Cesaria Evora... și atât

O ascult de mult. Nici nu mai știu când am vibrat prima oară la auzul vocii sale.

Când am văzut-o, cu părul negru abanos-cosițe lăsat pe spate și cu o încredere în viață cum rar am văzut, deși cu câteva luni în urmă suferise o operație pe cord deschis, am simțit că am lângă mine un monument de bunătate care a rezistat multor calamități sentimentale. Liniștea ei a născut zâmbete sincere pe chipurile tuturor celor de față. Emoția întâlnirii cu ea este de mari dimensiuni.

În Romania și-a permis și o binemeritată vacanță. Are aici câteva rude, printre care și un nepot care ne traduce, într-o română cum rar am auzit, spusele doamnei.

„De ce stați mereu pe scenă în picioarele goale?“

„Ar trebui să veniți în țara mea, în Republica Capului Verde, și să vedeți sărăcia de acolo. Acesta este modul nostru de viață. Așa am crescut.“

Alte întrebări ale colegilor din presă ating latura vieții sentimentale a doamnei. Cu o eleganță rară, cere permisiunea de a păstra pentru ea acele amănunte de suflet, nouă rămânându-ne să le înțelegem din cântecele sale. Chiar dacă nu toți pricep portugheza, cu siguranță muzica va traduce inima. Și-a crescut singură cei doi copii și  cântă despre propria experiență.

Nu îi adresez nicio întrebare. Nu am fost niciodată de acord cu a pune un artist să povestească despre viața lui. O face perfect prin arta sa, iar noi nu trebuie decât să vedem acolo esențialul. Dacă nu vedem, nici nu merităm să punem aceste întrebări.

Se joacă copilărește cu codițele. Și zâmbește! Și îmi transmite liniștea vârstei care a întâlnit înțelepciunea!

Lansat în 2009, discul Nha Sentimento cuprinde 14 piese emoționante, cu teme profunde, în care bucuria de a trăi învinge tristețea și regretul. Cesaria Evora, în vârstă de 69 de ani, este supranumită „Diva desculț㐓, apărând pe scenă doar în picioarele goale, în semn de solidaritate cu femeile și copiii săraci din țara sa care, de altfel, reprezintă tema centrală a cântecelor solistei.

Celebra căntăreață de morna revine cu dragoste în țara noastră, despre care spune că îi este dragă și promite un concert spectaculos de care publicul român își va aduce aminte peste ani.

sursă text și foto: comunicatul de presă

Intru în sala de concert cu miros de portocale. Doamnele primesc trandafiri la intrare și sunt curioasă câte îi vor oferi la rândul lor Cesariei. Multe poartă ținute de gală, în semn de respect pentru ocazia prezenței la concertul doamnei.

Povestea divei desculțe...

Cesaria Evora, „Cize“ pentru prieteni, este originară din Minelo, Capul Verde, unde s-a născut în 1941 și unde își are reședința și astăzi. Trăsăturile fizice aparte, precum și vocea de excepție, nu au trecut neobservate de cei din jurul tinerei „Cize“, dar încercarea ei de afirmare a eșuat, artista devenind cunoscută abia în 1988, când un tânăr francez a invitat-o la Paris să înregistreze câteva cântece. Așa a apărut primul său album La Diva Aux pieds Nus (Diva Barefoot), care a dus la o serie de concerte în Paris.

Mar Azul (1992) este hitul care a propulsat-o pe Evora în atenția mass-media, fiind comparată cu deja celebra Billie Holiday, iar  Miss Perfumado i-a adus în SUA nu numai recunoașterea ca artist, ci și un Grammy în 1999.

În 2000, artista câștiga în cadrul Victoires de la Musique  titlul „Cel mai bun album al lumii“ pentru albumul Cafe Atlantico. În anii ce urmează, Evora susține concerte în întreaga lume. Din Grecia până în Hong Kong, muzica Cesariei a  ajuns în inimile tuturor, iar viața artistei a luat o altă traiectorie.

Anul 2008 aduce cu sine un turneu în Australia, dar și un nefericit eveniment: Cesaria suferă un atac cerebral. Încet-încet își revine și în 2009 începe înregistrările pentru ultimul său album, Nha Sentimento. În 2010, urcă din nou pe scenă și susține o serie uimitoare de concerte, dar suferă un nou atac de cord, ce duce în luna mai la o operație pe cord deschis .

Se pare însă că nimic nu poate ține un artist adevărat departe de scenă, iar promisiunea pe care ne-o făcuse în luna mai, de a susține al cincilea concert în România, se va îndeplini acum, în zilele de 15 și 18 octombrie, la Brașov și  la București.

sursă text și foto: comunicatul de presă

 „În cântecele mele morna, vorbesc despre realitățile vieții, despre pământul natal, despre dragoste, despre fericirea care vine din lucrurile simple și despre zâmbetele ce apar ca din senin în priviri. Da, morna este sentimentul despărţirii, al nostalgiei, al tristeții.

Pe scena îmi place să fac ceea ce simt și să transmit publicului libertate și relaxare, de aceea cânt desculță” povestește artista.

„Eu cred că în viață numai Dumnezeu ne orientează drumurile. Mi-ar fi plăcut să-mi încep cariera muzicală mai devreme.”

Concertul de la București ne arată o Cesaria ușor atinsă de oboseală... sau de anii din spate. Tușește și își cere scuze că pe unele dintre cântece nu le poate duce la bun sfârșit. Dezamăgiți, unii spectatori părăsesc sala. Simt compasiune pentru ea și pielea mi se face de găină. Aproape că mi-am jurat să nu mai merg la concerte unde artiștii sunt puși să urce pe o scenă la o oră târzie și să exprime acolo, în doua ore, ce au pe sufet. Aproape că mi-am jurat să plec în lume și să îi găsesc la ei acasă, la ceas de seară, când își cântă traiul de peste zi.

Nu mi se pare firesc să iei un artist și să îl pui pe scenă, la câteva luni de la o operație complicată, și să îi ceri să simtă și să transmită la o oră fixă și într-un loc consemnat pe hărți (contract) să ți se deschidă. Vreau să îi ascult pe artiști atunci când vor ei să transmită, când simt ei.

Sala este plină de lume și de emoție. Decorul negru cu lumini difuze te hipnotizează. Umbra Cesariei pe perete alternează cu cea a chitaristului. Arcușul se iubește cu vioara, apoi un saxofon are un monolog. Urmează și momentul de contemplare al Cesariei. Se așază la masă și își fumează legendara țigară. Nu ține cont de sfaturile medicului. Ia viața în stilul ei, până la capăt.

Concertul se termină mai repede decât trebuie, criza de tuse împiedicând-o pe Cesaria să termine un cântec. Sala aplaudă. Sunt mulți care au stat tot concertul în picioare, în semn de respect pentru ea. Și au dansat! Și eu am dansat. Am închis ochii și m-am lăsat mișcată de ritmuri, când lente, când samba-ciene, când rumbiene. :)

Trandafirii se așază la picioarele Cesariei, de fiecare dată cu o plecăciune.Bessame mucho se aude și el pe scenă.

Plec de la concert, cântând și dansând cu frunzele pe care vântul le învață să zboare.

„Să vă iubiți aproapele, familia și să nu uitați niciodată de unde ați plecat. Mă voi bucura să vă revăd la spectacolele mele din România!“

Thassos – mare și poezie de toamnă

A devenit un fel de obișnuință – una plăcută – să ajung în fiecare an în Grecia, dar de fiecare dată în alt colț, dacă nu primăvara, atunci sigur toamna. De data aceasta am navigat până în Thassos.

Nu o să mă opresc numai la detalii turistice, ci și la experiența întâlnirii cu încă un colț din lumea asta minunată.

Ajung în Thassos (Thassos Town–Limenas) dimineața, cu feriboat-ul din Keramoti, plutind împreună cu zborul pescărușilor. Mă bucur de reîntâlnirea cu Egeea.

Cafenelele tocmai încingeau ibricele și grecii își beau cafeaua grecească (turcească?), privind marea Egee, așa cum fac de o viață... sau de vieți.

Micul port se umple de viață. Pescarii își descurcă plasele, iar pașii mei se înșiră pe mal. Oare pe urmele cui pășesc?

Bărcile își consolează vâslele până la întâlnirea cu valurile nestârnite de vânt.

Marea își leagănă pescărușii cum leagănă și gândurile mele.

Vechi ziduri ascund taine și povești. Oare cine ce a trăit aici?

Seara își împrăștie deja culorile peste marmura albă de la mal și peste micuța biserică, în drumul ce duce la anticul amfiteatru.

Ce drame s-au jucat aici? Cu siguranță ceva inspirat din viață: viața de lângă mare.

Un smochin păzește poalele dealului invadate de pini.

Flori veștede în culori se încăpățânează să nu părăsească ramurile leandrilor. Rodii așteaptă să te înfrupți din nebunia aromei de sub coaja lor.

Soarele este prieten cu ziua și intriga norilor nu își are locul.

Orice drum duce la mare.

Boabe ispititoare de struguri stau spânzurate în ciorchini, făcând arcade de sălaș de noi păcate dionisiace.

Măslinii își mai adună un an în secolele din rădăcini și mai dau un rod și acestei toamne. Vântul doarme.

Ascult zgomotoasa întâlnire a mării cu țărmul.

***

Hei, ce-i cu atâta poezie? Ia să povestim și despre Thassos. E numai bine să ancorezi în Grecia până în iunie ori din septembrie, spre toamnă: sunt mai puțini turiști și locuitorii mai dornici de împărtășit secrete.

Și chiar poți închiria o  mașină cu numai 20 euro/zi, cum ar fi o Kia Picanto, numai bună de plimbat pe străzile înguste și în pantă, ornate cu serpentine grațioase, cât mai unduioase.

Fac vreo trei sau patru... sau fără număr tururi ale insulei, ba dinspre nord-est spre sud-vest, ba în direcție inversă. Plaje sunt de descoperit la capătul fiecărui drum, iar dacă nu găsești plaja cu nisipul cel mai fin (și nu e un clișeu ce zic acum), găsești oricând un golf retras sau niște ruine de vechi polis.

Cel mai mare polis l-am găsit la Aliki. Nici nu am avut vreme să îl descopăr în întregime pentru că se întinde de pe malul mării, în care înaintează cu marmura-i albă, până pe vârful culmii ce domină albastrul mării și tinde spre cel al cerului.

Consumatoare de cafea (bună) fiind, am încercat cât mai multe minuni din cănuțe ispititoare, în cele mai multe localități în care am poposit. Cea mai frumoasă prietenie a fost între o cafea grecească (turcească) și o plăcintă cu brânză, așa cum mai găsim și în satele din sudul țării noastre și cum ieșea cândva și din cuptorul mamei.

Descopăr la pas vechile căsuțe din Potamia și Panagia. Cât de grecesc este totul! Borcanele cu miere de portocale sunt tentante, în aceeași măsură ca smochinele ori arahidele caramelizate.

Într-una dintre zile dau și peste o plajă mai... chill: Chill Out Beach Salonikios. Clar că asta e plaja ideală, trag concluzia după ce trec cu bine pantele de pe drumul de țară de sub roți. Un mojito și un hamac sunt răsplata că am ajuns aici. Poți înnopta și în cort dacă devi prea „vesel“. Plaja este ospitalieră și la fel și pădurea de pini din jur.

Nu e greu să ajungi în golfuri unde nu dai de nimeni, ba poate doar de vreo barcă rătăcită pe mare. Atentie la arici... și ăștia nu fac parte din imaginație, ci sunt cât se poate de reali... și de țepoși.

Păcatele mi le mai spășesc cu vizita la Mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail. Mă tentează săpunurile făcute de maici, cu tot felul de combinații de ulei de măsline cu miere, cu mentă, cu lămâie, cu portocale... și cu multe alte ispite.

Mi se recomandase de acasă să ajung și pe la Giola, o piscină „naturală“. Nu o nimeresc din prima zi, dar a doua oară nu mai scapă. Mă îndepărtez de șosea și o iau pe cel mai descurajant drum de țară... nu și pentru mine.

Salut din viteza celor câțiva kilometri/oră turma de oi, ajung la parcarea care este sub măslinul umbros și o iau la pas, peste pietre colțuroase ce duc spre niciunde. Pe drum mă întâlnesc cu niște... români. Remarc că una din trei mașini de pe insulă are număr de România și probabil că una din două mașini dintre cele închiriate este condusă de un șofer român.

Mă  bălăcesc când în mare, când în marea din găoace, până când reușesc să mă însemn cu o ditamai vânătaia cauzată de întâlnirea cu stâncile. În largul apropiat oprește și ancorează o șalupă... cu români.

Seară de seară am încercat tot felul de combinații locale, cum ar fi gyros cu tzatziki (cum altfel?), kalamari, „momeală albă“ (adică hamsii), musaca cum numai aici găsești, toate udate cu Mithos în halbă cu gheață.

Tot învârtindu-mă prin Thassos pe toate direcțiile, aleg și o croazieră ca să văd insula cum au văzut-o mai întâi și romanii, adică de pe mare. Vântul însă este stăpân azi și turul este de fapt doar un semitur. Sudul nu ne primește pe valuri.

Las pentru ultima zi vizita la Muzeul de Arheologie și la marea Agora.

Pentru pasionații de arheologie, insula este un rai.

Ultimele clipe din Grecia, după ce am traversat pe continent, sunt de petrecut în pas alergător prin Kavala.

Al doilea oraș al Macedoniei se întinde ca un stup sub nori.

Trag cu ochiul după ziduri și visez. Poveștile se ghicesc în fiecare detaliu.

Iar povești, poezie?

Dacă voi reveni cândva pe aici, mi-aș dori să o fac pe două roți, nu neapărat motorizate. Traseele de trekking și cărările pentru bicicliști sunt numeroase.