No, atâta ne-am căznit să merem în Crai, până ce ploaia ne-o biruit!
Izbutim să ieșim din București într-o vineri, la ceas de seară, cu umbre de soare în orizont, prin spice de grâne, și tăind câmpurile în lung și în lat. Traversăm viitoarea autostradă, admirăm macii și păsările câmpului și luăm calea Zărneștiului.
Oprim cum ni-i obiceiul la brânzoaicele de la Comarnic, luăm și o pâine pe vatră, niște cârnați, slănină (slană adevarată), ceva vin, iară ceapa, usturoiul de grădină și brânza de oaie vin la pachet, de acasă.
Ajungem pe seară tot la Dode, acolo unde cu fetele vesele am adăstat și după cele câteva ore de schi din iarna aceasta. În aceeași clipă batem la poartă împreună cu Tea și cu Leuștean. Ce veselă revedere, cum altfel ar putea fi, cu draga mea prietenă? După ce vara trecută mi-am petrecut-o cu ei, nicio clipă împreună nu poate rămâne neîncoronată cu zâmbete și cu amintiri de pus în „rucsac“.
Seara e lungă, vinu-i bun, grătarul binevenit, iar ploaia e și ea alături de noi, ca o amică așteptată după caznele plămânilor din orașul îmbâcsit.
Dimineața, alături de cafea, avem iară parte de o surpriză. Dacă în iarnă am găsit pe farfurie câte un tiramisu, acum o prăjitură veselă cu mac aștepta pofta noastră. Bunica Dode ne-a făcut o delicioasă surpriză. Noi știm unde vom reveni și altă dată la poale de Crai, în caz că nu mergem în creștetul lor!
Strângem tabăra și luăm calea Plaiului. Eu sar în mașina bănățeano-oltenească și murmur cu Tea cântece de munte. Mai oprim să mai mângâiem câte un cal sau să mai descântăm muntele să îi zboare norii.
Nu știm unde vom pune corturile, dar ne facem curaj de un super-prim traseu: Șpirla!
Plouă, nu plouă, plouă, nu plouă... Pentru moment, aceasta este o alegere mai bună decât a sta pe loc.
În drumul nostru, mai deplângem câte un copac doborât, numărându-i anii, mai mângăiem un pui de câine sau ne mai ferim de coarnele vreunei vaci ori taur.
În apropiere de Șpirla ne întâlnim cu un semeț om al muntelui, pe care îl recunosc numa' după grai: îi domnu' Stolojan! Îmi amintesc că prin 2002, în drum spre Poiana Stânii, m-am întâlnit cu Petre Roman. :) Nu spun că întorși în Plai, tăietorii de lemne nu ne întrebau dacă ne-am întâlnit cu ursul, ci dacă ne-am întâlnit cu Stolojan. :P
Însă ceața nu ne lasă să vedem Craiul. Muntele se ascunde de privirea noastră ca un copil timid.
Ne întoarcem printre picături de burniță în Plai, unde ne consolăm cu niște ciorbe, vin fiert, pastramă de berbecuț și papanași. Yammmm!
Suntem martori și la o nuntă mai altfel, prin ploaie torențială, cu zâne și vrăjitoare. După binecuvântare, mirele ia mireasa și fug prin pădure.
Noi punem cortul înainte de a se întuneca de tot și de a începe ploaia mai cu vrednicie.
Noaptea, Irina mă trezește când lângă cort sosește ursul-cu-talangă. Nu erau decât niște cai. Hai, întoarce-te pe partea cealaltă și culcă-te la loc. Zi un Tatăl nostru și visează frumos.
Dimineața, dar nu foarte de dimineață, ne hotărâm să ne întoarcem cu spatele la ploaie și să plecăm între zidurile cetăților de apărare. Nu se poate să trecem prin Zărnești și să nu ne pupăm și cu Ciprian. Ne povestește despre găinile sacrificate de Bandit (câinele malamut) în numele rasei sale și stabilește trasee ascunse, descoperite în zile cu soare cu Tea și cu Mircea.
Pornim spre Sighișoara, urmând să oprim pe unde nu am mai oprit (cel puțin eu, numită un fel de șef de trib, nu că mi-ar displace). Culegem niște soc, după care oprim la Șinca Veche. Sigur vă amintiți de câte ori v-am mai repetat acest toponim.
Mănăstirea rupestră Şinca Veche este un vechi lăcaş de cult, aşezat în cotul format de Munţii Făgăraş şi Perşani. Lăcaşele
de cult au fost săpate în piatră în urmă cu 7000 de ani şi se
presupune că iniţial au aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat
Templul Alb din Insula Şerpilor.
sursa: Adevărul
Locul asta îmi întărește dorința spre studiul arheologiei. Dacii au avut aici un loc prielnic de existență și spiritualitate.
Ceea ce am simțit aici, înlăuntrul meu, nu am mai simțit decât în Munții Buzăului, în celălalt loc plin de spiritualitate și de mistere rupestre.
Lăsăm misterele în urmă și pornim mai la vale, spre Făgăraș. De câte ori am trecut și pe lângă poarta acestei cetăți!
Salutăm eșafodul și urcăm spre ziduri. Nu implorăm îndeplinirea dorințelor fântânii din curte.
Călcăm pe urme de Mihai Viteazu...
...și de deținuți politici în sistemul comunist.
Soarele ne luminează calea.
Transilvania ni se întinde la picioare, cu regret că nu am mai prins salcâmii din alți ani înfloriți.
Verdele ăsta îmi face dor de verile copilăriei de la țară, de bunici, de jucat printre vii, de ascuns după fântână sau de cocoțat în cais.
Pentru că ziua încă mai are licăr, mai oprim pe drum la o necunoscută: Rodbav.
Căutăm tainica-i intrare și nimerim în iarba până la brâu.
Urcăm un deal, iar urcușul îmi amintește un pic și de Cisnădioara, o altă cetate a mea de suflet.
În sat se aud câinii cum latră și copiii cum se bucură de duminică. E joc și hărmălaie.
Vechile ziduri plâng după alte duminici, după alte sărbători. Alte Rusalii erau vesele cândva și pentru ele. Acum se pare că Sfântul Duh s-a îndepărtat de ele.
Alte suflete își dorm trupurile pe deal, la marginea zidurilor, veghiind asupra urmașilor.
Singur, turnul se încăpățânează să rămână drept, deși ceasul său a încetat demult să mai măsoare timpul.
În mintea mea fac scenarii de genul cum era pe aici odată. Eu am numai poezie în minte și în suflet, dar probabil că e mai mult dramă decât huzur.
Așa tristețe am întâlnit cândva și la Apold...
...dar pesemne că multor astfel de biserici nu li s-a mai trecut de mult pragul cu flori.
Florile singure cuceresc acum zidurile.
Ploaia parcă picură lacrimi de dor, prin gene de soare.
Luăm iară calea Sighișoarei, cetatea mea, a tinereții mele, a iubirilor mele, a studiului meu de diplomă pentru licență.
Sighișoara ne întâmpină cu ploaie nervoasă, în rafale, dar asemeni Anei lui Manole nu ne dăm în lături (peste tot sunt numai lătúri...) din calea furtunii.
Ne cazăm la ultimele două căsuțe libere din campingul pe care îl știam de odinioară, lăsăm bagajele și ieșim la plimbare. Parcă nicicând Sighișoara nu fu mai frumoasă, la miez de noapte, în miez de ploaie și cu străduțele numai pentru noi.
Cimitirul din deal, locul meu de reculegere, este închis. Revenim dimineață să îi recitim pietrele funerare și să ferim melcii ieșiți și ei la plimbare prin iarba udă.
Dimineața nu e ca seara și cetatea este acum plină de lume, dar nu așa cum era la Festivalul Medieval, la care nu am mai fost de ani, după cum mi-am promis. Vreau să regăsesc colțurile Sighișoarei, dezvăluite numai mie.
Cimitirul ăsta chiar e „tinereții mele“.
Ce Pere Lachaise? Ce Bellu? Sighișoara!
Salut Sighișoara și o las pentru Viscri, alt loc bătut cândva și regăsit cu dor. Două motociclete BMW cu ataș nu ne așteaptă să ieșim din cetate și să le studiem curioși. Curcanul se înfoaie când îi fluier, iar barza stă într-un picior în cuibul din coșul casei.
Drumul de la Bunești până la Viscri e la fel de prost, dar la fel de pitoresc.
În turn încă miroase a slănină.
O poartă e posibil să nu își mai amintească vremea în care s-a deschis ultima oară sau de cine i-a trecut pragul cândva.
Viscri are totuși noroc cu fondurile pentru conservarea patrimoniului.
Scrutez cu privirera orizontul, încercând să descopăr noi turle ne urcate încă.
Vara abia începe, iară locuri noi de (stră)bătut mai are Transilvania, Slavă Domnului!
Ordinea în sat se păstrează și acum, după ani, sașii fiind un exemplu demn de urmat.
Cum omul harnic își face iarna car și vara sanie, de ce nu ne-am cumpăra și noi niște ciorapi groși de lănă ori niște șoșoni din pâslă?
Lăsăm copiii în leagănele copilăriei și ne îndreptăm spre Rupea.
Ne bate un gând să nu ne întoarcem prin Bunești, ci să o luăm înainte, spre Dacia, însă un sătean ne sfătuiește să o luăm pe același drum care „îi prost, dar mai putin prost. Alălalt are mai multe găuri.“
Firul verii se înalță spre nori, iar noi nu am nimerit intrarea în cetate. Ne consolăm că poate era închisă și plecăm mai departe spre Feldioara, spre o nouă descoperire.
Mai întâi batem la poarta bisericii din sat, dar poarta nu își deschide zăvorul pentru noi.
Doi săteni ne sfătuiesc să urcăm până la cetate sau până la ce a mai rămas din ea.
Zidurile teutone le-am zărit prima oară din tren, în drum spre Sighișoara, cu ani și ani în urmă (să tot fie vreo 12).
Urcăm dealul, pe lângă tufele de izmă sălbatică.
Tristețea locurilor îmi aduce aminte de o poezie:
Trage-ți oblonul
de Octavian Goga
Ascultă, copile, ce-mi spune viața:
De-a pururi în umbră să torci al tău gând,
Când simți în pleoapă o lacrim-arzând,
Ia seama la vreme și acopere-ți fața,
Să nu fie ochi să te vadă plângând.
Alături cu alții te-nșiruie-n horă
Și lumii plătește-i cu ce-i ești dator,
Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor,
Tăcerea să-ți fie statornică soră,
Să nu știe nimeni ce rane te dor.
Iar noaptea când cade și ceața se lasă,
Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii,
Și-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...
Așa îmi pare că Transilvania își linge singură rănile... Oare tot de sași e nevoie ca să renască?
Mai oprim pentru popasul de prânz-cină la Sinaia, la cei doi minunați prieteni cu care am început călătoria.
Ne luăm rămas bun de la Tea și Mircea și cum nu vrem să ajungem repede
acasă, mai oprim și de data asta la Florești. Ajungem când lumina mângâia
mai alene zidurile.
Apoi, seara ne amintește să o luăm din loc.
