Vidin - vlahii de la sud de Dunare

      Orice călătorie în vestul țării traversează, neîndoielnic, autostrada. Mai spuneam și cu alte ocazii că autostrada spre Pitești, deși nu este Autostrada Soarelui, e măcar a Florii Soarelui. La orizontul câmpului, Dealurile Subcarpatice par umbre tihnite. 

       Călătoria către Vidin (cunoscut și sub vechiul nume românesc Diiu), înainte de a traversă noul pod al înfrățirii româno-bulgare de peste Dunăre, traversează un strămoș de peste Olt, la Slatina.

      Podul acesta are ceva istorie: a fost început de Bibescu și a fost terminat de regele Carol I. Este al doilea pod de fier peste Dunăre, după cel de la Cernavodă.

         
         Un stol de cormorani îl traversează în zbor. Până la Dunăre, am traversat pe rând Argeșul, Vedea, Oltul, Oltetul și Jiul.
        Indicatorul către Curtile boierilor Jieni va fi luat  în seamă cu altă ocazie. Nici dulceața pepenilor de la  Dăbuleni înșirați pe ambele părți ale drumului nu este testată în acest itinerariu.

         Podul de la Vidin apare în zare ca o suita de corăbii întinsă pe 2 km. Când am trecut invers, de la Vidin la Calafat, prin 2009,  țin mine că am plătit o căruță de bani pentru ferryboat.

        Pe malul bulgăresc se vorbește românește și încă o română corectă gramatical și cu logică istorică. Cartierul Cumbair - numit de bulgari și Cartierul Vlah - numără aproximativ 4000 de români. Adesea, în vocabularul lui Ivan își fac loc cuvinte ca: "Mână!" (a merge înainte), "Iete!", "îndărăt", "eu gândesc că...", "mergem acolo pe picioare".

             Ivan Alexandrov este unul dintre reprezentanții Asociației Vlahilor din Vidin. Ivo Grigoriev - medic chirurg ce salvează vieți la Spitalul de Urgență - este președintele  Asociatiei Tinerilor Etnici Romani AVE din Bulgaria. El spune cât de greu este să îți păstrezi limba departe de țară.

Voi aminti doar interdicţia, spe­ci­fică Evului Me­diu, de a cânta cântece româ­neşti în public, la fes­tivaluri folclorice. Ori­ce vorbă românească este pro­hibită. Astăzi, într-o ţară membră a Uniunii Euro­pene! Sunt acceptate doar ins­trumentele, vocile nicio­dată! Faţă de această revol­tătoare discriminare, de care UE se preface că nu are cunoştinţă, acţiunile intole­rante ale primăriei din Vidin sunt mici înţepături ami­cale... Au venit oamenii pri­măriei şi ne-au azvârlit tabla din faţa asociaţiei, pe care era scris "Uniunea Etnicilor Români”, sub jus­tificarea că primarul Ghergo Ghergov nu poate tolera o inscrip­ţie românească, în centrul unui oraş bulgăresc.  

       În Vidin, un oraș nu foarte mare (al 19-lea al Bulgariei ca număr de locuitori), la ultimul recensământ s-au declarat 7 vlahi. Restul au fost încadrați la "alții" (drughi) pentru că pe listele recenzorilor etnia vlahă nu era menționată. Nu există școală și nici alt fel de instituții în limba română. Mulți dintre ei nu știu scrie și nici citi românește, dar vorbesc corect limba, cu multe regionalisme oltenești sau cu arhaisme. Între ei se numesc "rumâni", iar bulgarii le spun "vlahi" (în sensul de "bulgar păros"). Oricum, îl citează cu mândrie pe Nicolae Iorga care a spus că "Românitatea s-a născut la sud de Dunăre."

       Vidin a apărut pe locul vechii așezări celtice Dunonia, peste care s-a construit orașul român fortificat Bononia, important centru al provinciei Moesia Superior. În timpul lui Aurelian, Vidinul era în teritoriul Daciei Ripensis. Slavii au numit orașul Badin sau Bdin, din care a evoluat Vidin-ul de azi.

               Între secolele X-XIV turcii construiesc cetatea Baba Vida, azi fortăreața fiind principala atracție a orașului.

      În 1356, țarul bulgar, Ivan Alexandru a izolat Vidinul de monarhia bulgară, și l-a numit pe fiul său, Ivan Srațimir (1356-1396), conducător absolut al noului Țarat de Vidin. În 1365, Țaratul de Vidin a fost ocupat de cruciații maghiari. În timpul stăpânirii maghiare, orașul a fost cunoscut sub numele de Bodony, dar ocupația a durat puțin timp, maghiarii fiind alungați de Vlaicu Vodă, vărul și cumnatul Țarului, care a ocupat Vidinul și a negociat cu maghiarii revenirea pe tron a lui Ivan Srațimir. În 1393întreaga Bulgarie, împreună cu regiunea înconjurătoare, a fost ocupată de Imperiul Otoman. Otomanii au cucerit apoi și despotatele Dobrogei, Prilep și Velbajd. Independența Vidinului nu a fost de lungă durată. În 1396, Ivan Srațimir a trimis soldați pentru a lupta împotriva otomanilor. În urma înfrângerii în fața acestora la Nicopole, Vidin a căzut în cele din urmă în mâinile otomanilor conduși de Baiazid I, ca pedeapsă pentru rolul lor în desfășurarea ostilităților. La vest de Timoc, Constantin al II-lea, fiul lui Ivan Strațimir și al Anei, își păstrează stăpânirea până la moartea sa survenită în anul 1422, fiind sprijinit de Mircea cel Bătrân. L-a ajutat pe vărul său Frujin (fiul lui Ivan Șișman) în răscoala împotriva Imperiului Otoman.

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vidin)

       Explicații istorice despre Vidin, foarte bine închegate, puteți citi în linkul de mai jos (treceți cu răbdare peste lunga introducere pentru că merită ce veți aflăa). O importantă viață culturală înflorește la Vidin cu ajutorul Teodorei Basarab - fiica lui Basarab I, căsătorită cu Țarul bulgar Ioan Alexandru. Părăsită de soț pentru o evreică din Târnovo, Teodora se călugărește sub numele de Teofana pentru a evita un război între români și bulgări. Țaratul se împarte între Târnovo și Vidin, unde ea se retrage.

"Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român."

Despre Teodora (Teofana) Basarab

          Este și o legenda  cum că ar fi fost trei surori: Vida, Kula și Gampa, Vida rămânând nemăritată, după numele ei fiind botezată și fortăreața.

          În curtea interioară a cetății și pe zidurile sale își expune lucrările artistul Aleksander Proinov. Lucrările sale își găsesc bine locul în acest cadru și invită la visare.

       O frumoasă sinagogă, a doua după cea din Sofia, a avut o viață scurtă spre începutul secolului XX. Azi ea nu este decât o ruină plină de tristețe.

       O mică plajă este folosită pentru bronzat de către localnici.

        Admir noul pod și de pe metereze și mă gândesc că "mii de ani i-au trebuit" omenirii să lege cele două maluri.

           Ascunsă discret - și greu de găsit dacă nu ai un ghid - este biserica Sf. Parascheva, o biserică îngropată asemeni unui bordei, ridicată (sau îngropată, în cazul de față) de către  Matei Basarab prin secolul XVII. Moaștele sfintei Parascheva ajung la Vidin în 1393, mutate de la Târnovo în urma ocupației turcești. În 1641 moaștele sunt aduse de Vasile Lupu de la Istanbul la Iași, unde sunt și azi, prilejuind pelerinajul din 14 octombrie la care participă pelerini din toată țara.

            Biserica a fost închisă până acum câțiva ani. Urmele frescei dovedesc că în trecut culorile bucurau zidurile. Acum au rămas doar umbrele vechilor picturi. Nu s-au făcut săpături arheologice pentru a se stabili vechimea bisericii.
            Nu a scăpat nici urgiei apelor Dunării, atunci când au inundat-o în 2006.

             Unul din personajele care s-au perindat pe la Vidin a fost și Osman Pasvantoglu - celebrul "pasă de Vidin". Un film cu "temutul tâlhar" este  Rapirea fecioarelor, unde rolul lui Pasvantoglu este interpretat magistral de George Constantin.

În secvențele de început ale filmului se specifică următoarele: „Începutul veacului al 19-lea... Cete de turci, conduse de temutul Pazvanoglu, pașă din Vidin, jefuiau sălbatic Țara Românească, fără să întîmpine nici o împotrivire din partea cîrmuirii fanariote.”.

         Pazvantolgu a incendiat Craiova în 1800 când din 7000 de case au scăpat doar 300. La 27 aprilie 1802, trupele de tâlhari ale lui Osman Pasvantoglu au prădat Mănăstirea Polovragi. Legenda spune că o comoară ascunsă de călugări s-ar găsi în albia Oltetului și azi. 

            Moscheea ar  în vârful minaretului nu o semilună, ci o inimă.

       O altă bisericuță veche și frumoasă este și Sf. Pantelimon ridicată de Vlaicu Vodă (sec. XII - XIII), mititică, pentru a se supune cerințelor turcești care prevedeau ca biserica să nu fie mai mare decât înălțimea unui spahiu călăre. De aceea două treimi se află sub pământ.

        Nu am  înțeles și nici nu am putut afla semnificația ouălelor de struț din biserici.

             De vânzare nu sunt lumânări, ci "lumini".
             Prin secolul XVII biserica a fost transformată în depozit.

             Un eveniment trist în istoria locurilor a fost în 1876 când a avut loc Răscoala Timoceană. Timp de trei zile, români, bulgari, sârbi, ruși și muntenegreni s-au răsculat împotriva ocupației turcești. Turcii au ars și jefuit 18 sate, din care paisprezece erau de români și patru de bulgari. Despre răscoală s-a scris mai mult în presa vremii din Paris decât în cea din Sofia.

            Primăria din Vidin este într-o clădire cu 15 etaje.

         Clădirile sunt asemănătoare celor de la Russe.

     Ivan ne repetă, de câte ori trecem pe lânga ea, că "aceasta este singura statuie a soldatului învingător, dar trist pentru că învinșii sunt frații lui".

         Catedrala Sf. Dumitru este a doua catedrală ca mărime din Bulgaria după cea din Sofia. Ea este construită peste un vechi cimitir.

       Sâmbătă dimineață, ca si la Odessa, vizitez piața locală.

        Înțeleg că tocmai se trece printr-o "criză a roșiilor", devenite obiect de contrabandă, pe malul românesc fiind mai ieftine. Iată cum am ajuns să vindem "castraveți" grădinarilor!

       Ivan ne povestește că în fiecare dimineață își face o turtă de kaceamak. Nu înțelegem despre ce e vorba până nu ne arată un pachet în piață - era vorba de mălai. Așa că în bulgăreste "o pui de kaceamak".

              Lângă târg este și o "farmacie cu buruieni" (plafar).
              Iarna, pe aceste locuri este "foc de frig".

         Muzeul de Istorie din Vidin este o veche Konaka, fosta "primărie"de pe vremea turcilor.

               La vreo 18 km de Belogradchik și 35 de km de Vidin este pestera Magura. Aflu despre ea la Muzeul de Istorie, din fotografiile desenelor rupestre. Lungă de 2,5 km, este ornamentată cu desene realizate cu guano (excremente de lilieci), reprezentând animale, plante, dansuri, etc.

           Bradul cazut este cea mai mare stalagmită din Bulgaria (11 m înălțime și 6 grosime) .

        Capul de bour este evidențiat pe un sarcofag din secolele II-III. Vechea stemă a Moldovei a fost primul  motiv al unui timbru romanesc (1858).

       Ivan ne dă o temă de reflectare. Împăratul Traian este mai des amintit în istoria românilor sub aspect pozitiv, deși a jefuit, în loc de a îl  aminti pe Împăratul Aurelian pentru că a retras trupele romane din Dacia .

      Tot de la Ivan aflu că Împăratul Constantin cel Mare a reușit pentru o scurtă perioadă de timp să  construiasca un pod peste Dunăre la Sucidava (sat Celei - Corabia de azi), urma piciorului său păstrându-se și astăzi. Podul ar fi fost mai impozant decât cel al lui Apolodor din Damasc de la Drobeta.
   

      "Vidinul nu-i Berlinul!" spune o vorbă și asta pentru că aici sarcofage vechi stau sub soare și ploi, etalate privirilor și minților interesate,  nu sub cheie ca la Pergamon.

      Cavalerul trac, un sincretism între zeii români și credințele locale, balcanice, apare adesea în reprezentările de secol II-IV.  Pe criterii etnologice, Ion Ghinoiu îl identifică cu Sfântul Gheorghe.

     Muzeul de Artă oferă și el surprize. În interiorul său sunt expuse lucrări de Rembrandt, Goya, Delacroix și artistul bulgar  Ilia Petrov.

      O pictură din crâșma de la gară mă trimite cu gândul la Perinița.

              Pe câmpul unde în 1878 strămoșii plecau capetele turcilor, acum își înalță fruntea floarea soarelui.

       La Smârdan s-a ridicat un monument cu ajutorul asociației Vlahilor din Vidin. Smârdanul original se găsește acum pe hartă ca Inovo, însă numele îi este purtat de numeroase alte localități din România.

     "Atacul de la Smardan" l-a pictat în mai multe tablouri și Nicolae Grigorescu.

         O cruce de metal de 1,2 tone amintește de cei peste 16.000 de ostași ce au luptat la Smârdan. Carol Davila a fost medic de război, îngrijindu-i și pe români și pe turci. Este o propunere ca o stradă să îi poarte numele în Vidin.

         Un loc liniștit, dar plin de evenimente încărcate cu numeroase semnificații, este Albotina, o poiană la poale de stâncă cu chilii asemănătoare celor de la Ivanovo.

      Ivo povesteste despre Albotina, spunând că denumirea vine de la "un boț alb" - un colț de piatră alb. Chiliile de aici au fost săpate în piatră cam în aceeași vreme cu cele de la Ivanovo. Aici, la Albotina, era o mănăstire "de măicuți" (cum zice Ivo), unde și-a trăit ultimile clipe din viață și fata lui Basarab I, cea de care aminteam mai devreme - Teodora - Maica Teofana.

      "Horă morților se făcea și pe timpul tracilor și se făcea la 40 de zile după ce murea mortul. La 40 de zile se dezgropa și se făcea horă cu el." spune Ivo. Obiceiul s-ar mai păstra prin unele sate din Serbia. În locul mortului, este îmbrăcat cineva cu hainele mortului și dansează ca și cum ar fi mortul.

 
La Albotina, în a doua zi de Paști se juca aceasta hora - manifestare sui generis. Hramul vechii mănăstiri era tot de Învierea Domnului. Venea fiecare sat cu fanfara lui. Erau 8-9 fanfare și cântau ce îi plăcea mortului cândva.

       Se mai spune că cine doarme noaptea dintre prima și a doua zi de Paști în acest loc, se vindecă de orice boală ar suferi. La fel, în a doua zi de Paști este  ziua Frasinelului - o plantă frumos mirositoare - iar dacă vei culege această plantă de ziua ei, te vei vindeca de ce ai suferi.

       Pereții vechilor chilii sunt înnegriți din ordinul vechii securități bulgare, prin anii '80, când aici au fost arse cauciucuri pentru a șterge și ultimele urme de pictură rupestre. Viața de sihăstrie de aici s-a asemănat cu cea din Muntii Buzaului.

„Cuvântul vlah, în sine, nu este cuvânt rău. Ceva mai mult, acest cuvânt, ştim noi, are o bază istorică mai veche, dar aparţine istoriei. Noi între noi niciodată nu ne-am denumit vlahi precum niciodată la Dii nu zicem Vidin. Fac o analogie între cei doi termeni pentru că există terminologie specific românească, noi ne denumim rumâni şi e normal şi firesc pentru că asta este şi transcripţia veche care era de Rumânia. Unii susţin că ideea de vlah ar fi o idee care ar reprezenta rădăcina noastră. O fi şi aşa, dar până la sfârşit nu au dreptate pentru că rădăcina noastră e rădăcina
românească, aşa cum ne ştim noi, cum noi ne zicem între noi. Vlahi ne-au denumit alţii”. 

citat dintr-un interviu realizat cu Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria AVE, n. 1969 în Rabova, informaţie din 28.06.2009
(sursa: http://www.etnosfera.ro/pdf/2011/1/04.pdf)

          Și-a lăsat urmele (de scoici) pe aici și vechea Mare Sarmatică.

      De la Albotina trecem un deal și ajungem la Fundeni. Nicicând nu am găsit mai nimerit acest toponim. Satul Fundeni mai este locuit de 7 oameni și cu greu l-am fi găsit dacă nu am fi fost îndrumați.

Este posibil să fie cel mai sărac sat din UE. O pensie e de 150 de leva (75 euro) - poate nici atât. O femeie singură, rămasă fără soț și fără copii (unul mort și celălalt plecat la un oraș) își așteaptă sfârșitul.
 "Poate să îți moară mamă, să îți moară tatăl, dar să îți moară copilul... așa ceva e cel mai crud. Să fac pomană? Cu ce când eu nu am ce pune în oală?" Eu mă întreb și cui ar putea împărți în pustietatea de acum... Un adânc sentiment de tristețe îți lasă în suflet întâlnirea cu un astfel de om.

      Satul Rabova se afla la vreo 30 km de Dunăre. Ar mai fi un sat cu acest nume în Macedonia. Rabova ar însemna "lumea rară". Aici îl întâlnim pe Filip, tatăl lui Ivo. Învingând o boală adesea mortală, ne primește în curtea sa cu sirop de vișine și cu salata de castraveți și brânză de oaie.  

        Românii din Vidin și din satele din împrejurimi sunt dornici de oaspeți și când se pornesc să îți povestească una-alta, cu greu îi oprești.
 
        Părăsesc cu gânduri de revenire ținuturile Vidinului și păstrez cu drag în memorie întâlnirile prilejuite de această călătorie.

      Un ultim popas îl facem pe drum la Maglavit, în apropiere de Calafat. Locul devine unul de pelerinaj după ce Petrache Lupu - un cioban sărac - l-a văzut de trei ori pe Dumnezeu. Piatra de temelie a mănăstirii Maglavit se pune la 14 septembrie 1938. În vremea lui Becali se termină și acoperișul. Fiul cel mic al lui Petrache Lupu a fost botezat de către Carol al II-lea, reprezentat de către un general.

 Toponimia Maglavitului ar însemna loc cețos, lipsit de vizibilitate și ca urmare corăbiile se împotmoleau din cauza ceții în apele Dunării sau poate însemna și multe vite.

     Un indicator te duce către salcia martoră a întâlnirilor lui Petrache Lupu cu Dumnezeu. Salcia, însă, este un plop.

        Tufe de cânepa mărginesc drumul.

       Maglavitul se mai umple de lume la Sf. Mărie Mică - 14 septembrie, dar nu ca pe vremuri, de când a rămas și vorba "e lume ca la Maglavit", pe când se strângeau și 1 milion de oameni.