Frunze și multiplu de două roți

Iubesc toamna!

Este anotimpul căruia i-aș face o declarație de dragoste în fiecare zi... în fiecare zi cu soare. Deci, odă toamnei!

Și ce poate fi mai mângâietor pentru spirit când împletești trei pasiuni: motociclismul, fotografia și călătoria, toate într-o zi de toamnă? Îți spun eu: trei zile de toamnă, cu aceleași activități îmbinate, cu tot cu prietenii alături.

M-ar fi durut să irosesc o zi cu soare în oraș, ziua mai fiind și sâmbătă, pe deasupra. Motociclete treceau pe lângă mine în convoi. Îmi vine un gând pe care nu îl liniștesc decât suind în șa. Care șa că a mea e deja la iernat.

Primul venit în gând e un prieten care tocmai își pornea motorul. Îl rog să facă o mică escală și să mă ia și pe mine. Pentru el era prima oară când lua pasager, iar eu chiar aveam nevoie de o doză de adrenalină, știind totuși că nu risc prea mult pentru că omul e cumpătat și de încredere și doar mai fuseserăm la drum împreună, fiecare în șaua lui.

Cum este deja ora 3 p.m., hotărâm să dăm o fugă colea, lângă casă, până la Snagov, destinație de evadare pentru orice tură spontană pe lângă București. Iubesc toamna și mai ales toamna în pădure, cum își face ea de cap în culori.

Regăsesc pădurea de la Snagov inundată de splendoarea din frunzele arse de octombrie.

***

Mai vine și o duminică, din altă săptămână, cu mai mult soare. Cum deja încălzirea e făcută, Florin cedează repede rugăminții mele de a da o fugă la pădure, de data aceasta până la Comana, altă destinație de urgentță motociclistico-biciclistică.

Complotez de multă vreme să cuceresc și aceste meleaguri, atrăgându-mi atenția și anul trecut când am traversat Dunărea călare în șaua mea. Îmi mai vine o idee și mai dau un telefon, la gândul că drumul e frumos cu oameni și o întreb pe Irina dacă nu dorește să își plimbe și ea BMW-ul alături de Transalp. În mai puțin de jumătate de oră ne întâlnim și ieșim spre Comana.

Oprim mai întâi la Mânăstirea Comana, cea a cărei istorie se leagă de numele lui Vlad Țepeș și despre care există ipoteza că aici ar fi îngropat. Zidurile vechi ne privesc resemnate de anii trecuți peste ele.

Reușim să facem ceea ce nu au reușit turcii: să cucerim locuri neumblate de noi până acum.

În meandrele Neajlovului toată lumea caută dinții lui Sinan Pasa, dovada, probabil, că George Coșbuc încă mai este citit.

Podețe și punți de lemn cu suspine ne fac accesul mai ușor peste apele ce se revarsă către Dunăre.

Cum am făcut și în alte popasuri ecumenice, îmi promit să mai pun mâna pe o carte de istorie.

Alegem de pe hartă drumul ascuns printre copacii cuceriți de toamnă.

Nu îmi imaginam atâta frumusețe într-o câmpie și, mai mult, că regiunea este considerată a doua după Delta Dunării ca importanță faunistico-vegetativă.

Primăvara, Parcul Natural Comana este prilej de sărbătoare atunci când înflorește bujorul. Și mai aflu că e rezervație și de mărgăritar (lăcrămioare), exact floarea mea preferată (alături de liliac).

Facem și un pic de echilibristică, ajungând la ceea ce cândva era o locuință lacustră... sau un fel de cort.

Din păcate, lemnul a cam putrezit, iar interes nu prea are nimeni să reamenajeze traseul.

Visez la o revenire în zonă, pe ape.

Mai dăm o tură peste șleaurile din pădure și facem cale-ntoarsă la șosea.

Din mers, văd ceva ce probabil că nu aș fi observat dacă eram la ghidon: Casa Memorială „Gellu Naum“. Oare aici s-a născut Apolodor, pinguinul călător?

Seara se lasă, dar ajugem și la Giurgiu, îl traversăm în fugă, bem o ciocolată caldă/ceai/cafea și ne întoarcem în oraș, cu gândul la o nouă evadare, prin altă pădure, în alt weekend.

***

Cum pentru weekend se anunțau cam 20 de grade pozitive, planul de ieșire din granițele Bucureștiului se țese repede în mintea mea.

Cum de această dată vreau să mă bucur cu cât mai mulți prieteni motociclisti, trimit mai multe invitații la călătorie, iar rezultatul este că plecăm la drum cinci motociclete, cu două motocicliste și trei motocicliști la ghidon... și eu pasager.

Traseul îl fac cu mirare și cu bucurie că mai sunt locuri de descoperit în țara asta minunată. Stabilim ca motive de deplasare – nu că drumul în sine nu e mai important decât destinația – conacul de la Brebu și ruinele Micului Trianon de la Florești.

DN1 mi se pare mai haotic decât de obicei, aglomerat de toți cei care doreau să ajungă pe Valea Prahovei într-o zi de toamnă-primăvară.

Facem o primă regrupare la o benzinărie din Câmpina, apoi mergem mai departe și reușim să facem de vreo trei ori dus-întors, ratând direcția catre Brebu. Tot răul spre bine, ca de obicei, pentru că ajungem pe o minune de drum: Câmpina–Șipote–Barajul Paltinul.

Serpentine urcă și coboară, ca o simfonie printre copacii scuturați de podoaba de peste an. Sufletele noastre cântă de bucuria întâmplării și fiecare dintre noi își promite să revină cândva pe aceste meleaguri.

Pentru că tot suntem în zonă și pentru că nu mai poposim de data asta la Brebu, oprim totuși la Barajul Paltinu de pe Doftana.

Cum eu și Florin am mai avut o tentativă cu câteva luni în urmă și atunci ne-a oprit furtuna, acum ne bucurăm de cum se scaldă soarele în lacul de un albastru de mare.

Urmează apoi să descoperim ceea ce îmi doream demult: Micul Trianon.

Povestea Palatului de la Florești, care nu avea să fie locuit nicicând, este terifiantă. Lipsită de noroc în ceea ce privește nopțile de bal visate între zidurile celor șapte săli imaginate de domnița Alice, fiica Nababului Cantacuzino, bijuteria arhitectonică a fost devastată de războaie și de neglijența umană.

Însă mult mai mult noroc a avut Palatul Cantacuzino din Bușteni, construcție oarecum contemporană cu Micul Trianon.

Pentru a pătrunde în curtea domeniului, nu trebuie să urmăm indicatoarele, ci să mergem înainte, prin stânga zidurilor. În dreptul micii benzinării de pe partea stângă a drumului principal se face o mică străduță printre case. Dacă nu am fi întrebat, am fi nimerit destul de greu intrarea.

Și soarele apune după ziduri... Și noi încălecăm în șa (șei)... Și alte călătorii vor urma.