Odesa – dragoste la a doua întâlnire

La Odesa am mai fost - poate că unii dintre voi știți - atunci când m-am întors de la Cernobîl. Nu știu de ce, dar din acea călătorie Odesa mi-a rămas în minte ca un oraș șters, poate și pentru că am ajuns acolo total nedocumentată în privința ei, și nici prea multă vreme pentru descoperit orașul nu am avut. Cea mai vie amintire rămasă estă cea legată de ospătărița care, atunci când am primit meniul doar în lucrainenă, ne-a "mimat" pieptul de pui.


Drumul până la Odesa nu este așa de lung (cam 540 km din București), însă primii 70 de kilometri de după graniță (Galați-Reni) îi faci în multe ore.


Mă amuză numele unui restaurant din Galați: Țapul carpatin. E ca și cum aș mânca la Sinaia la Știuca danubiană.


Urmăm în mare următorul traseu: Galați (Vama Giurgiulești)–Reni–Ismail–Kamianka–Kholmsike– Tatarbunar–Mykhailivka–Zorya–Sarata–Mykolaivka–Novorosiis'ka–Mayaky–Myrne–Avanhard– Odesa.

Ca de fiecare dată, privesc cu ochii mari în ochire de păsări pe care nu le văd în fiecare zi. Văd fazani, bufnițe, ulii și berze fără număr, revenite care de pe unde. Îmi imaginez și macii înfloriți, chiar dacă nici soarele nu apare peste verdele proaspăt de pe câmpuri. Acoperișurile de azbociment predomină în peisajul de aprilie plouat, adesea înveselit de câte o turlă aurită de biserică.

În vama moldovenească suntem atenționați că "ne lipsește o filă din pașaport" – una de 50 de euro. Conchid că frate-frate, dar vama e pe bani.


Un prim aspect interesant care îmi atrage atenția este calea ferată cu dublu encartament. Trecem pe rând Siretul, Prutul și Nistrul.


La vreo 15 kilometri de Odesa se află și (Băile) Kuialnik, băi de namol în limanul Nistrului, unde a venit și Eminescu, prilej cu care Odesa a rămas singurul loc de unde poetul a văzut marea.


Nu oprim la Vlacov, cândva Veneția Estului.


Malul stang al Chiliei îmi aduce aminte de malul ei drept și de zilele de la ParcheșLa 5 kilometri de Ismail este o intersecție de unde, indiferent că o iei la stânga sau la dreapta, ajungi la Odesa.


Odesa este fostul Hagi Bei (1255) de pe timpul tătarilor. Ruine din acea vreme se mai văd în Parcul Shevcenco. Odesa este sora Constanței (cum altfel?) și după Moscova și Sankt Petersburg, Odesa ajunge al 3-lea oraș al Rusiei - capitala de sud a Rusiei, oraș porto-franco.

   
Ecaterina cea Mare aduce Rusia la Marea Neagră prin (re)nașterea Odesei. În armată se înrolează nobili francezi și spanioli în luptele dintre turci și ruși (1792-1794). Edictul de înființare menționează numele Odesei după vechea cetate Odessos, deși în realitate aceasta era mai la sud, la bulgari, fiind vorba probabil despre Varna.


Richelieu - nepotul celui pe care îl știți voi - ajunge general în armata Rusiei și guvernator al Odesei.


El aduce arhitecți francezi, plantează copaci și dă un aer boem noului oraș (1794).


Lângă Palatul Vorontsov, după numele unuia dintre guvernatorii Odesei, se află 12 colonade grecești. În 1917, palatul este ocupat de comuniști.


Ca să ajungi spre Treptele Potemkin, treci mai departe pe Podul Soacrei - Sabaneev Bridge.


O mulțime de lacăte au încătușat iubiri și alte jurăminte pe marginile acestuia.


Catedrala Uspenskaia, una dintre bisericile Odesei, a fost construită după planurile arhitecturale ale unui român. La această biserică s-au căsătorit, după ce au mituit un preot rus, Carol al II-lea și Zizi Lambrino. Ei au locuit la Hotel Bristol, unul dintre cele mai scumpe și luxoase din oras (deh, ca pentru un rege).
       

Palatul Șahului este una dintre cele mai frumoase clădiri de pe malul mării.


Dupa ce a aparținut unor nobili polonezi, palatul a fost închiriat unui arab din Persia, căpătând denumirea de Palatul Șahului.


"Monumentul portocalei", numit și "Monumentul mitei", aduce aminte de cele două căruțe cu portocale cu care a fost mituit Țarul Rusiei pentru a păstra subvențiile pentru Odesa.


Odesa îmi pare, totuși, foarte prăfuită. Bucureștiul este momentan mult mai aerisit decât ea.


Odesa a fost pe 1 aprilie capitala a râsului, fiind gazda Festivalul Umorului - Humorina. Un carnaval, parașutiști, concerte... toate au fost prilej de râsete. Eu una nu aș râde de parașutiști. Am ajuns la spartul târgului, după ce locuitorii Odesei s-au spart de râs.


Treptele Potemkin, una dintre intrările de pe mare în oraș, numite și Primorsky, Bulevardul Scărilor, Scările Gigant sau Scările Richelieu (în partea de sus tronează statuia acestuia), nu îți iau prea mult timp și nici un efort imposibil să le cobori.


Dacă nu vrei să urci înapoi cele aproape 200 de trepte, poți lua trenulețul cu cremalieră să te ducă sus cu doar două hrivne (10 hrivne - 1 euro).


În 1925, pe aceste scări s-au născut câteva scene celebre din filmul Crucișătorul Potemkin - film mut, emblema de top în cinematografia universală. Scena treptelor a fost preluată de-a lungul timpului în numeroase alte filme.


În portul Odesei nu mai este traficul de mărfuri din perioada interbelică, perioada de glorie a orașului.


Dacă la Kiev este statuia Mamei Rusia, la Odesa este a fiului.


Vechiul far este acum mai mult admirat pe timp de zi, decât căutat pe timp de noapte.


Statuia "Nevestei marinarului" privește spre largul mării.


Numeroase tipuri de ancore își odihnesc acum brațele pe mal.


Două marinărese se odihnesc și ele pe același mal, dar cu siguranță cu mult mai puține valuri plutite în timp.


Mi-a părut rău că nu am putut vizita Muzeul Marinei. Momentan este închis, după ce a ars. Dar se pot vizita celelalte muzee ale Odesei.


Unul dintre cele mai controversate filme recente este Odesa, al lui Florin Iepan, despre incidentul din 1941 ordonat de Ion Antonescu. Masacrul ar fi fost ordonat ca represalii în urma bombardării Comandamentului militar român de la Odesa. Numărul morților rămâne, totuși, o enigmă.
Tot din perioada celui de Al Doilea Război Mondial are amintiri despre Odesa și Neagu Djuvara, rănit în apropierea orașului. O lectură interesantă o găsiți în revista Historia.

Cum se manifesta sentimentul religios pe front? Aţi avut vreun moment...?
Cu toţii, chiar şi cei care mai uitaseră de Dumnezeu, ne rugam. Când eşti acolo şi ai teama cuibărită în burtă, te rogi la Dumnezeu de o sută de ori: „Fereşte-mă, Doamne, de nenorocire!“ E clar că îţi revine frica de Dumnezeu. Toţi ne făceam cruce.

Pentru când aveți vreme și interes pentru o lectură mai lungă, vă recomand și ce a scris Paul Goma.



Revenind la vreme de pace și la cultură, una dintre clădirile emblematice ale Odesei este cea a Operei. Replică a celei din Viena, ca și cea din Iași, clădirea operei a fost construită în jurul anului 1803, cu finanțare de la stat. Ea se află poziționată pe un teren care azi se scufundă din cauza mării. În anii '60 este restaurată prima oară turnându-i-se sticlă în fundație.


Porțile Centrale se mai numesc și Portile Engleze, iar scările interioare se numesc Scările Franceze. Sub aceste scări a fost îngropată în 1884 o ladă cu o sticlă de vin și o pâine (să fie de bun augur). În 2007 au fost scoase și înlocuite. Nu știu ce s-a întâmplat cu vechiul vin.


Clădirea nu are încălzire centrală. Încălzirea se făcea cu aburi uscați, prin podea. Candelabrul a fost construit de meșterii Odesei din cartuse și cristal domnesc (cleștar).
În timpul războiului Opera nu și-a încetat activitatea (se țineau spectacole). Opera din Odesa a fost salvată de la distrugere de un român.


Între personalitățile care au urcat pe scena operei din Odesa se numără Ceaikovski, Rachmaninoff, Enrico Carusso - celebrul tenor, Isadora Duncan - dansatoare, una dintre soțiile lui Serghei Esenin.


Seara mă bucur de Traviata. Din păcate, sala nu este plină, iar unii dintre spectatori se comportă ca la cinema.


Admir opera și ca artă a respirației: ce melodios poate fi inspirul și expirul!


Tapițeria, acum purpurie, era la origini bleu, însă a ars.
 

Ca la Florența, am găsit un restaurant (mai boutique, așa - genul "pentru cunoscători") numit Kompot. Ghiciți care era produsul de bază al lor! Unul din compoturile pe care nu le mai gustasem fost cel de prune uscate.
Caut de acasă denumirile câtorva feluri de mâncare în urcaineana: ciorbă de legume  = Овочевий суп; ciuperci = гриби.


Sâmbăta, Odesa este destul de animată. Am parte și de un soare prietenos.


Strada Derybasivska (denumirea amintind de Jose de Ribas - 1789) este strada pietonală a Odesei (parțial pietonală).
Pușkin, în exilul din 1823-1824, spunea despre Odesa că: "aerul e umplut cu toată Europa!"


O motocicletă verde mă tentează să îi sar în șa (sau măcar în ataș).


Una dintre vizitele mai speciale din Odesa a fost cea la catacombe.


Intrarea în catacombe este la vreo 20 de km de Odessa, deși ele se întind aproape în tot subteranul orașului.


În grupuri, școlarii ucraineni sunt aduși (este sâmbătă) să li se vorbească despre istoria orașului.
 

Din catacombe s-au luat materialele de construcție pentru ridicarea Odesei - piatră albă, poroasă, ca pe fundul mării.


În catacombe au stat o sută și ceva de partizani și de aici s-ar fi dinamitat și clădirea Armatei Române în 1941. Azi, numeroasele ieșiri din catacombe din oraș sunt acoperite.


Se întind pe trei nivele, până la 60 de m sub nivelul mării. Încă nu au fost cartografiate în întregime și riști cu succes să te pierzi în cei aproape 2500 de kilometri dacă nu păstrezi cărarea luminată. Sunt cele mai mai catacombe cunoscute din lume.


Ni se prezintă pe rând dormitorul bărbaților (niște paie puse peste o ridicătură de rocă), dormitorul femeilor (asemenea), bucătăria, școala, spitalul, "biroul" de control etc.


Una dintre devizele partizanilor din cel de Al Doilea Război Mondial, scrijelită pe pereti, era: "Sânge pentru sânge, moarte pentru moarte!"


Femeile ieșeau uneori să facă aprovizionarea cu alimente și puteau fi ușor recunoscute de naziști deoarece hainele le miroseau a umed (mucegai). Riscau să fie urmărite și cuibul de partizani descoperit. Ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă.


În timpul războiului, 73 de zile orașul a fost blocat. Localnicii primeau apă și pâine pe cartelă.


E ușor să fii visător și să inventezi povești parcurgând catacombele, însă ești cu adevărat departe de realitatea nu tocmai fascinantă a partizanilor.


Cred, totusi, că partizanii anticomuniști români de după război din apropierea Făgărașului au fost favorizați de peisaj. Mi se pare mult mai tristă viața de cârtiță decât cea de căprioară.


Ni se spune că este foarte greu să intri în catacombe ca turist dacă nu îți faci o rezervare în prealabil. Nu știu dacă să îi cred sau să o iau ca pe o grandomanie turistică.


Nu știu dacă obiectele din catacombe și-au avut viața aici la momentul faptelor sau au fost apoi achiziționate pentru expunerea muzeală.


Plimbarea prin catacombe nu e mai lungă de jumătate de oră (se vizitează o infimă parte a lor).


Catacombele îmi aduc aminte de Muzeul Comunismului din apropiere de Budapesta (amenajat la lumina zilei, și nu în subteran). Tocmai am aflat zilele acestea că în România unii parlamentari au respins înființarea unui Muzeul al Comunismului la București.


Mă amuză poza de grup a puștanilor care îmi aduce aminte de înrolările de noi pionieri din fragedă vârstă școlară.


Una dintre pasiunile mele în călătorii este și explorarea piețelor.


O plimbare prin Privoz îmi atrage văzul, dar mai ales mirosul (cel puțin piața de pește).


Pe tarabe găsesc pești pe care până acum nu i-am întâlnit decât în enciclopedii sau prin muzee.


Odată ce am ieșit din piața de pește, am dat iama prin magazinele cu bomboane. Sunt câteva sute de feluri de bomboane din care cu greu vei alege. Condiția este ca din fiecare fel să cumperi cel puțin 100 de grame, așa ca nu mi-a mers încercarea cu câte o bomboană din fiecare.


Tramvaiele din Odesa mă trimit cu gândul la primele tramvaie pe care le țin eu minte (de la începutul anilor '80). Cam așa era tramvaiul 5 care - înainte de a se construi blocurile din cartierul Aviației, unde mamaie avea casa (în mahalaua, pe vremea aia, Herăstrău) - avea capătul de linie pe la actuala stație de metrou Aurel Vlaicu (pe vremuri  - Gara Herăstrău).


O formatie gen Gogol Bordelo face reclamă unui magazin de pantofi dintr-un mall. ;) Eu mă bucur de ei cu chef (de la bomboane).


Cea mai renumită plajă a Odesei este Arcadia, un fel de Satul de Vacanță din Mamaia.


Artiști de tot felul fac atmosferă (chitariști, acordeoniști, organiști).


Fac o plimbare și cu tramvaiul. Biletul îl iau de la taxatoare, din tramvai (1.5 hrivne, adică vreo 40 de bani).


Merg până la capăt, fără să realizez pe ce lume sunt. :)


Taxatoarea a fost tare binevoitoare la capăt de linie să mă îndrume spre locul căutat, însă în afară de fifteen minutes nu a știu să spună mai mult în altă limbă decât în a ei. Era vorba despre timpul până în centru. (Mi-a luat cam juma' de oră, deci nu cred că știa nici fifteen ce înseamnă :) ). Oricum, experiența a fost pozitivă, observând și alte laturi/părți (mai putin dezvoltate și turistice) ale Odesei. Ce nu vreau să uit este o privire discretă a unui călător care, auzind vorbe românești, mi-a confirmat că trebuia să cobor cu trei stații mai devreme. Păcat că este o rușine (pentru unii) în Odesa să știi limba română.


A te plimba călare - pe cal, nu pe motocicletă - este ceva absolut normal în Odesa.


Seara, răsfățul este la un restaurant tradițional ucrainean. Încerc borșul de ciuperci (ce s-ar fi bucurat mama să mă vadă că mănânc ciorbă acră, după ce ani de zile i-am făcut mofturi și era nevoită să îmi facă separat supă dulce) și tăițeii de casă cu brânză la cuptor. Din partea casei - Ucrainei - primesc o vodcă și o bucățică de pâine.


Îmi place Odesa! Am ocărât-o eu un pic după prima vizită, însă acum aș mai trece pe acolo.


Ce m-a uimit a fost că seara se cam lua curentul (și mă aflam pe Deribasovska), însă majoritatea magazinelor aveau generator propriu.


O trupă de tineri hare krishna trec pe stradă. Nu pot să nu mă gândesc la Boy George.


Mai iau o lingură de borș și mă bucur de apus.


În Ucraina, cam tot ceea ce este gruzin (din Georgia) este de calitate. Aprecierea se aplică foarte bine și în cazul vinurilor. Pe seară, aleg un pahar de Alazanckaia Dolina - demidulce (dupa multă vreme un alt vin decât sec sau demisec), mieros, cu gust de strugure pocnit de copt, un vin din care mie îmi venea să mușc, cu gândul la fragii pe care îi recunoșteam în gust.


Hmm! Conchid iar că cu un vin bun, timpul trece mai repede, mai bine, pozitiv.




Părăsesc Odesa (oraș în care au respirat și Ilf și Petrov) devreme, duminică dis-de-dimineață. Nu se știe cât e de stat în vamă și nu e rost de riscat.



Trecem iară pe lângă Nistru, prin sate cu mulți români.




Oprim - cu bucurie pentru mine - la Cetatea Albă, ridicată de mult de greci.




Genovezii au obținut drept de comerț de la tătari. Apoi, Ștefan cel Mare o întărește pe timpul ocupației moldovenești.



Ecaterina cea Mare cucerește Odesa și Cetatea Albă de la turci. Cetatea Albă a fost raia din 1484, de la cucerirea ei de către turci.


Traversarea acestei mici mări, Limanul Nistrului, având o lăţime între 8 și 10 km, a durat cca. 20 de minute.
Există şi un roman care se referă la viaţa oraşului Cetatea Albă. Autorul lui este Radu Tudoran, care l-a conceput în anul 1940 şi l-a intitulat "Un port la Răsărit". Cartea a fost pusă la index în perioada 1944-1989 din motive pe care oricine le poate intui (se vorbea favorabil despre ofiţerii ţarişti din oraş care îşi găsiseră refugiul aici, de balurile dansante care se ţineau iarna, de bogăţia pieţelor, de prietenia dintre multele etnii, de frumuseţea Nistrului, de cântece ca: "Nistrule, râu blestemat, iubirea mi-ai înecat...").






Cetatea este una dintre cele mai mari pe care le-am văzut, însă tot la nivel de ruină.




Intrarea costă 20 de hrivne.



Nu vei primi absolut nicio informație cu privire la faptul că cetatea a aparținut cândva românilor, ca și cum Ștefan cel Mare nici nu a trecut pe aici.




Mă aventurez într-o plimbare pe o potecuță din zid și mă bucur de Nistrul ca o mare cum pare el văzut printre creneluri.




Tot felul de suvenire ca la Bran găsești și aici.




În curtea cetății poti să te prostești și să tragi cu arcul în baloane.




Nu te cocoța pe ziduri dacă ai rău de înălțime. Nu este balustradă și poteca se îngustează grav.




Îmi imaginez și cazacii calare.




Îmi place că zidurile nu sunt tocmai gri, iar iarba deja verde le mai înveselește.



De la Cetatea Albă îmi rămân ultimile imagini calde din Ucraina. Pe drum începe iară ploaia.




Zatoka o notez ca viitore destinație. Este un așezare asemănătoare cu Vama Veche (de pe vremuri). Este situata între Nistru și mare și îți poți alege apa în care să te bălăcești.




Păcat că pe aceste locuri Regina Maria nu și-a însemnat trecerea ca la Balcik.




Pentru trecerile pe aceste locuri vă recomand spre documentare următorul blog: Români de lângă noi.


   
Mă bucur la vederea motocicliștilor de la poarta cetății și mă întreb când voi mai încăleca și eu o șa...