Buila-Vânturarița – unde copacii au uitat să moară

De data aceasta ne ținem de cuvânt și plecăm pe la 6:30. Doar eu întârzii un pic deoarece prăjitura se încăpățânează să iasă din așternutul tăvii și parcă se teme să stea ascunsă până la ceas de seară, când va fi împodobită cu lumânări pe post de tort.

A doua zi a fost ziua lui Marius și el ne oferă, de ziua lui, una dintre cele mai frumoase călătorii. Dar și vremea i-a oferit la rândul ei niște priveliști rare.

Își alege ca dar masivul Buila–Vânturarița.

Din satul Pietreni bâjbâim un pic până să nimerim traseul dorit de sărbătorit.

E frig și nu știu exact în ce anotimp ne aflăm. Că o fi toamnă, că o fi iarnă...

Doi plimbăreți care tocmai se întorceau de prin munți, cu rucsac și echipați adecvat să facă față gerului, ne descurajează și ne spun că nu au avut soare în cele câteva zile în care au hălăduit prin zonă și au dormit pe la stâne. Ne doresc să ni se deschidă la un moment dat cerul. Și urarea lor a fost din suflet pentru că așa am și pățit!

Andrei se îndură în cele din urmă să își lase mașina pe drumul forestier, mai tragem câte o haină pe noi și pornim în aventură.

Natura este artistă și încerc gustul zăpezii de pe ramurile împodobite.

Urmăm punctul galben și vrem să ajungem la Schitul Pătrunsa, dar Marius schimbă traseul din mers. Ce îmi place când nu îmi bat eu capul cu organizarea rutei!

       

Mai strângem un șiret, mai dăm jos o bluză...

...mai întâlnim un cățel care ne latră, asta până găsește un os în care să își înfigă colții (osul nu aparținea niciunuia dintre noi).

Mă bucur de rugina frunzelor.

Doliul lor galben ne încălzește ochii.

Izvorul nu mai poate potoli setea. Doarme și el sub semnul înghețului.

Cum spuneam: Marius țintește sus, spre vârf.

Ce-am găsit aici? Niște măceșe coapte ne ispitesc la un mic popas.

Măceșul nu este încă atins de gerul crud al iernii și ne oferă fructe coapte și zemoase.

Frunzele au făcut covor peste pietre. Pașii sunt atent urniți.

Laura zburdă ca o căpriță. Abia o ajung din urmă. Mă ceartă că îi fac fotografii din spate. Nu are de ce!

Steluțe de gheață se dau în spectacol.

Fagii sunt gătiți ca niște mirese. Când și când le mai scuturăm voalurile.

Ajungem la o stână. Oile sunt de mult coborâte prin sate. Vatra este de mult stinsă între pereții ei groși, din bârne de lemn.

Un ceai cu tot felul de minuni numai de Marius știute ne încălzește trupurile și sufletul.

Încercăm vreo două direcții spre a ajunge în creastă, dar nu nimerim.

Ținem mai întâi curba de nivel din dreapta stânei.

Bălăurim cât bălăurim și ne întoarcem. După care Marius ajunge în creastă, ne cheamă și pe noi, dar negura ni se pune în cale.

Un gândăcel are soarta greierașului lui Topârceanu. Nu știu cum de nu i-au înghețat piciorușele pe pojghița de gheață!

Ne uităm bine la stână pentru că o bănuim că ne va găzdui peste noapte.

Dar... surpriză! Soarele s-a hotărât să ne ajute.

Și nu numai el! Avem noroc de niște bucureșteni de-ai noștri, care vin hotărâți spre creasta. Cu ajutorul lor ajungem sus, la Curmătura Builei.

      

"Sunt două variante să ajungem în creastă: bălăurind sau de-a-n p..ea! Noi o să o luăm de-a-n p..ea!" este sfatul unuia dintre ei.

Urcușul este greu, chiar crunt cu rucsacul în spate.

Dar merită efortul! Natura ne răsplătește cu niște peisaje greu de uitat.

Negura se ridică și un cristal se așază pe cer.

Cele două lacuri își încălzesc undele cu razele de apus.

Armate de brazi stau drepți, mândri, cu vârfurile spre cer.

Merg greu și pentru că ochii mă țin în loc.

  ...și restul e tăcere!

Coborâm prin hornuri ca Moș Crăciun și ajungem la Curmătura Builei (a muntelui, cum zice Marius) înainte ca soarele să își închidă geana.

Avem totuși vreme să salutăm din depărtare Cozia, pe de o parte, și Rânca cu Transalpina, de cealaltă parte a orizontului.

Brazii gândesc, probabil, că a venit Crăciunul. Sunt împodobiți și norocoși că vor rămâne în rădăcini.

De altfel, niciunde nu am văzut copaci atât de falnici și de bătrâni. Pesemne că traiul în Buila le asigură vârstele matusalemice.

Vântul s-a trezit și el la viață. Fiori reci mă trec pe șira spinării. E de la frig sau de la minunile naturii?

Scoatem repede sacii din rucsac, iar Marius mai pune de un ceai.

Cum partenerii noștri de drum nu aveau chibrite sau altă sursă de foc, iar noi aveam doar grație lumânărilor lui Marius care au venit însoțite (în rucsacul meu :P ) cu chibrite, Marius le face și lor cinste cu un vas cu apă caldă.

Înainte de culcare, scot prăjitura din rucsac. Dar nu oricum! Marius face o plimbare la ceas de seară până la izvor. Timp în care pregătim tortul cu lumânări. Nu știa el de ce tot insist eu să stea chibritele la mine. ;)

Ne cinstește cu un vin fiert, aromat cu portocale și alte bunătăți.

Pe la 7:20 pm ne băgăm picioarele... în sacii de dormit. De fapt, ne băgăm cu totul, "înhăimurați" sau "bolboașă", și ne pregătim de o noapte cruntă, când afară sunt -12 grade Celsius (măsurate de Marius cu senzorii corpului său).

Aproape 13 ore încercăm să ignorăm frigul și înțepenim.

Dimineata este la fel de luminoasă ca seara. Soarele mângaie creștetele munților.

În mai puțin de trei ore suntem deja la mașină.

Împărțim ultimele bucăți de ciocolată, iar bananele înghețate le lăsăm umblătoarelor sălbatice ale pădurii.

Călugării de la schitul Pătrunsa pesemne că se pregătesc de post.

Noi ne pregătim de un ultim popas la micii de la Dedulești.

Deja punem la cale o nouă plimbare, dar condiția mea este ca somnul să fie la căldură. Nu aș mai vrea prea curând o nouă experiență în frig, așa cum am dârdâit în acest prici.