și zăpada înaltă de un metru. Momârlanii au fugit în munți, la colibe. S-au întors și au găsit biserica distrusă, dar au refăcut-o numaidecât.


 Tot atunci, clopotul de argint al bisericii a fost îngropat pentru a nu fi topit de turci (manevră folosită adesea în astfel de cazuri).


 Pe ușa bisericii, pe lângă Soare și Luna de o parte și de alta a lui Iisus răstignit, sunt în partea de jos, la picioarele sale, două femei. Acestea le reprezintă pe femeile care și-au pierdut bărbații în război. (Ușa originală de aici este cea de la  începutul poveștii, de la Sf. Varvara. )


"Unitatea de limbă și credința s-a păstrat prin biserică!" spune părintele Tănase.


"Momârlanii și la poliție i-o dat la cap. Sunt oameni dârji - nu intri peste ei. Dar știți de ce? Austro-ungarii or vinit peste ei și le-or luat terenurile. Comuniștii or vrut să facă mine pe terenurile lor - ca atare s-or închis în ei. Sunt asemeni grecilor - le impui orice, dar nu dictatura legii."
" Valea Jiului este stat în stat. Momârlanii nu aveau garduri, intabulări (unii nici până în ziua de azi)."


 Am vorbit până ce întunericul ne-a acoperit și mințile ni s-au (mai) luminat. O bătrână a venit pe la ora 21 - îi era teamă să nu adoarmă și să nu poată ajunge la Înviere. Am întrebat-o de ce nu se îmbracă în costumul popular de sărbători. Răspunsul a fost: "Mă răde tinerii!" Tristețea mi-a cuprins iar sufletul...


 E duminica Paștelui. După ce am participat la Înviere la Biserica Sf. Gheorghe din Petrila, duminică o luăm la pas(i) spre Jieț.


 Jiul e tulbure și câțiva stropi de poaie îl hrănesc.


 Din Petrila facem pe drum preț de o oră și ceva. Ne mai întâlnim cu câțiva localnici, dar majoritatea vin la nedeie din orașe (Petroșani ori Petrila) cu mașinile.


 Mai întâlnim și cai, dar nu mulți. 


Nedeile sunt un obicei precreștin pe care l-au încreștinat (momârlanii). De nedei, comunitatea din jurul unei biserici pregătește o masă comună. 

 Numai bărbații au dreptul să gătească, pentru că pregătirea nedeilor e considerată de ei o lucrare liturgică, la care femeile nu au acces. Fac tocană de batal, varză călită și păsat - o mâncare tradițională momârlănească, din făină de porumb măcinată foarte mare, fiartă cu unt și brânză de oaie veche. Păsatul se dă la noi numai la pomeni, în loc de colivă, pentru că aici nu crește grâu și nu facem colivă.


Masa este binecuvântată de preot și numai după aceea se mănâncă. În timpul mesei mai au un ritual: pun vin într-un colac de pâine scobit și beau pe rând, în timp ce un vornic spune: "Spornicul să sporească, plugarul să trăiască și învierea Domnului s-o cinstească, Hristos o înviat! Adevărat o înviat!".

 La biserica noastră se fac nedei de la Paști până la Rusalii și de hramul Sfintei Varvara. În alte parohii pot fi și cu prilejul altor sărbători. 
părintele Octavian Pătrășcu 



 În trecut (și poate nu numai) la nedei se lasă cu bătaie, dar numai cu botele. Cu cuțitul au început mai târziu - obicei învățat de la oșenii țapinari (sau mineri). Obiceiul a prins cel mai acut în satul Cimpa, dezvățat, pe alocuri, de succesul pocăirii. (informație auzită de la dl. Gălățan-Jieț).


 "La nuntă se întreba cine cu cine s-a mai bătut, nu cât s-a câștigat! Dar la momârlani nu erau crime - doar se băteau, nu se omorau."


 Costumele populare le-am văzut doar la cei din ansamblurile folclorice (mai mult sau mai puțin folclorice), însă traistele și desagii cailor leagă, cumva, prezentul cu trecutul. Plinul lor așteaptă binecuvântarea preotului pentru a fî împărțit pentru cei adormiți.


 Lumea abia acum se adună și, deși tuciurile și oalele aburesc de câteva ore, nimeni nu se va înfrupta până ce preotul nu va fi citit de amintire și de bine.


 Ne îndreptăm către cimitir. Căutăm brazi, deși motivul înălțării lor nu e tocmai fericit.


 Întâlnim numeroase cruci dacice // momârlănești.


 Ne înălțăm privirile și respirația ni se oprește brusc: doi brazi (nu unul) se înalță în partea dreaptă a cimitirului, lângă biserică. Bradul se înaltă la mormântul tinerilor (bărbați) morți necăsătoriți. Înălțimea sa are numărul de metri al anilor trăiți. Unul dintre băieți a murit la 19 ani, celălalt la 21.


 Un fapt și mai trist ni se arată: un domn între două vârste are o cădelniță în mână - tocmai a tămâiat un mormânt. Adrian mă întreabă dacă mi se pare a fi un om cu care se poate vorbi. Îndrăznește și îl întreabă dacă știe cumva de s-a mai cântat când a fost adus bradul din munte (ultimul mormânt este din octombrie 2013, caz despre care auzism la descinderea noastră din februarie). Domnul zice: "Aaaa, nu s-a mai cântat." "Dar știți sigur?" "Da, acolo e băiatul meu!"....
 
 Fiori ne cuprind corpurile și mie lacrimile îmi rămân în gât.


 S-a mai adunat ceva lume. Mesele lungi de brad sunt tot mai încărcate cu traiste și desagi.


 Totuși, mai sunt câțiva ce își poartă cu mândrie portul.


 Momârlanii își fac grajduri de piatră și case de lemn.



 În folclor se cântă:
 Momârlanul - căpitanul muntelui // Și stăpânul codrului.


 Îl regăsim cu mare bucurie pe dl. Dumitru Gălățan - Jieț.


 
 Părintele Marcu Jura binecuvântează masa.


 Numele morțiilor sunt amintite viilor...


 După care se dă dezlegare la ceaune .



Blidele se umplu mai întâi de ciorba de oaie.


 Suntem și noi poftiți la masa la care s-a așezat și părintele.



 La nedeie, nimeni nu e străin și nici dușman cu nimeni.


 Un pui de momârlan stă în fața noastră. Mănâncă cu poftă și printre înghițituri încearcă să ne spună ceva. Cu greu înțelegem că "i-a fătat iapa un mânz".


 Doine din fluier și adaptări din alte locuri se înalță în eter:
 După pui de momârlan // Să n-arunci cu bolovan.
 Și înțeleg că momârlanii nu au luat de la oșeni doar năravul cuțitului, ci și firea aprigă.


 Când și când se aude și un behăit de oaie.


 Traistele se golesc și se umplu din nou cu pâinile și lumânările împărțite de bătrâne.


 Aflăm de la domnul Gălățan-Jieț că la vară se va întâmpla o mare nedeie în munte (în Parâng), în Poiana Miresei.


   Înțeleg că nedeia era o nedeie de două țări - Țara Românească și Transilvania. Aici, la Jieț, suntem martori (și participanți) la o nedeie de vatră.  Aceasta s-a ținut până în 1947 (inclusiv în timpul războiului) și ar fi fost reluată acum câțiva ani.


 Numele i-ar fi fost schimbat din Poiana Muierii în Poiana Miresii. Nicolae Deleanu a scris în 1958 cartea Nedeia din Poiana Muierii. Încă nu am aflat dacă anul acesta se va ține de Sânziene sau de Sf. Ilie.


Mai admirăm o clipă brazii înălțați în cimitirul din Jieț.


 Mă întreb câte perechi de opinci or fi sub tălpile noastre. Părintele Tănase ne-a spus cum a dezgropat un mormânt la vreo 70 de ani de la deces și opincile celui odihnit în loc erau ca noi.


Domnul Gălățan-Jieț ne invită la casa bătrânească și ne face o scurtă introducere în inventarul etnografic.

  
   Pe perete stau așezate costumele populare ale părinților săi, momârlani. Ne mai arată un ticlăzău (fier de călcat cu cărbuni) și un țânc (unitate de măsură pentru lapte).


 După vreo trei ore liniștea s-a așezat peste Jieț.


 Familiile s-au reîntregit în jurul meselor acasă.


 O cruce de lemn se face văzută între două garduri.


 Aveam destul de ștearsă din memorie o biserică veche de lemn la care am fost în 2006 la Petroșani.


Se dovedește a fi chiar biserica Sânionilor.


Biserica a fost construită cu lemn de frasin din Pasul Rotunda. Frasinul este cel mai tare lemn. Când se usucă este mai tare ca stejarul sau ca bradul. Ca să fie "durabil", trebuie "să fie tăiat când e luna dată înapoi".


 Altarul este din piatră. Încerc să aflu miturile din jurul său... (data viitoare). 


 Și aici se pregătește o nedeie.


O doamnă venită (revenită) de peste mari și țări se bucură că găsește biserica deschisă și ne spune că o singură dată pe an se ține slujbă - de Paște.


 Mai citesc acasă că biserica a fost salvată de la demolare de acealași părinte Octavian Pătrașcu.


  Pe locul său, azi ar fi trebuit să se întindă stadionul de alături.


 Câteva cruci//lespezi de piatră stau falnice alături de biserică.


Întrebarea "de ce?" și "de când?" are aceleași răspunsuri: "așa e de mult, așa era pe aici obiceiul".


 Oalele cu mâncare au început să se încălzească de la 6 dimineața.


 Tare am mai fi stat la un păsat, însă drumul către casă ne chema și mai aveam un popas important de făcut.


  Lăsăm în urmă Petroșaniul și ne îndreptăm spre defileu.


 În spatele bisericii din Sălătruc locuiește nana Nistora (85 de ani).


 Aici se întâmplă aceelași fapte: o nedeie e în pregătiri.


Domnul Blaj e nelipsit.


 Ocolim cimitirul și ajungem la poarta bătrânei care ne aștepta.


 Nu știm cu trece timpul cu poveștile sale. Nu își mai aduce aminte toate versurile din Cântecul bradului, însă ne spune că ea era baza în trecut la înmormântări - toți o chemau să cânte.


Zâmbește la gândul că ei nu va mai avea cine îi cânta.


 Ni se alătura și baciul Marcu. Amintirile sale le reîntregesc pe cele ale nanei Nistora.


 Oile sale pasc în fundul curți. Mioarele au fost norocoase - doar băieții au fost tăiați.


 În spatele curții, la marginea dealului își doarme somnul veșnic bărbatul nanei.


 Momârlanii mai sunt duși la groapă cu doină zisă din fluier. Așa a fost și el, dar demult.


 Mai întrebăm despre vâlve, despre cum și-a cunoscut bărbatul, despre sântoaderi...


 Ne mai spune despre o farsă pe care a făcut-o în tinerețe la o stână când s-a cănit în țigancă. 


 Îi admirăm hazul și la plecare își cere scuze pentru uitarea cea cuprins -o - ar fi vrut să ne poată spune mai multe.

 Cu dorul deja în suflet de nedeie (păsat) și de alte povești, așteptăm vara ca să revenim mai sus, în munte.


 Ultimii pași ai călătoriei îi înșiram prin Cheile Oltetului. Regăsesc Peștera Polovraci mai neagră și mai tristă că altă dată. Lumea "civilizată" este tot mai barbară.