1300 km/motocicleta - Transilvania, Apuseni, Tara Hategului, Tara Barsei

Si-am incalecat pe o sa... si m-am intors acasa dupa vreo 1300 de km.


Nu stiu de ce nu ma potolesc sa mai fac planuri sau mini planuri, ca de fiecare data iese ce vrea Providenta. Am tot luat harta si am intors-o pe toate partile impreuna cu Laurentiu (cam singurul pe care l-am gasit cu concediu in aceeasi perioada ca si  mine) si cu doua roti dispuse sa bata drumurile tarii. Initial trebuia sa ne insoteasca si Irina, dar ea avut de furca (sau mai bine zis de pompa) cu BMW-ul ei care i-a amanat plecarea.


Prima tinta a calatoriei a fost Sibiul, unde aveam sa fim arto-maniaci. Artmania ne-a prilejuit deci primul popas in inima Transilvaniei, intr-o saptamana  aproape numai cu soare.
Vineri dimineata urma sa fiu la poarta Irinei pe la 6 si ceva si sunt. Insa, Irina nu e gata. Din pacate, ea e gata, dar degeaba bate saua, ca iapa ei nu vrea sa o ia la drum. Merg mai departe la locul de intalnire cu restul lumii (Laura, Aura & Co) si o asteptam pe Irina. Si Irina nu mai vine... decat dupa multe minute de asteptare si de scenarii in mintea noastra. Ramane in Bucuresti pana isi rezolva problema cu pompa de apa (motorul pe  injectie se pare ca nu isi dezminte metehnele). Speram noi sa ne prinda din urma, insa abia luni dimineata a fost gata calutul.


Reusim pe la 8 sa intram pe autostrada A1. Desi planuisem ca eu cu Irina sa  mergem de la Curtea de Arges pe drumul secundar spre Ramnicu Valcea, deoarece eu credem ca nu voi face fata Transfagarasanului si vroiam sa fentez si Dealul Negru, ajunsa la Curtea de Arges ma incumet totusi sa merg cu  Laurentiu (Honda Shadow) si cu Florin (Suzuki Sauvage), cu care ne-am intalnit pe autostrada, pe maretul drum. "Hai ca poti!" imi zice Laurentiu si nu trebuie sa repete. Ma bucur ca am ascultat incurajarile si simtul meu interior. Drumul superb l-am mai facut in sa, dar nu de la ghidon. Atenta la ultimul amanunt de pe sosea, nu prea m-am putut bucura de maretia muntelui.


Transfagarasanul a fost o adevarata piatra de incercare, mai ales ca a fost destul de aglomerat (fiind vineri, in toiul verii), abia gasind in zona Balea noi cu motocicletele loc de parcare. Dupa ce ne tragem sufletele si gustam placinta Laurei cu rubarbara, incalecam mai departe. De la Carta merg mai departe numai cu Laurentiu, trebuind sa ajung la Sibiu pana la ora 16.


Sibiul m-a cam dezamagit in acest an, poate unde de la an la an sunt tot mai multi participanti si nu mai vezi orasul de multime.
Nu am apucat sa ajung totusi la concertul celor de la Lacrimas Profundere care au deschis serile de  concerte, dar m-am bucurat nespus de Helloween. Ii mai auzisem cu ani in urma la Bucuresti, dar nici de data aceasta nu m-au dezamagit. Piata Mare era plina de rockeri veniti in mare numar si din Ungaria sau Bulgaria. Daca la Kavarna mai mult de jumatate din public era format din romani, poate ca procentul de participanti bulgari de la aceasta editie a Artmania este aproape egal. Ce m-a deranjat a fost ca la Kavarna romanii nu au afisat steagul nostru, in timp ce aici bulgarii il fluturau in primele randuri pe al lor.


Dupa glumele nemtilor si dupa ce am cantat impreuna "Future One" si "If I could fly", ultima si melodia mea preferata, seara a fost incheiata de Tarja. Personal, am fost cam dezamagita de prestatia ei, desi sunt una dintre cei care ii regreta plecarea din Nightwish.


Vocea vesela a fost o intalnire placuta, dar zbantuielile ei manelistice mi s-au parut destul de dizgratioase.


A doua zi luam frumos autobuzul (facem pauza de motor) si luam Calea Dumbravii, poposind in satul de la marginea orasului: Muzeul Astra.


Targul mesterilor populari a adunat multi oameni deosebiti cu maini de aur si in acest an.


Am un educativ dialog cu un domn din Maramu care imi prezinta o sticla cu horinca cu o scara de lemn in ea. "Daca bei, cobori un fustel si horinca urca". Asa aflu si eu care este treaba cu fusceii si cu hodorii. Imi mai spune domnul ca la ei acasa un litru de lapte e cumparat industrial cu 0,5 lei, iara el trebuie sa plateasca 2 lei (adica patru litri de lapte) daca vrea sa cumpere un litru de apa. Concluzia?


Muzeul il regasesc cu aceeasi nostalgie si bucurie.


Mai avem parte de o surpriza cu un angajat pasionat al muzeului care ne face un mic ghidaj la instalatiile de ulei. Pentru cateva minute suntem parte din povestile din trecut.


Pe domnul care invartea roata (olarului) l-am intrebat de cate ori merg ulcioarele sale la apa. Si a inceput sa rada si sa repete retoric intrebarea. "Nu m-a mai intrebat nimeni asta!"


Pe la amiaza ne intoarcem in orasul animat (si) de rock.


A doua seara de concerte se deschide cu Republika, dar pentru mine o pizza a fost mai tentanta decat ei. Oricum, parerea universala a fost ca nu prea au avut ce cauta la festival.


Sonata Arctica au fost trupa serii, spectacolul din fosta capitala culturala parundu-mi-se mai frumos si mai animat decat cel din Kavarna.


Lacuna Coil au fost o prezenta surprinzatoare. Desi mi-i imaginam mai potoliti, cei doi vocalisti au comunicat bine cu spectatorii.


Nu ma asteptam, dar Cristina mi-a placut mai mult decat Tarja.


La caderea cortinei peste festival, luna plina troneaza pe cerul cu nori gotici.


 De la Sibiu plecam patru, fiecare in saua lui. Ni se alatura, lui Laurentiu si mie, Vali si Dan, din Moinesti, cu cate un Vulcan si un Marauder. Deci, plec la drum cu trei choppere.


Urmam traseul Sibiu - Axente Sever - Blaj - Aiud unde ploaia ne face pofta de mancare. E mai intai linistita, apoi destul de insistenta incat sa oprim pe marginea drumului, exact in fata unui restaurant.


Norocul nostru ca a venit ciorba greu (una foarte buna, de tarhon) ca altfel norul de piatra ne lovea din plin din mers. Desi nu a apucat sa ma ude, am tras invatatura sa imi cumpar cat mai repede echipamentul de ploaie.


 Propun sa ne indreptam spre Remetea si sa lasam Rosia Montana ca destinatia de maine. Mergem cascand ochii la Muntii Trascaului (sau Troscaului cum se amuzau baietii) si nu avem noroc de cazare in satucul meu de suflet. Este Sfanta Marie maine si lumea e in vacanta. Iar ploua, dar spre Baru gasim niste camere libere. Parcam, ne cazam si apoi plec cu Dan sa luam de mancare (si doua-trei beri).


 Dimineata, cafeaua vine ca bonus cu niste craite alaturi. Ni se cere voie sa se deschida radioul cu manele. Acceptam sa nu stricam cheful omului si zenul nostru si luam calea Rosiei Montane.


Dimineata promite o zi cu soare.


Micul dejun il luam la Turda, inainte de a ne minuna de imensa salina. Eu o mai vizitasem inainte de reamanajare, prin facultate, poate prin 2002.


 Si acum m-au trecut fiori cu gandul la caznele ce au dus la formarea acestei minuni, cu gandul la caii care orbeau de la atata munca in intuneric, invartind la freza.


Ne indreptam si spre Cheile Turzii. Desi nu sunt foarte spectaculoase (amicii compara cu Cheile Bicazului de acasa), drumul este serpuitor si pentru mine placuta tare partea de macadam. Mai putin pentru chopperele lor. :)


Traseul nostru spre Rosia mai poposeste pe Valea Ariesului, aiurea, la umbra.


La Albac, particica asta faina din Apuseni, propun sa luam pranzul la Perla Ariesului, acolo unde in toamna am avut parte de un festin gastronomic. Nu au ciorba de tarhon, dar au niste pastravi despre care pot jura ca dimineata inca inotau in Aries. Placita cu branza pe lespezi mi-a aburit topcase-ul pana la destinatie, dar gustul e de neuitat.

La Rosia Montana innoptam tot unde am ramas si in toamna, la domnul cu o minunata cornata.


Seara ne plimbam un pic la pas pe ulitele candva animate de viata romanilor, ungurilor si a germanilor prieteni. Trecem pe rand pe langa scoala romaneasca, germana si ungureasca. Acum... vantul ravaseste deja primele frunze de toamna.


Azi imi iau ramas bun de la cei doi amici ce ne-au insotit din Sibiu.


Inainte de asta, reusesc sa imi trantesc motorul (de pe loc) de doua ori in cateva minute. Poate nu vroia sa plece de prin locurile astea?


O ceata laptoasa se ridica peste vechile cariere de aur.


Vizitam si noi mina romana. Regretasem in toamna ca nu am apucat sa patrund in subteranul ei.


Unul dintre cei mai pasionati ghizi pe care i-am cunoscut vreo data ne plimba in dialog de la daci la romani si pana in zilele noastre.


Tonele de aur scoase in filoane groase de la Alburnus Maior au scos Imperiul Roman pe timpul lui Traian din criza.


Toata familia lucra in mina: sot, sotie si copii. O expozitie de fotografie alb-negru ale realitatii de acum aproape 100 de ani imi infatiseaza sorti triste.


Ciudat cum una dintre cele mai  grele meserii aducea unul dintre cele mai mici venituri celor ce o practicau, dar in schimb asigurau o speranta de viata rareori peste 40 de ani.


Imi iau ramas bun de la Rosia Montana si inca mai sper ca nu se va da drumul la exploatare.


Ii mai insotesc pe baieti pana la Deva, de unde ei se indreapta spre Transalpina, cu Laurentiu cu tot.


La Deva se lucreaza rau la drumuri in oras si ma trec o groaza de transpiratii pana reusesc sa ies din oras. Mai departe stiu drumul de anii trecuti si tot rememorez calatoriile de pe saua din spate. Acum, iata, dupa aproape trei ani de cand tot revin in Hateg vara pe motocicleta, e randul sa fiu eu la ghidon. Ma bucur de drumul intins de la Simeria si pana la Hateg, de curbele de pe Dealul Silvut si de portiunea de drum Hateg - Petrosani de pe care voi face dreapta spre Salas.


Si ajung si la Salas. Nu as fi crezut in primavara ca asa voi sosi data urmatoare. :) Il regasesc pe Mihai la fel de bucuros de oaspeti.


Un buchet de flori de camp sta pe masa alaturi de care si in vara trecuta am depanat dialoguri cu oameni frumosi.


Imi lipsesc Tea si Simona si alti prieteni dragi, dar imi fac noi prietenii. Mihai lucreaza de zor la cabina de dus din lemn de brad si muta cursul raului. Aproape ca are o plaja acum in curte.


Imi las motocicleta sub un mar, la odihna pentru vreo doua zile.


Laurentiu ajunge si el pe la miezul noptii, dar pleaca a doua zi si el spre Orsova.


Inca o data ma indrept spre Cetatea Colt si de data asta ajung (a doua oara, dupa ce acum un an ne-am oprit in drum).


Cat iubesc verdele de Hateg! Si cerul de Hateg!


Si murele de Hateg!


Din pacate, cetatea este si ma daramata ca acum trei ani.


Ne intoarcem cu autostopul de la cetate.


Pe seara, regasim in ocol pe doi austrieci veniti pe biciclete tocmai de la Viena.


Veseli nevoie mare, cei doi se intorc acasa dupa doua luni de biciclit prin Europa.


In cele trei zile gatim paste cu branza (de la oile din sat), pe foc de lemne, iar austriecii fac pizza pe vatra.





Laurentiu imi face o surpriza, initial mai putin placuta, apoi de foarte bun augur. Ma instiinteaza ca ma voi intoarce singura spre casa, nemaiputand sa se intoarca la Salas. Mai intai cu teama, ma uit pe harta si aleg drumul prin sud, pe Valea Jiului, dar apoi ma gandesc ca as putea sa o iau prin nord si sa impart drumul in doua. Asadar, ma intorc la drumul Hateg - Sebes, trec iara prin Sibiu si ma opresc la Brasov, la Razvan. Imi era dor sa stau cu el la o vorba, dupa ce in calatoria din Ucraina (Cernobil) am legat o frumoasa prietenie.


La pauza de benzina de la Carta intalnesc doi transalpisti germani, din Hamburg. Le recomand sa urmeze drumul spre Cheia, iar spre mare sa ia drumul Calarasi - Silistra.


Unul dintre ei imi arata cu ce s-a ales pe aripa-fata din calatoria din Gaza de anul trecut.


In ziua urmatoare plec spre Cheia sa o salut pe Tea. Dar nu stiu de ce eu imi planuisem ceva, caci Tea reuseste foarte usor sa ma convinga sa mai stau o zi. "Cum sa te intorci sambata acasa?" Tentatia este insusi Ciucasul.


Pe Valea Berii (fara bere) avem noroc de un camion care ne duce pana la cabana Ciucas. Vreo doua zeci de motociclisti ne depasesc entuziasti.


Ma gandesc de cate ori am venit in Ciucas si ba o ploaie, ba un fulger, ba un vifor de iarna m-au oprit sa ii vad frumusetile.


Acum ma mir de frumusetea lui asa de sus si imaginez povestile fiecarei pietre ciudate.


Tigaile, Babele la Sfat, Gemenii, Turnul Goliat... cate legende poarta Ciucasul!


Afinele ne fac pofta si nu le crutam.


E prima oara cand Ciucasul ma primeste cu caldura (la propriu).


Acum, cu greu imi vine sa ma intorc in lume.


Un mac, probabil ultimul pe care il fotografiez anul asta, sta la marginea drumului.


Cabana Ciucas s-a reconstruit. Arata ca o nava spatiala., ospitaliera cu oamenii muntelui.


Ajung acasa duminica pana in pranz. Cu bine! Cu incredere mai multa in mine, cu curaj, cu prieteni adunati de pe drum!
p.s. Silvia, iarta-ma ca nu am trecut si pe la tine. M-am gandit mult sa vin prin sud si sa opresc si in Petrila, dar am avut mai multa incredere sa vin prin nord. Numai bine!