Călătorii, gânduri, vise

Dobrogea – „o muiere cheală“



Cu dor de oameni și de locuri, după o schimnicie asumată, am ales ca primul drum postpandemie, prima tură de relaxare, să mă las purtată spre cel mai tânăr și, în același timp, și cel mai vechi tărâm al României, cu cea mai eteroclită locuire multietnică și cu cele mai ademenitoare arome pentru toate poftele puse atâta vreme în cui: spășita Dobroge. Mai mult, când simți că ți-au lipsit și muntele, și marea, și Dunărea cea dulce, atunci știi că acesta este locul în care le poți găsi pe toate laolaltă, una mai ispititoare decât cealaltă.

Printre motivele alegerii destinației s-au numărat și prinderea ultimelor urme de miresme de salcâm și de bujori rumeni, de alinare a clipelor de primăvară pierdută între zidurile casei și propriile-mi fortărețe. Mi-a lipsit îngrozitor soarele, cu toate roadele sale de petale parfumate din plină primăvară, iar acum jocul razelor sale în bătaia vântului, alături de care mângăie macii care încă înroșesc privirea, fac să tresalte inima pasionatului de hălăduială.

Și cum călătorului îi șade bine cu drumul lung și ocolit, trei zile nu ajung decât să ți se facă și mai mare dor de umblat prin lumi tainice. Agale te petrec în drum turmele de oi, din care nu lipsesc nici măgarii cei cărăuși, care își pasc liniștea de după Înălțare. Berzele umplu miriștile în căutare de-ale ciocului pentru puii care așteaptă inițierea zborului, albinele poftesc la teii care încă nu au început a-și răspândi mireasma, pe când mierarii cu măști, asemeni unor scrimeri, te pot speria cu apărătorile lor contra acelor imprevizibile.

În Dobrogea, cetățile nu se înalță, ci mai degrabă se întind. Dinogetia, Halmyris, Beroe, Noviodunum, Troesmis sunt toponime din altă lume – o lume de piatră. Dobrogea a fost și loc de jertfă și de tihnă veșnică pentru sfinții martiri de la Niculițel – Zotic, Atal, Camasie, Filip și încă doi care au rămas anonimi, poate după propria dorință. La fel cum a fost loc de cazne și dureri pentru cei care s-au jertfit pentru „cea mai grandioasă construcție a poporului român”, drumul care scurtează iureșul Dunării spre mare – Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Dar, din toate timpurile, Dobrogea a fost și este o lume delicioasă, cu gust de șuberek turco-tătăresc, din aluatul mai fin decât un cearceaf și cu umplutura cărnoasă ori brânzoasă, desăvârșit de gustoasă, de bragă balcanică – „Asta-i braga adevărată!”, cum zice turcul care ți-o toarnă în pahar, ori de pește... bun de lingi oasele din blid.

Aici, în Dobrogea, nu se unduiesc numai Dunărea și Marea cea Neagră, ci și mările de flori campestre. Dealuri, coline, văi, piatră, iarbă verde sau uscată, eoliene – generații mai tinere ale vechilor mori de vânt care îl înspăimântau pe Geo Bogza, căruțe, maci roșii ca inima privitorului, rapiță galbenă ca însuși soarele și un cer albastru spre infinit.

O lume mai aproape de zilele noastre se arată în Casa memorială „Panait Cerna”, din satul omonim, unde poți face un popas în trecut. O locuință de meșteșugar de la începutul secolului XX, actualul muzeu adăpostește fotografii și documente din viața poetului, dar și instrumentar etnografic al specificului țărănesc local. În Cerna, în anii din urmă, a fost reînviat, după 73 de ani, un vechi obicei bulgăresc. În jurul zilei de 1 Mai aveau loc întreceri de cai, iar răsplata pentru învingători era utilă în gospodărie (sau mai degrabă adevăratului învingător care era calul): hamuri, potcoave, orz, stupi, capre etc. Dacă biserica din Cerna te duce cu gândul la meleagurile Italiei, te duce bine. A fost ridicată cu meșteri italieni, după Războiul de Independență. Casele acoperite cu olane îi aduc și pe bulgari și greci în memoria locuirii.

Una dintre cele mai mari comunități din nordul Dobrogei (cel puțin de la începutul secolului XX) este cea a italienilor, veniți și rămași aici datorită carierei de granit din satul Greci, care i-a atras ca un magnet. Cu granitul de la cariera din Greci s-au ridicat numeroase clădiri și monumente cărora li s-a dus buhul peste mări și țări: Podul de la Cernavodă, Podul de la Giurgeni, stadionul din München, Casa Poporului. Acum, pe aici și-ar mai duce traiul cam 5000 de locuitori, nepunându-i la socoteală pe tinerii plecați, ghici pe unde? În Italia!

Și să nu te miri dacă pe acest tărâm, pe când în mintea ta dau năvală tătarii, turcii, bulgarii, grecii, italienii ori lipovenii, o țestoasă traversează pașnic cărarea pe care pășești prins în mrejele visării.

Dobrogea culmineză la 467 metri altitudine, în Munții Măcin, care impun respect prin vârsta lor. S-ar putea să nu îi iei prea în serios, dar vei depunde ceva efort dacă vei dori să vezi Dobrogea de pe vârful Țuțuiatu. Și dacă îi vei urca în prag de vară, vei fi însoțit de miros de nuc, de cântec de privighetori și pupuit de pupeze, de zborul șoimilor în vânătoarea lor după popândăii cei grabnic strecurători prin galeriile subpământene. Să nu te miri dacă de pe vârful Căpușa vei lua la pachet, ca amintire, chiar o căpușă. Și nici dacă te vei întâlni cu vreun balaur dobrogean (Elaphe sauromates). Poți să te sperii, dar nu prea tare, pentru că nu scoate flăcări și nici nu este veninos.

Munții ăștia îmi par ca dinții unei babe știrbe. Unui personaj al lui Fănuș Neagu, din Îngerul a strigat, Dobrogea i se înfățișa astfel: „Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot în Dobrogea, soarele arde atât de rău, că grâu ia foc singur și se mistuie în cenușă. În Dobrogea numai tătarii rezistă.” Cu totul altfel o adora Hortensia Papadat-Bengescu, care a iubit-o cu suflet de copil, ce și-a trăit anii cei mai fragezi pe malul Dunării de la Ostrov: „Mama Tudora cocea în cuptorul de cărămidă cele mai bune plăcinte crețe, din făină oacheșă, muiate în smântână proaspătă. Dincolo de casa ei, era malul Dunării, cu bărci frumoase și vapoare. Iarna, apa devenea rea ca o vrăjitoare, prindea gheață sau purta sloiuri, iar în casă, copila de mine, auzeam plângerea că vom trăi câteva luni despărțiți de restul lumii.” Nebănuită carantină o fi oferit Dobrogea de a rămas așa vie amintirea.

Se spune despre oameni că sunt ca muntele, ca marea, ca o apă curgătoare... Dar dacă ai toate aceste însușiri, de ce nu ai fi ca Dobrogea?

(articolul a fost publicat în revista OPT MOTIVE, în numărul 16, din 8 iunie 2020)

Din șa, România e (mai) frumoasă! – Valea Siriului

Ce se întâmplă când îți taie o veveriță calea? Ai o zi perfectă! Să fie oare veverița reversul pisicii negre?



Câmpia întreagă poartă galben. Fie că e de rapiță, fie că e de păpădie, acum galbenul e la modă. 
O întreagă faună își ciulește urechile și își cască ochii în drum: șorecari și alte răpitoare la pândă în vârf de stâlp sau în zbor, o creastă de pupăză nestatornică, rățuște ce dau din labe pe tot felul de petece de baltă, o vulpe (sau un câine cu o coadă foaaaaaarte stufoasă), un iepure.


Un accident între două mașini a cauzat o lungă coadă de așteptare și o mică paradă moto la redeschiderea traficului. (Timișul de Jos)


Nu orice castel de pe indicator (mai) e castel.



Ideile bune vin din mers. Cotitul spre Vama Buzăului se lasă cu vizită la zimbrăria Valea Zimbrilor. Printre zimbri, Moș Crăciun a uitat, pesemne, un pui de ren care acum s-a făcut mare, dar se crede tot copil... sau zimbru.



Cimitirul din marginea din amonte a Vămii Buzăului pare că moare ușor-ușor și el. Data viitoare vom trece și pe la punctul de grăniceri.


Urlătoarele mai degrabă șoptesc prin hărmălaia grataragiilor.


Păstrăvii sunt zen și nu își dau seama când sunt prinși cu mâinile pofticioșilor.


Cucul se dă în spectacol de răsună văile.



Câinii veghează mai degrabă somnul baciului decât escapada oilor. 




Am mers pe Drumul fructelor, dar imediat după acest indicator am văzut trei butoaie pentru/cu varză (murată).
Casa mea-i o floare-aleasă/Termopanul să trăiască./Că-i de lemn, că-i de chirpici/Termopanu-i vine brici. (și românca s-a născut poet)


Sf. Gheorghe a tuns oile, iar cele care au scăpat până azi au fost prinse și chelite fără voie.


Am întrebat dacă mai torc femeile lâna. Și mi s-a răspuns hotărât: "Sigur că da: bătrânele!” 




"Dar dvs.?” (dvs. fiind o tânără). "Eu nu știu (toarce).” 




Un liliac (din acela fără aripi) mă izbește cu mirosul lui și îl bănuiesc pe Macedonski că a cam încurcat nopțile.





Bătrânii adună în genunchi iarbă din fața casei și zâmbesc mersului nostru.





Buzău + motocicletă = ploaie (80%). Dar mirosul proaspăt de ploaie mi se strecoară pe sub cască, mă amețește și o iert.




Din șa, România e și mai frumoasă!

Sibiu și Ținutul Pădurenilor

 Octombrie rămâne luna de miere a toamnei, încălzind ochii și sufletul prin culori de vreme blândă. 


Locul de suflet al toamnei, pe care îl mângâie prin căldura amăgitoare a soarelui cu dinți, ar fi pădurea. 



Toamna vine și cu numeroase evenimente, iar printre cele mai notorii se numără Festivalul de Film Documentar ASTRA de la Sibiu.





De la prima ediție din 1993, când era un festival de film etnografic/antropologic, ASTRA și-a orientat "interesul" și către documentarul creativ, devenind un eveniment de referință pentru profesioniști, pentru zona academică și pentru publicul cinefil. (http://www.astrafilm.ro/)





Timp de o săptămână am fost privilegiată să particip ca voluntar în cadrul acestui eveniment.




Pe lângă faptul că în fiecare dimineață întâmpinam zeci de copii care se bucurau de filmele pentru vârsta lor, am avut prilejul de a întâlni oameni pe care mi i-am făcut prieteni.



 Deși am fost în Sibiu de zeci de ori, o săptămâna în oraș mi-a dezvăluit locuri încă necunoscute.




Revenind la ASTRA, este primul an în care evenimentul s-a desfășurat în cinci locuri/locații în același timp: Sala Thalia (Filarmonica din Sibiu), Studioul Astra (Muzeul de Etnografie din Piața Mică), Biblioteca ASTRA, Teatrul Gong și Librăria Habitus.




De la Sibiu, iau drumul pădurilor frumoase din Ținutul Pădurenilor.




Drumul nu e lung, dar e prielnic un popas la Deva.




Mă așteptam la mai multe de la cetate, dar nu este decât un trenuleț cu cremalieră care te duce sus să admiri priveliștea industrială a Devei și zidurile cetății îmbrăcate în schele. Atât.




 Las șoselele în urmă și pătrund în liniștea pădurenească a Hunedoarei.




Prima descindere e la Muncelul Mic.



Din păcate, biserica Sf. Parascheva, deși o biserică de secol XVII, nu este recunoscută ca monument istoric.



Arhitectura simplă, fără apsidă, îi atestă vechimea de început de secol al XVII-lea.




 Multe case, ca în multe alte sate, sunt părăsite și lăsate pradă uitării.




 Însă urmele vieții de odinioară nu s-au șters.



Lemnul pare a-și trăi ultimele clipe în arhitectura satului.



Încă o dată, toamna îmi dovedește că are talent în a-și alege nuanțele.




O vacă se asortează și ea cu pășunea.



În cele mai frumoase raze ale serii, descoperim o căsuță pe sufletul nostru




 Acoperișul de paie este afectat, dar încă destul de stabil pe fruntea casei.


Adrian aruncă o ocheadă pe fereastră și nu îi vine a crede ce vede: un meștergrindă.




Meștergrindă este grinda groasă pe care se sprijină grinzile transversale ale caselor țărănești și pe care meșterul se semna și trecea anul în care a fost ridicată casa.



 Iar meșterul, cum spunea dl. Ișfănoni, etnolog, "a fost disponibil" în a orna pereții cu diferite motive



Aflăm mai târziu, de la proprietară, că alături era și o șură care a ars cu puțină vreme în urmă.



Până acum câțiva ani, casa era locuită de o bătrână. Însă acum e folosită ca depozit de lână.



Iarba înaltă și poziția în capăt de cătun au ferit casa de oaspeți nepoftiți.




Stejari bătrâni îi sunt paznici.



 Deși mai sunt 2-3 case prin jur, nu dăm de țipenie de om.




Mă simt ca în Tinerețe fără bătrânețe, ca și cum am revenit pe un tărâm nelocuit de vreme îndelungată.




Lemn, piatră, toamnă, soare, umbre... Viață!




 Și, totuși,ce meșteri erau odată!




Strugurii au rămas neculeși... și nu îi bănuiesc că ar fi acri așa cum stau ei cățărați cât mai sus.




Câteva șuri cu acoperiș de paie se pare că își trăiesc ultimii ani...




 Multe stau într-o rână, ca un bătrân sprijinindu-și anii în baston.




Dar unde sunt pădurenii?




Lăsăm mașina într-o ogradă părăsită, în care își dorm somnul și câteva cruci. (Adrian nu mi le-a arătat decât dimineață, de teamă să nu schimbăm locul pentru înnoptare. Nu l-am fi schimbat)




 Reveniți în sat, găsim și oamenii.



Fânul se mută de pe pajiști în curțile gospodarilor, pentru iarnă.




"Hăi! Hăi! Măi, hăi!"



O bătrână își strigă vacile. Din vorbă în vorbă, aflăm că este chiar proprietara căsuței de/din poveste.




Noaptea e cu mii de stele și mai puține mure coapte în jur.



 Bătrâna vine în zori pentru a ne deschide ușa casei.




Meștergrindă ne declară vârsta celeilalte bătrâne: 1882 e anul încrustat.




 Și pe lângă an, grinda este și înflorată.



Mă cocoț în pod și acolo dau de brabura afumată.




Adrian are siguranța protejării casei și de simbolurile încrustate de pe lemne.




Cert este că bătrâna a făcut față lupului ce i-a bătut la poartă cu câteva ierni în urmă (ne arată semnele de pe mână de unde a mușcat-o când i-a dat cu bâta în cap). A dat-o și la ziar...



Ne tot mirăm cum o astfel de casă a supraviețuit.




 Bătrâna ne spune istorii cu zâmbetul pe chip.




 Opincile de altă dată sunt înlocuite cu teniși.



 Apoi, doamna ne invită și în bătătura din sat.



Are provizii pentru iarnă.



Roțile se îndreaptă apoi spre Runcu Mic.




 Biserica de lemn de aici este o altă bijuterie unde se pare că numai Dumnezeu a rămas.




Căutăm case cu acoperiș de paie. Sunt ultimii lor ani și nu vrem să le pierdem.




 Nu mai găsim decât câteva șuri.




În Boia Bârzii, ultima casă cu acoperiș de paie a fost spartă în primăvară. O alta nouă i-a luat locul, dar în "arhitectură modernă", cea a confortului modern.




Roadele toamnei stau agățate de grindă...




...sau grămadă în grădină.



 Nu am găsit nicio biserică deschisă.



Dar pe toate este afișat numărul de telefon unde poți suna ca să chemi pe cineva să vină să îți deschidă.



Îmi pare că în Ținutul Padurenilor am întâlnit mai multe cruci decât oameni...




 Și, totuși, atâta viață e în jur!




 Un măgăruș se bucură de vizita noastră.




 Un localnic ne invită să îi vedem în curte turma de capre cu care se mândrește.



 Admirăm mai mult șura cu acoperiș de paie și ne spune că ar știi și el să repare, la nevoie.




 Adrian duce tratative cu un bătrân meșter care știe rostul acoperișurilor de paie...




...dar nevasta lui știe mai bine decât el că nu mai e în putere.



 Ținutul Pădurenilor e o împărăție a fânului.



 Dar numai bătrâni am întâlnit la coasă.



Culorile pădurilor se adâncesc pe zi ce trece.




 Apusul păstrează nuanțele toamnei lui octombrie.




 La apus, o întâlnire neprevăzută are loc între oi și vaci.




Soarele apune după fiecare glugă în parte.




 Și după fiecare deal.




 Următoarea destinație este satul Bătrâna.



 Bătrâna e o comună cu patru sate care acum un an adăposteau împreună 124 de locuitori.




Nici aici nu găsim vreo casă cu acoperiș de paie, dar dăm peste câteva suri.


 Și acoperișurile sunt destul de bine păstrate.



Ca să ajungem la biserica din Bătrâna, trecem printr-o curte părăsită.




 Și aici pare că viața s-a mutat din multe case sub pământ.




Familiile cu copii se mută din sat când aceștia ajung la vârstă școlară - aici nu e școală.




 Din păcate, uneori ajungem cam târziu în teren...




 Tocmai a fost spartă o veche căsuță. Nu am găsit meștergrindă.




Bănuim că nici această șură nu va mai rezistă mult până să fie transformată în lemne de foc.



 Trecem deal după deal, sat după sat... Vorba cântecului!




 O moară părăsită și-a-ncetat menirea.




 S-or fi făcut ceva farmece la ea?




Mergem mai departe spre alte pustietăți: Feregi, Piatra, Fața Roșie.



Adesea, și drumul dispare și șerpuiește ca o potecă pitită în iarba înaltă.




 Fiecare casă are partea ei de pădure.




...Și niciun stăpân.


 Potecile se pierd și ele și lasă loc covoarelor de frunze.



Găsim, în cele din urmă, un localnic.



E foarte primitor și ne spune ceva povești.



Ba ne face și un tur de șuri cu paie.



Ne deschide și fiecare colț al gospodăriei, iar cuptorul roz-mov e vedetă.



Nu vă spun ce poster stătea pe ușă - ne aflăm în campanie electorală (cam strica peisajul).



Un câine latră vesel la aflarea noastră. Pesemne că e ceva vreme de când a dat de veste că vin niște străini.



Timpul șade ca un rege la intrarea în casă.



E toamnă, dar lemnele sunt deja în sobă.



O întâlnire uimitoare este cea a unei căpșune... în toamnă, la pădureni.




 Gospodăriile cu acoperiș de paie le-am găsit mai numeroase în localitățile cu mai puțini locuitori.




Toate aveau peste 50 de ani.



 Și mai găsim și un coteț/cocină cu acoperiș de paie.



O sperietoare e înțolită cu o cămașă de pădurean, dar în cap are o oală, nu o pălărie.



Pentru bătrâni, toamnă înseamnă și mers la fân.




Un camion a avut grijă să dărâme firul de internet (da, de internet!), cu tot cu stâlpii pe care era de curând înălțat.




 Dar șoferul are trusa de scule la dispoziție și stâlpii ni se dau din drum.




 Brândușele se bucură și ele de soarele toamnei.




 Drumul de retragere este cu multă adrenalină.




 În drumul către Cluj, trecem să înnoptăm la poalele Pietrei Secuiului, la Remetea.



Frigul deja aduce a iarnă



Doar suntem la munte.



 O vizită în Muzeul Satului din Cluj încheie plimbarea prin vestul țării.



În drum spre casă, trecem și prin Sighișoara de care îmi era cam dor.



Cam asta a fost ultima plimbare din toamna lui 2014.



Ținutul Pădurenilor este de poveste  în toamnă, dar și  Pădurenii din vară au lăsat amintiri frumoase.