Pe lângă Crai și prin cetăți

No, atâta ne-am căznit să merem în Crai, până ce ploaia ne-o biruit!


Izbutim sa iesim din Bucuresti într-o vineri, la ceas de seară, cu umbre de soare in orizont, prin spice de grane și taind campurile in lung si in lat. Trversăm viitoarea autostrada, admirăm macii si pasarile campului si luăm calea Zarnestiului. 
Oprim cum ni-i obiceiul la branzoaicele de la Comarnic, luam si o paine pe vatra, niste carnati, slanina (slana adevarata), ceva vin, iara ceapa, usturoiul de gradina si branza de oaie vin la pachet, de acasă.

 
Ajungem pe seara tot la Dode, acolo unde cu fetele vesele am adastat si după cele câteva ore de schi din iarna asta. In aceeasi clipa batem la poarta impreuna cu Tea si cu Leustean. Ce vesela revedere si cum altfel poate fi cu draga mea prietena? Dupa ce vara trecuta mi-am petrecut-o cu ei, nicio clipa impreuna nu poate ramane neincoronata cu zambete si cu amintiri de pus in "rucsac".


Seara e lungă, vinu-i bun, grătarul binevenit, iar ploaia alături de noi, ca o amica asteptata dupa orasul imbacsit.
Dimineata, alaturi de cafea, avem iara parte de o surpriza. Daca in iarna am gasit pe farfurie cate un tiramisu, acum o prajitura cu mac astepta pofta noastra. Bunica-Dode ne-a facut o delicioasa surpriza. Noi stim unde vom reveni si alta data la poale de Crai, în caz ca nu mergem în creștet de Crai!


Strângem tabăra și luăm calea Plaiului. Eu sar in masina banateano-olteneasca si murmur cu Tea cantece de  munte. Mai oprim sa mai mangaiem cate un cal sau sa mai descantam muntele să îi zboare norii.


Nu știm unde vom pune corturile, dar ne facem curaj de un super-prim traseu: Șpirla, frate! :)


Plouă, nu plouă, plouă, nu plouă... Pentru moment, aceasta este cea mai bună alegere decat de a sta pe loc.


În drumul nostru, mai deplangem cate un copac doborat, numarandu-i anii, mai mangaiem un pui de caine sau ne mai ferim de coarnele vreunei vaci ori taur.
     

În apropiere de Șpirla ne intalnim cu un semet om al muntelui, pe care il recunosc numa' dupa grai: ii domnu' Stolojan! Imi amintesc ca prin 2002, in drum spre Poiana Stanii, m-am intalnit cu Petre Roman. :) Nu zic ca intorsi in Plai, taietorii de lemne nu ne intrebau daca ne-am intalnit cu ursul, ci daca ne-am intalnit cu Stolojan. :P


Însă ceața nu ne lasă să vedem Craiul. Se ascunde de privirea noastra ca un copil timid.


Ne intoarcem printre picaturi de burnita in Plai, unde ne consolam cu niste ciorbe, vin fiert, pastrama de berbecut si papanasi. Yammmm!


Suntem martori si la o nunta mai altfel, prin ploaie torentiala, cu zane si vrajitoare.:) Dupa binecuvantare, mirele ia mireasa si fug prin padure.
Noi punem cortul inainte de a se intuneca de tot si de a incepe ploaia mai cu vrednicie.
Noaptea, Irina ma trezeste cand langa cort soseste ursul-cu-talanga. Nu erau decat niste cai. Hai, intoarce-te pe partea cealalta si culca-te la loc. :) Zi un Tatal nostru si viseaza frumos.


Dimineata, dar nu foarte de dimineata, ne horatam sa ne intoarcem cu spatele la ploaie si sa plecam intre zidurile cetatilor de aparare. Nu se poate sa trecem prin Zarnesti si sa nu ne pupam si cu Ciprian. :) Ne povesteste despre gainile sacrificate de Bandit (câinele malamut) in numele rasei sale si stabileste trasee ascunse, descoperite in zile cu soare cu Tea si cu Mircea.


Pornim spre Sighisoara, urmand sa oprim pe unde nu am mai oprit (cel putin eu, numita un fel de sef de trib, nu ca mi-ar displace). Culegem niste soc, dupa care oprim la Șinca Veche. Sigur va amintiti de cate ori v-am mai repetat acest toponim.


Mănăstirea rupestră Şinca Veche este un vechi lăcaş de cult, aşezat în cotul format de Munţii Făgăraş şi Perşani. Lăcaşele de cult au fost săpate în piatră în urmă cu 7000 de ani şi se presupune că iniţial au aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat Templul Alb din Insula Şerpilor.

sursa: Adevărul


Locul asta imi intareste dorinta spre studiul arheologiei. Dacii au avut aici un loc prielnic de existență și spiritualitate.


Ceea ce am simțit aici, inlauntrul meu, nu am mai simtit ddecât în Munții Buzăului, in celelate locuri pline de spiritualitate și de mistere rupestre.


Lasam misterele in urma si pornim mai la vale, spre Făgăraș. De cate ori am trecut si pe langa poarta acestei cetati!


Salutam esafodul si urcam spre ziduri. Nu cerem indeplinirea dorintelor fantanii din curte.


Călcăm pe urme de Mihai Viteazu...


...și de detinuți politici în sistemul comunist.


Soarele ne luminează calea.


Transilvania ni se intinde la picioare, cu regret ca nu am mai prins salcâmii din alți ani înfloriți.


Verdele asta imi face dor de tara, de bunici, de jucat printre vii, de ascuns dupa fantana sau de cocotat in cais.


Pentru ca ziua inca mai are licar, mai oprim pe drum la o necunoscută: Rodbav.


Cautam tainica intrare si nimerim prin iarba pana la brau.


Urcam un deal, iar urcusul imi aminteste un pic si de Cisnadioara, o alta cetate a mea de suflet.


În sat se aud cainii cum latra si copiii cum se bucura de duminică. E joc și hărmălaie.


Vechile ziduri plang dupa alte duminici, dupa alte sarbatori. Alte Rusalii erau vesele candva si pentru ele. Acum se pare ca Sfantul Duh s-a indepartat de ele.


Alte suflete isi dorm trupurile pe deal, la marginea zidurilor, veghiind asupra urmasilor.


Singur, turnul se incapataneaza sa ramana drept, desi ceasul sau a incetat de mult sa mai masoare timpul.


În mintea mea fac scenarii de genul cum era pe aici odată. Eu am numai poezie in minte, dar probabil ca e mai mult drama in loc.


Asa tristete am mai intalnit la Apold...


...dar pesemne ca multor astfel de biserici nu li s-a mai trecut de mult pragul cu flori.


Florile singure cuceresc acum zidurile.


Ploaia parca picura lacrimi de dor, prin gene de soare.


Luam iara calea Sighisoarei, cetatea mea, a tineretii mele, a iubirilor mele, a studiului meu de diploma pentru facultate. ;)


Sighisoara ne intampina cu ploaie nervoasa, in rafale, dar asemeni Anei lui Manole nu ne dam în lături (peste tot sunt numai lături...) din calea furtunii.


Ne cazam la ultimile doua casute din campingul pe care il stiam de candva, lasam bagajele si iesim la plimbare. Parca nicicand Sighisoara nu a fost mai frumoasa, la miez de noapte, in miez de ploaie si cu stradutele numai pentru noi.


Cimitirul din deal, locul meu de reculegere, este inchis. Revenim dimineata sa ii recitim pietrele funerare si sa ferim melcii iesiti si ei la plimbare prin iarba uda.


Dimineata nu e ca seara si cetatea este plina de lume, dar nu asa cum era la Festivalul Medieval la care nu am mai fost de ani, cum mi-am promis. Vreau sa regasesc colturile Sighisoarei, dezvaluite numai mie.


Cimitirul asta chiar e "cimitirul tineretii mele".


Ce Pere Lachaise? Ce Bellu? Sighisoara!


Salut Sighisoara si o las pentru Viscri, alt loc batut candva si regasit cu dor. Doua motociclete BMW cu atas nu ne asteapta pe Irina si pe mine sa iesim din cetate si sa le studiem curioase. Curcanul se infoaie cand ii fluier, iar barza sta intr-un picior in cuibul din cosul casei.


Drumul de la Bunesti pana la Viscri e la fel de prost, dar la fel de pitoresc.
     

În turn inca miroase a slanina.


O poarta e posibil sa nu isi mai aminteasca vremea în care s-a deschis ultima oara sau de cine i-a trecut pragul candva.


Viscri are totusi noroc cu fondurile pentru conservarea patrimoniului.


Scrutez cu privirera orizontul, incercand sa descopar noi turle ne urcate inca.


Vara abia incepe, iara locuri noi de (stra)batut mai are Transilvania, Slava Domnului!


Ordinea in sat se pastreaza si acum, dupa ani, sasii fiind un exemplu demn de urmat.


Cum omul harnic isi face iarna car si vara sanie, de ce nu ne-am cumpara si noi niste ciorapi grosi de lana ori niste sosoni din pasla?


Lasam copiii in leaganele copilariei lor si ne indreptam spre Rupea.


Ne bate un gand sa nu ne intoarcem prin Bunesti, ci sa o luam inainte spre Dacia, insa un satean ne sfatuieste sa o luam pe acelasi drum „că îi prost, dar mai putin prost. Alălalt are mai multe găuri.“.


Firul verii se inalta spre nori, iar noi nu am nimerit intrarea in cetate. Ne consolam ca poate era inchisa si plecam mai departe spre Feldioara, spre o noua descoperire.


Mai intai batem la poarta bisericii din sat, dar poarta nu isi deschide zavorul pentru noi.


Doi sateni ne sfatuiesc sa urcam pana la cetate sau până la ce a mai rămas din ea.
    

Zidurile teutone le-am zarit prima oara din tren, in drum spre Sighisoara, cu ani si ani in urma (sa tot fie vreo 12).


Urcam dealul, pe langa tufele de izma salbatica.


Bucurie si tristete ma cuprind cand ajung la zidurile rupte mai mult de oameni decat de vreme.


Tristetea locurilor imi aduce aminte de o poezie:

Trage-ți oblonul - Octavian Goga

Asculta, copile, ce-mi spune viata:
De-a pururi in umbra sa torci al tau gand,
Cand simti in pleoapa o lacrim-arzand,
Ia seama la vreme si acopere-ti fata,
Sa nu fie ochi sa te vada plangand.
Alaturi cu altii te-nsiruie-n hora
Si lumii plateste-i cu ce-i esti dator,
Fa-i patimei tale din zambet zavor,
Tacerea sa-ti fie statornica sora,
Sa nu stie nimeni ce rane te dor.
Iar noaptea cand cade si ceata se lasa,
Tu trage-ti oblonul, sa n-ai marturii,
Si-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despatura-ti taina ce-n suflet te-apasa,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri tarzii...



Asa imi pare ca Transilvania isi linge singura ranile... Oare tot de sasi e nevoie ca sa renasca?


Mai oprim pentru popasul de pranz-cina la Sinaia, la cei doi minunati prieteni cu care am început călătoria.


Ne luam ramas bun de la Tea si Mircea si cum nu vrem sa ajungem repede acasa mai oprim si de data asta la Floresti. Ajungem cand lumina mangaia mai cald zidurile.


Apoi, seara ne aminteste sa o luam din loc, iar eu raman in minte cu indemnul Teei:  
Dream as if you'll live forever...
      Live as if you'll die today...